Buna TPU` cine stie povesti de dragoste intre adolescenti? Gen:"
Era odata o fata oarba si s-a izolat de toti si de toate, nu voia sa stea decat cu prietenul ei. Tot ce-mi doresc mai mult e sa vad lumea din jur, spunea ea...
- Vrei sa te casatoresti cu mine? i-a propus intr-o zi baiatul.
- Nu ma voi casatori daca nu pot vedea, ii raspunse ea.
La ceva timp pentru fata a aparut o pereche de ochi donati... a putut vedea si cand s-a uitat la prietenul ei a vazut ca el este orb.
- Acum ca poti vedea vrei sa te casatoresti cu mine? ii propuse din nou baiatul plin de speranta.
- Nu ma pot casatori cu un orb a spus fata si s-a intors sa plece... Inainte sa dispara sunetul pasilor ei baiatul i-a soptit " Sa ai grija de ochii mei te rog..." ", va rog. cea mai trista primeste funda:X!

Un baiat se plimba pe un drum si tot uitandu-se din magazin in magazin vede o fata si se indragosteste de ea instantaneu. Fiind prea timid sa ii ceara numarul de telefon se duce la ea si ii cere un Cd. Fata se ia un Cd si se duce sa il inpachetaze. Baiatul il ia si pleaca.
Imediat ce ajunge acasa arunca Cd-ul in sifonier si se arunca in pat visand cu ochii deschisi la ea.
Urmatoarea zi la fel se duce la fata, ii cere un Cd, fata il impacheteaza, baiatul il ia, ajunge acasa si il arunca in sifonier.
Timp de un an de zile baiatul s-a dus la fata si i-a cerut un CD pe care el il arunca mereu in sifonier. Pana intr-o zi cand s-a sinucis.
In urma lui a lasat un bilet prin spune ca a facut asta pentru ca nu a putut sa mai traiasca fara ea.
La cateva zile dupa nefericitul acident mama baiatului a intrat in camera lui si a deschis sifonierul gasind un munte de Cd-uri. A luat unul si la deschis. Pe interiorul plicului in care erea Cd scriea:,, Esti dragut. uite numarul meu de telefon suna-ma si sa iesim la o intalnire."

Tu ce vrei? sa impresionezi pe cineva?

Era odata o fata oarba

Foarte trista povestea

Http://povestesaunu.blogspot.ro

Nu este o poveste de dragoste intre adolescenti dar este o poveste la fel de frumoasa.

Soarele si Luna.

Odata, in vremea de inceput, cand ceasurile mergeau inapoi, undeva, la capatul pamantului, unde cerul isi varsa lacrimile in mare, pe o insula bogata se inalta un palat stralucitor. De fapt, intreaga insula era stapanita de imparatul Soare, un conducator bun si intelept. Toti supusii sai erau multumiti si mandri pentru ca faceau parte din imparatia de la capatul lumii, unde zarile se intalneau sa-si dea binete, spalandu-se cu roua primei dimineti.

De fapt nu era vorba de o dimineata asa cum stim noi, pentru ca, in imparatia aceea nu era niciodata noapte. Bine, veti spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru ca, trebuie sa va spun, acestia munceau din greu, dar cu multa placere, stiind ca toata truda este pentru ei, ca imparatul nu pretinde nimic doar pentru familia sa. Asadar toata imparatia, cand ar fi venit vremea sa doarma, se adunau pe o campie verde si intinsa unde ascultau muzica nemaipomenita a naturii, dansand si razand, imbratisandu-se si oferindu-si unul altuia prinosul de iubire acumulat in timp ce lucrasera.

Imparatul Soare fusese si el un simplu traitor, dar harnicia si inteligenta sa i-au determinat pe oamenii locului sa-l aleaga conducator. Nu era, ca in alte imparatii, nici vorba de mostenire. Daca imparatul nu-si crestea copiii cum se cuvenea sau daca nu avea urmasi, oamenii-l alegeau in locul sau pe cel mai drept, mai bun si mai istet dintre ei.

Nici acolo, in scaunul imparatesc, nu era insa numai huzur si petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toata lumea se intorcea la munca, impreuna cu bravul Soare, care trudea sa imparta cat mai chibzuit bunurile poporului sau.

Nimeni nu stia cum a ajuns primul om acolo, in tinutul albastru, inconjurat de ape si vegheat de cerul senin. Era parca dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau si se iubeau. Nu se stia ce este ura, egoismul, invidia. Toti erau egali si nimeni nu cauta sa aiba mai mult. Erau impacati cu natura firii lor.

Cand sosi vremea, imparatul isi alese o fata frumoasa, pe nume Luna, neintrecuta pentru dibacia, cumpatarea si bunatatea ei. A fost o nunta mandra, cu alai si veselie multa, iar poporul intreg s-a bucurat pentru nasterea familiei care urma sa se implineasca.

La palat toate mergeau foarte bine, ca in povesti, iar toti servitorii erau platiti pentru fiecare serviciu, fie el cat de mic. Platiti este un fel de a spune, pentru ca pe insula nu existau bani. Imparatul, in intelepciunea sa, a realizat ca, daca ar turna ( pentru ca, pe vremuri, banii erau toti din metale pretioase si se turnau in diferite forme! ), daca ar turna spun moneda proprie, ar crea zazanie intre oameni. Asadar, daca nu detineai un bun cu care sa poti plati serviciul facut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, il plateai cu un Multumesc! Era cel mai mare capital de iubire intalnit vreodata. Se crease chiar si o banca, unde oamenii adunau cat mai multa iubire si zambete. Cu cat aveai mai multi Multumesc! erai mai bun si mai iubit. Era, in fond, capitalul tau moral, dar si un capital de frumusete, caci, se stie, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschisi, nu sunt niciodata morocanosi si, prin urmare, sunt mai frumosi.

De aceea imparatul era ceva mai bogat, fiindca fusese cel mai bun si mai de ajutor om de pe insula. Dar era vorba despre un fel de bogatie frumoasa, inteleapta care-ti dadea fericirea lucrului implinit.

Si, asa cum v-am spus, ceasurile mergeau inapoi, dar asta nu interesa pe nimeni. Oamenii se nasteau tot mici, cu ganguritul frumos si vesel ( primul capital de iubire ), urmand sa se indragosteasca apoi, cu bucuria si dorinta de impartasire arzandu-le in ochi, isi creau o familie si, incet, incet, se retrageau sa se odihneasca mai mult, in inima universului. Povestea cu ceasurile care se intorc si depanau timpul invers am sa v-o spun alta data, pentru ca si povestile au un mic orgoliu al lor: nu le place sa fie amestecate.

Fiind mereu zi, sub conducerea blandului, caldului si prietenosului Soare si a preafrumoasei sale sotii Luna, nimeni nu-si punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zambet din imparatie, un suras plin si curat. Era, de fapt, unul dintre secretele sale, cu care a vrajit inima blandului Soare.

Si, ca totul sa fie ca-n poveste, Luna i-a daruit imparatului Soare doi fii, gemeni, pe care i-au botezat cu acelasi nume, Luceafar. Mare a fost bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar imparatia a fost in veselie o buna bucata de vreme. Spun vreme pentru a intelege mai bine o notiune pe care o avem noi, cei de azi, dar sa nu uitam ca in imparatia bravului Soare nu fusese dat in exploatare timpul. Si, totusi, oamenii nu se plictiseau, viata lor nu era monotona, cum e azi in goana dupa bani; iubirea si bunatatea au prea multe fete pentru a deveni monotone sau sa ajungi sa te plictisesti de ele.

Cei doi Luceferi cresteau si ei, ca toti ceilalti, in armonie cu semenii si natura. Descopereau acea muzica universala, mirosul florilor, care daruiesc echilibru simturilor. Capitalul lor de bucurie si averea lor de Multumesc! cresteau continuu, pentru ca toti se bucurau sa-i ajute, si numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline si caldura din spatele cuvintelor pe care le rosteau.

Mai apoi Luna nascu o fetita, Steluta, o frumusete desavarsita, care raspandea in jur lumina, stralucind si iradiind deopotriva. Gradina palatului inflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru ca, sa stiti, florile se hranesc cu sentimentele noastre bune. Cu cat iubim mai mult o floare, cu atat culoarea si mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se bucurau in jur de fericirea si prosperitatea imparatiei. Nici un nor nu umbrea stralucirea palatului si a oamenilor care-l locuiau.

Numai ca (trebuia sa vina si momentul acesta, nu?!) ceva se intampla. Intr-o zi, niste pescari au gasit pe tarm un om, mai mult mort decat viu. Saritori cum erau l-au luat, l-au ingrijit, l-au hranit si l-au imbracat. Ce li s-a parut ciudat a fost faptul ca, dupa toate acestea, omul n-a spus nicio clipa Multumesc! Gasea diferite formule, pretexte ( Va raman dator!, Ma voi plati!, O sa am grija! ) doar sa evite cuvantul magic, capitalul de fericire si bucurie al locuitorilor de pe insula.

Au inteles atunci ca nu este unul de-al lor, ca venise de undeva, de pe mare, dintr-un departe nestiut. Asta nu i-a impiedicat sa aiba grija in continuare de el. Vestea a mers repede si, in curand, imparatul Soare auzi de strainul care se ratacise pe insula si il invita la palat. Nimeni din imparatia sa n-a plecat sau n-a fost tentat vreodata sa plece pe mare. Erau prea multumiti cu ceea ce aveau, incat sa caute altceva. Ei erau acolo dintotdeauna, ai lor si asa trebuia sa ramana. Asa se explica faptul ca insusi regele era curios sa cunoasca pe cineva care era altfel.

Strainul sosi la palat, unde fu intampinat de imparat, imparateasa si de catre toti curtenii cu zambetul de buze.

-Bine ai venit, straine! - Cine esti si de unde vii?

-M-am ratacit, imparate. Calatoream, dupa cum stiti, prin lume. Ma mir ca nu ma recunoasteti. Eu sunt temutul Timp, piratul fioros. Calatoream, dupa cum va spuneam, cu haremul meu (Clipa, Secunda, Saptamana, Luna) si cu fiii mei (Minut si An). Simteam nevoia sa mergem intr-un loc unde nu mai fusesem pana acum si ne-am lasat purtati de valuri pana inspre capatul acesta. Deodata, o furtuna naprasnica ne-a luat corabia, ca pe o jucarie si ne-a purtat in deriva. Toti au disparut, numai eu m-am trezit aici, pe insula.

- Ciudata poveste. N-am auzit de tine pana acum. Iar, la noi, timpul e mereu senin.

- Cum, n-ati auzit de mine? Tocmai mi-ati rostit numele. Dar voi nu vedeti ca imbatraniti? Ce, credeti ca o sa scapati?

Pastrandu-si seninatatea, desi nu mai avuse de-a face cu asemenea iesiri, imparatul continua:

- Tot ce avem e aici, intre noi, in inimile noastre. Ne traim partea noastra de iubire, apoi mergem si ne odihnim in inima universului. Noi nu imbatranim. Sufletul ramane tanar mereu, daca stii sa-i daruiesti hrana de care are nevoie. Fii binevenit in imparatia mea, iar, daca vrei, de indata poti incepe si tu sa lucrezi.

- O sa vedem! mai gasi de cuviinta Timpul sa spuna.

Mai mult din curiozitate, piratul Timp pleca si el sa munceasca. Era revoltat pentru ca nu fusese primit ca un oaspete de seama, temut, ca un invingator. Era furios ca intreaga sa prada ( tot ce reusise sa fure din lume: vise neimplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins ) zacea acum undeva sub apele involburate. Il enervau si oamenii aceia cu politetea lor exagerata, cu bunatatea lor, cu zambetul lor cald, cu iubirea in exces.Se gandi, pentru o clipa, ca ei trebuie sa fie vinovati pentru faptul ca esuase. Sigur, numai ei sunt vinovati, de vreme ce nu ma recunosc stapanul lor, daca nu stiu nimic despre mine si forta mea...,, Venind incoace simteam cum puterile-mi scad, cum ma risipesc in neant, cum ei vor sa nu ma accepte... Si totusi, bunatatea lor m-a salvat! Dar, nu! Ma voi razbuna!''

Munca piratului era mai mult o hoinareala. Nu avea rabdare sa faca un lucru pana la capat. Obosea repede, iar ceilalti, tot timpul ( sau mai mereu ) binevoitori, il ajutau. In pauzele muzicale il vedeau cum lenevea si se obosea, ca nu putea patrunde acea muzica relaxanta. Niciodata nu se tinea de program. Mereu mai lenevea un timp dupa ce toti ceilalti se intorceau, cu forte proaspete, la munca.

Razbunarea, asa cum o planuia el, incepea sa se contureze. Gasi cativa oameni cu mai putini ...Multumesc in cont si-i convinse sa construiasca impreuna o corabie, cu care sa-i duca intr-un loc unde puteau sa fie ei imparati, sa aiba de toate si sa nu munceasca deloc. Totul se facu pe ascuns, iar oamenii, neobisnuiti cu raul, nu stiau sa fie suspiciosi. Li se parea curios ca Timpul nu folosea nici un ...Multumesc!, dar isi spuneau ca, poate, e sarac, si nu a reusit inca sa stranga din ceea ce primea! Odata treaba ispravita, Timpul se descotorosi de cei care l-au ajutat si, in timpul unei odihne, devasta banca si risipi toata averea oamenilor. O rapi apoi pe imparateasa Luna ( ademenind-o sub pretextul unui ajutor de care avea nevoie) impreuna cu cei doi Luceferi si cu Steluta. Se urca pe corabie si, asa cum a venit, adus de ape, disparu in neant, nestiut de nimeni.

Imparatul se ingrijora si dadu porunca ( pentru prima data in viata sa! ) sa-i fie cautata familia. In zadar au fost rascolite toate zorile. Disparusera fara urma. Cand isi dadu seama de puterea Timpului si de faptul ca nu mai avea ce sa faca, imparatul Soare scapa o lacrima. Era prima roua pe care o vazusera oamenii... Mai apoi se intrista, iar chipul sau se intuneca inexplicabil. Toti au fost mirati ca se facuse, ca niciodata pana atunci, noapte si frig. Oamenii au aflat de Timp si de puterile sale, de rautate, de faptul ca le-a distrus economiile si ca nu stie ce inseamna tihna si zambetul adevarat.

Numai ca, asa cum Timpul nu poate fi oprit intr-un loc sau invins, nici dragostea nu este usor de ignorat. La insistentele Lunii si a copiilor sai, care au ramas neschimbati in bunatate, Timpul le-a daruit o parte din el pentru a se arata celor dragi. Si asa, pe insula, de cate ori Soarelui i se face dor de sotia sa si de copii, intunecandu-se trist, acestia-i apar pe cer: Luna cu acelasi zambet plin, cu colturile gurii in sus, iar Steluta, cu alaiul ei si stralucirea frumoasa, ii invesmanteaza bolta imparateasca. Fii sai apar si ei, unul in zori ( Luceafarul de Dimineata ) si unul la asfintit ( Luceafarul de Seara ) sa-i aline durerea tatalui ramas singur.

Iar daca mergeti la mare, acolo, la malul ei veti vedea in zare ceva nemaipomenit: la rasarit si la apus Soarele si Luna se intalnesc, intr-un vis al lor de iubire si, pentru cateva clipe, ne umplu sufletele de frumos, facandu-ne sa uitam de Timp.

Poate, atunci cand vom invata cu totii sa iubim sincer si adevarat, sa ne vedem asa cum suntem si sa sporim capitalul de Multumesc!, Timpul nu va mai avea ce face si se va recunoaste invins. Va fi din nou imparatia aceea de la inceputuri, cand fiecare va putea privi pe fiecare in ochi. Pana atunci, la margine de mare, ca-ntr-o oglinda magica se vede povestea trista a Soarelui si Lunii, de pe insula lor de la capatul timpului.

Luni
Ea-Iubitule,azi vrei sa ne vedem?
El-Nu pot!
Marti
Ea-Vreau sa te vad . Poti azi?
El-Daca as putea,da...Dar nu pot.
Miercuri
Ea-Mi-e dor de tine
El-Si mie...
Joi
Ea-Iubitule,daca ai timp,sa-mi spui. Ca vreau sa te vad.
El-Daca am timp iti spun.
Vineri
Ea-Poti sa-ti faci timp si pentru mine? Pentru ca mi-e tare dor de tine.
El-Si mie, dar stii ca sunt ocupat.
Sambata
Ea-Iubitule, astazi ies cu prietenele. Daca vrei, vino sa ma vezi.
El-Nu a raspuns
Duminica: ____Luni___Marti____
Miercuri
El se duce la ea acasa; raspunde mama ei.
El-Unde este? De ce nu-mi raspunde la mesaje? Am tot sunat dar nu-mi raspunde.
Mama fetei-Duminica a facut infarct.Dar am gasit o scrisoare in camera ei. In scrisoare scria:"Iubitule, stiam ca intr-o zi vei veni! Dar e deja prea tarziu. "