Acum câteva zile prietenul meu a hotărât să se despartă de mine, pasându-mi vina în exclusivitate. Pentru el, relația noastră nu a fost niciodată pe primul loc, ci a stat în umbra "prietenilor" si "prietenelor", alaturi pe care petrecea 80% din timp. Recunosc, nu sunt cea mai răbdătoare persoană, dar am înțeles și nu de puține ori am lăsat de la mine. În compania lor, uita că exist. Am răbufnit vara asta, la mare, când l-am văzut în mare luându-se în brate, "jucandu-se" cu o asa-zisa prietena, de care el fusese atras acum ceva vreme. Mi-a reprosat ca sunt absurda, ca nu e normal sa isi schimbe atitudinea fata de prieteni si prietene doar pentru ca este cu mine (atitudine care include gesturi care pe mina ma deranjeaza in general:mangaieli, gadilat, etc).Nu sunt o persoana geloasa, dar m-am simtit tratata fara pic de respect, pentru ca nu este prima oara cand o prietena de genul imi face faze. Inteleg, am si eu prieteni de sex opus (chiar foarte buni) iesim, dar nu mi-au deranjat niciodata vreun partener. Exista totusi niste limite.Mi-a reprosat ca nu pot sa vreau totul dintr-o data, sa ma puna pe mine pe primul loc dupa doar 6-7 luni, ca mi-am facut sperante prea repede. In luna iulie imi spune ca nu se simte implinit langa mine. Eu i-m spus ca este liber sa plece acolo unde e implinit. Dupa o saptamana de rugaminti si telefoane, se intoarce si imi spune ca se simte pregatit sa ma iubeasca. Se comporta frumos cateva zile, 2 saptamani nu ne vedem, apoi la mare, episodul mai sus mentionat. Tot ce mi-am dorit a fost sa deschida ochii, sa vada ce vad si eu. O relatie nu se poate construi fara timp perecut in doi, iar el nu prea avea niciodata timp. Tot timpul in doi era pe fuga. M-a acuzat ca sunt egoista, posesiva si manipulatoare emotional si m-a jignit aruncandu-mi in fata fostele mele relatii(relatii de durata, asupra carora am fost sincera cu el).A spus ca din vina mea nu ma poate iubi, pentru ca n-am stiut sa il fac eu sa ma iubeasca. Iar picatura care a umplut paharul a fost atunci cand a spus ca a facut lucruri din compasiune pentru mine si ca el nu a simtit niciodata ceva pentru mine. Motto-ul lui este "fac ce vreau, cand vreau, cu cine vreau", iar eu am incercat sa discut cu el, deoarece nu poti cladi ceva durabil asa. Daca am fost egoista, am fost egoista cu lumea, incercand sa creez un loc doar pentru noi(nu excluzand prietenii, dar nici bagandu-i peste tot!) In opinia lui trebuia sa astept cativa ani, pana deveneam o prioriate, ceea ce nu mi se pare normal. El a fost cel care m-a vrut alaturi, si pana acum 2 luni eram "persoana potrivita". Dupa ce i-am marturisit ce simt. a ignorat subiectul. Atunci am fost mai detasata de el, pentru ca doream sa vad unde duce. Nici asa nu.a fost bine. Ba eram prea atasata, ba prea detasata(dezinteresata). Vara asta aproape nu ne-am vazut, a preferat sa isi ocupe timpul cu altii si altele, deoarece eu, cu felul meu de a fi, i-as fi ocupat prea mult timp. Eu imi doream doar sa fim impreuna. Acum 2-3 luni spunea ca langa mine isi gaseste linistea. Eu am ramas aceeasi. Concluzia lui a fost ca nu ma iubeste, ii pare rau ca s-a intors la mine, dar din vina mea nu merge, pentru ca nu accept sa stau in umbra sa fiu intelegatoare si sa astept minuni. L-am rugat(tot eu) sa ma ierte, ca nu poti sa renunti pur si simplu la prima incercare. A spus ca nu poate. Cum se poate ca acum o luna si jumatate sa fiu "persoana potrivita" iar acum sa nu mai insemn nimic pentru care sa lupte? Vreau sa-mi recapat linistea sufleteasca. Altceva nu mai pot.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook