Bună TPU, povestea mea este tipică oricărei adolescente. Acum 3 ani m-am împrietenit (virtual) cu un băiat. Bineînțeles, realizam că o relație virtuală ar fi o totală pierdere de timp și de speranțe, deci nu am dat importanță. Am avut niște perioade nu tocmai "roz", el a fost mereu acolo. M-a sprijinit, înțeles, amuzat, făcut să roșesc, uimit. Era pur și simplu uimitor, îmi sărea inima din piept când primeam un mesaj de la el, vorbeam oricând și despre orice. Fiind doar un copil, nu îmi măsuram suficient vorbele. După 3 ani întregi, am luat în calcul posibilitatea de a simți ceva pentru acest băiat. Mă uram pentru asta, știam că ar fi imposibil și că dau dovadă de imaturitate, dar emoțiile erau mult mai puternice. Într-o zi, mi-a spus că mă urăște și că nu vrea să mai vorbim vreodată. Prietenii lui mă tratau oribil, el nu dădea semne de viață, eram total bulversată. Nu a trecut zi în care să nu mă gândesc la el, la cât de stupidă am fost, la cum putea merge dacă eram mai atentă la el și la ce vorbeam. Au trecut câteva luni de la acel incident, eram confuză, refuzam ieșirile propuse de "prietenii" mei, încercam să-mi dau seama ce am greșit; apoi l-am văzut: un mesaj de la el. Îmi ura la mulți ani, încă ținuse minte. Nu pot descrie uraganul de emoții pe care-l simțeam. Nu știam ce să scriu, ce să fac, așa că i-am spus un simplu și prostesc "mulțumesc". Făcându-mi curaj, am adăugat "A**** (ar fi nedrept pentru el să îi menționez numele), îmi pare rău. Pentru tot.". După minute bune, mi-a răspuns doar "Ce-a fost a fost, să lăsăm asta.". A fost ultima oară când am vorbit. Au trecut câteva săptămâni de la aceste mesaje, iar eu încă mă simt ca acum 3 ani, când ne-am cunoscut. Ne văzusem de puține ori pe Skype, dar tot îmi aminteam chipul lui. Știu că anul trecut a avut o mică problemă cu școala, de atunci a fost mult mai distant, niciodată nu-mi povestea de ea, iar noi ne povesteam tot. Îmi pare rău că v-am făcut să citiți atât, dar nu știu ce să fac și nu am cui să îi povestesc, situația mea acasă nu este tocmai favorabilă, iar la capitolul "prieteni și comunicare" nu excelez. Ar trebui să îi dau mesaj și să lămuresc asta? Sau să renunț la copilăria asta și să-mi reprim gândurile? Pe de-o parte consider această întrebare irelevantă, căci știu că viețile noastre sunt total separate și nu am putea ajunge împreună decât printr-un miracol. Probabil are o prietenă acum, viață socială, alte griji. Dar pe altă parte chiar aștept un răspuns. Vă mulțumesc anticipat.
Ordonare:
După relevanţă
Ia-o ca o lectie de viata. Rareori ceva inceput asa merge si da roade faine.
Cauta pe unul aproape, finut, manierat, palapabil, cald si concret, sa tina la tine, si tu la el, si sa va intelegeti bine, si poate sa ajungeti si sa faceti Petting si sa te simti foarte bine cu el!
Nu te mai gandi la el, ci invata si socializeaza!
Success!
Răspunde
Ai putea sa incerci sa intri in vorba cu el, sa vezi ce mai face.
Cred ca ar fi mai bine, te-ai simti mai impacata.
Nu iti pune din nou sperante in aceasta 'relatie', daca distanta e mare, probabil nu veti ajunge nicaieri. Insa dupa ce ai vorbit atat timp cu el, pentru linistea ta, e mai bine sa conversati putin, sa stii cum o duce.
P.S.: Imi place cum scrii.
Lasă lucrurile așa cum sunt. E prea târziu acum și chiar dacă ai putea schimba ceva nu ai face decât să pornești ceva ce n-ar trebui să existe.
Nu cred că îți poți reprima singură gândurile, dar poți lăsa alte persoane să le reprime pentru tine.
Vă mulțumesc pentru sfaturi, este prima oară când întreb pe acest site și apreciez că ați folosit 5 minute din viața voastră pentru a-mi răspunde. De asemenea, mulțumesc NoTurbinaNoGood pentru compliment.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
