Voi ăștia care susțineți că "destinul nu există", oare v-ați împlinit toate visele?! Ați reușit să schimbați chiar și imposibilul din viața voastră?! Ați obținut tot ce ați vrut?
Ordonare:
După relevanţă
Ce iti este scris in frunte tie pus 
zicala asta sa stii ca este cit se poate de adevarata, dar nu in sensul cum o inteleg unia, sau credinciosii.
Acu legat de destin, acolo mai depinde si de cei din jurul tau, precum si de ceea ce te inconjoara, de ce se cere la momentul trairii tale.
Dar legat de tine strict, de la nastere vei avea inscris in gene, nu pe frunte ce fel de om vei fi, ce vei stii, ce o sa fii in viata.
Răspunde
Da. 20 de ani din viata i-am petrecut rugandu-ma ca prostul ca pote da destinul sau norocul peste mine. Si nu s-a intamplat nimic. Din momentul cand am iesit din zona de confort si am inceput sa imi fac relatii, cursuri, facultate si sa invat sa fiu asertiv, viata mi s-a schimbat la 180 de grade. Am promovat in cariera, sunt mai indraznet, mai descurcaret. Prin nou stil de viata am invins timp de 6 ani si epilepsia cu care am fost diagnosticat in copilarie. Fac tot ce vreau fara prea multe constrangeri si sunt multumit pana acum de schimbare. Asta e dovada clara ca SE POATE, daca chiar iti doresti.
De asta tot incerc sa deschid ochii oamenilor care sunt in stadiul in care am fost si eu. Pentru ca am trait perioade destul de intunecate in viata mea, si stiu cu ce se mananca foarte multe lucruri.
Păi și eu merg la cursuri, muncă, formări, am multe activități, dar nu consider că viața mi s-a schimbat. Tot tipa care pun totul la suflet sunt și tot se iau toți de mine la muncă sau în locurile în care merg. Deci, nu știu de tine, dar eu una nu consider că s-a schimbat ceva, doar pentru că fac acele lucruri, ba din contră oamenii tind să mă invidieze pentru că spre exemplu fac curs de chitară, fac terapie (mulți mi-au spus chiar că nu am ce face cu banii și de aia merg la terapie, alții că oricum degeaba mă duc, că tot țip și fac scandal și crize și că mai bine, de banii ăia îmi luam altceva), alții consideră că am prea mult timp liber și de aia mă plimb zilnic pe afară cu orele sau că nu am ce face cu viața mea și de aia fac curat în casă și am aceste tabieturi (pe care unii le consideră chiar exagerate), așa că, nu știu ce fel de oameni ai tu în viața ta, dar eu astfel de oameni am în viața mea. 
Deci uite și motivul pentru care am decis să nu mai fac nimic în văzul oamenilor și chiar să mă ascund când mai fac câte ceva cu viața mea. Deoarece oamenii consideră că orice ai face, mereu faci ceva greșit sau sunt invidioși.
Răspunde 
Nu cred în destine, cu toate că am realizat o parte din ce mi-am propus, eu cred în voința mea și atât.
Păi acum depinde și de ce-ți mai propui.
Eu una vreau lucruri mai imposibile. Cum ar fi să am un job în paranormal, așa ca americanii, deși nici asta nu ar fi imposibil dacă plec în America, dar nu am putere mentală și fizică pentru a pleca de acasă, mai ales într-o țară străină, deci îl clasez ca și imposibil.
Aș fi vrut să fiu astronaut sau ceva pe direcția asta unde să studiez ascunsul, obscurul sau necunoscutul, imposibil la vârsta asta.
Aș fi vrut să fiu Alfa, imposibil clar prin natura mea.
Aș fi vrut să inventez ceva ca să rămână și invenția peste ani și renumele meu, la fel imposibil, ce știu eu despre inginerie și invenții ) mai ales că nici nu mă pasionează domeniul, dar chiar și așa, și să zicem că dacă m-aș pune indiscutabil pe studiu asiduu, nu au inventat ei, ingineri de la Politehnică cu 10 pe linie, poate și pasiune pentru domeniu, și nu au inventat ceva măreț, dar mi te să inventez eu.
Apoi pe pasiunile mele, sufletul și arta, realizez că de fapt cel mai mult pot realiza chestii basic undeva la bătrânețe, dacă oricum mă apuc acum la 30 de ani de artă și oricum nici aici nu o să mai fac eu cine știe ce, mai ales zic ca să și vând, pentru că arta e deja plină și nu mai am eu cu ce veni nou și inedit deci oricum, dacă voi munci pe direcția asta o fac doar ca să pierd vremea și să zic că fac și eu ceva, dar nu musai ceva important pentru societatea actuală.
Apoi ar rămâne doar sufletul, care pe direcția asta e unicul vis ce poate deveni realizabil și da pentru care lupt, adică psihologia, dar și aici ești ca la jocul de păcănele, tu faci tot ce poți să salvezi omul ăla, dar în final dacă omul nu mai vede scăparea, ajunge să se sinucidă și aia e. Deci nu poți spune 100% că poți salva umanitatea.
Apoi ar mai fi chestiile mai realizabile, dar care par mult mai nepământene decât cele de mai sus. Cum ar fi dragostea, ori o dragoste care să fie reciprocă și să apară din nimic, cum spun eu mereu la toți din jurul meu și de i-am înebunit pe toți și toți chiar zic că-s nebună că am ideea asta, ba chiar mă acuză tot pe mine că cică nu ies eu din casă și așa, cică din nimic nu o să apară nimic.
Ori variantele alternative care niciuna la mine până la 30 de ani nu am întâlnit nici pe astea, ori persoana de care-mi place mie sau după care fug cu disperare să mă placă și ea sau chiar și invers, persoana care mă placea ea pe mine, dar de care eu fug să poată fi atât de convingătoare și stăruitoare în cauză încât să mă facă să mă îndrăgostesc de ea. Alte vise care până acum nu am văzut să se fi îndeplinit.
Apoi rămâne unica variantă, în care m-aș mulțumi și cu anonimatul și felul meu de a fi și cu a fi doar cine sunt, un simplu om, anume fiica unei mame și bunici, cu doar 1, 2 amici, care și ăia sunt cu bunele și relele lor, care face un oarece job și are grijă de ea și de casa ei și o fată sau femeie care-și trăiește viața ca oricare alta, indiferent de statut și pur și simplu fiind ea, dar nici măcar asta nu pot face cu brio, deoarece devin o nenorocită cu propria mamă și ajung un monstru în propria casă. Deci nu știu ce vi s-a îndeplinit vouă, dar eu una nu-mi pot îndeplini visele așa cum aș sper sau vrea. Iar și pe care mi le-aș îndeplini, ar fi după multă muncă, pe care și dacă o depun, nu-mi oferă viața nici o garanție că va fi mai bună sau eu mai fericită. Ca drept dovadă, eu care în copilărie plângeam că nu am casa mea și camera mea, și că-l avem pe tata pe cap, care nu muncește ci doar stă pe banii mamei, am realizat că azi și dacă eu cu mama avem casa noastră și deci o siguranță de acoperiș și eu chiar o cameră a mea unde mă pot simți și eu intimă eu cu mine, am realizat că nu mă bucură cu nimic de fapt, pentru că tot am certuri în familie și eu tot am supărări și neplăceri și funny e că ceea ce am urât la tatăl meu, am pătimit și eu, dezvoltând aceleași probleme și astfel azi, privind prin ochii, realizez că de fapt faptul că am vrut să scap de el, nu m-a ajutat de fapt cu nimic ci că și chiar dacă el a plecat sau dispărut din peisajul meu și al mamei, am rămas eu să duc tribul tatei mai departe, dar chiar mai grav înțelegând și mai nou, acuzată fiind tot mama că "Dar de ce a divorțat și mi-a distrus familia." Când e clar că în trecut tot eu o acuzam pe ea și îi spuneam "Divorțează!"
Deci nu știu de voi, dar la mine una, cam asta îmi este sau mi-a fost toată viața, guvernată de a-mi dori ceea ce nu am, iar când am acel ceva sau depun chiar un efort too much ca să-l obțin, să realizez că de fapt nici nu aveam nevoie de acel ceva sau că acel ceva nu mă face deloc mai fericită, cum ar fi chiar o relație cu un om, o posesiune sau o funcție ori chiar schimbare. Ca drept dovadă, până și în liceu când slăbisem, credeam că atunci o să fiu mai fericită sau or să roiască băieții în jurul meu, când de fapt nici atunci ca nici azi, nimeni nu mă plăcea, zic dintre cei de se* masculin, iar fetele cu care intrasem în relații de amiciție, primeam de fapt doar durere și stres și mult hate și multă bârfă, deși da ieșeam și mă distram și părea la prima vedere nice, și deci nu mă simțeam cu nimic mai fericită, plus că tocmai pentru că am avut și acea experiență de a avea și oameni în jur, durerea a fost și mai mare când oamenii s-au evaporat, au plecat sau pur și simplu m-au abandonat.
Deci cum spuneam, în viață oricum o dai, tot nu e bine. De aia spun eu mereu că detest viața și chiar oamenii. Pt că fără oameni e trist și boring, cu oameni însă e stres, chiar un gram de nebunie, căci oamenii tind să te înebunească mai ales dacă ești un om cu bun simț și încerci să-i împaci pe toți și e și durere când știi că ai investit sentimente în relații apoi acelea se distrug și oamenii pleacă.
-
anonim_4396 întreabă:
3 răspunsuri
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
