Despre o prietenă
Mi-am pus și îmi pun deseori întrebarea dacă nu aș vrea să am o prietenă. Asta de mult timp. Cel mai mult mi-aș fi dorit ca să mă poată ajuta să trec peste unele chestii. Ce chestii? Păi peste emotivitate, peste timiditate, peste sociofobie,
peste perioadele de rătăcire mintală și de lipsa atenției și peste tristețe în general când ea apare, indiferent de cauză. Însă de multe ori când mă gândesc la acest lucru zic "Mai bine nu". De ce? Fiindcă nu sunt încă bine, nu sunt stabil. Am avut o perioadă de conflicte emoționale, de neregăsire a sinelui și încă, consider că mai am. Încerc încontinuu să văd ce pot rezolva. Multe din probleme ar fi putea fi catalogate de persoanele mature (cel puțin mai mature ca mine) drept copilărești, drept "Astea nu sunt probleme". În mare parte eu mi le amplific. Eu le numesc probleme emoționale. Și, cam de fiecare dată când vorbesc cu cineva și face referință la partenerul/partenera de viață încep să mă simt prost. De ce? Probabil fiindcă se activează în mine ciuda, individa. Indivia de genul "Tu ai prieten/ă dar eu nu am și-mi lipsește. Mi-aș dori și eu una".
Însă. Pe deoparte mi-e teamă să nu fac aceeași greșeală, cu o prietenă, pe care am făcut foarte des cu prietenii și amicii din viața mea: Să apuc să mă "spovedesc" lor, să mă confesez lor de tot, să nu țin nimic ascuns. Iar oamenii în general fug de tine atunci când îi "umpli" cu problemele tale (fiindcă pentru ei sunt îndeajuns propriile probleme). Și, dacă nu problemele în sine în deranjează, îi deranjează faptul că te plângi încontinuu de ele (adică, ceea ce făceam eu până acum ceva timp când am schimbat puțin lucrurile).
Deci mi-e teamă să nu fac același lucru și cu o prietenă. Adică, în loc să îi ofer eu sprijin la nevoie, să-i cer ieri foarte des sprijinul în propriile probleme (emoționale, cel mai adesea).
După cum am zis sunt conștient că încă mai am "demonii" mei, încă mai am conflicte cu mine însumi.
Pe de altă parte nu am avut niciodată o prietenă și chiar nu am nicio idee cum aș putea face una. Deci asta doar în cazul în care eu mi-aș declara mie că îmi pot PERMITE o prietenă, având în vedere situația mea.
Postez această întrebare fiindcă îmi doresc să-mi pot schimba puțin perspectiva... poate cu ajutorul vostru. Fiindcă în majoritatea cazurilor în care mă gândesc doar la ideea de prietenă, deja încep să mă întristez, să mă simt prost. Și am pățit să mi se strice toată dispoziția din cauza asta (la fel ca și din cauza gândului cum că sunt de fapt izolat, nu am pe nimeni în afară de familie). Cred că ajung și în faza depresive, dar tot la tristețe se cataloghează și acele stări.

Însă, legat de faza cu prietena, mai este o chestie de care o să vreau să mă feresc. De fapt două:
1. Să nu cad în capcana îndrăgostelii, și să consider că iubesc pe cineva enorm când de fapt eu sunt îndrăgostit doar de felul în care o văd: minunată, adorabilă etc.
2. Să nu devină centrul meu acea persoană. Cum adică, centru? Adică să devină "viața mea", totul pentru mine, și să ajung să sufăr după ea, dacă se întâmplă să mă despart de ea mai rău decât aș suferi acum când nu am o prietenă. Adică să nu fie totul pentru mine, în genul "Dacă mă părăsește eu mă omor sau nu știu ce fac".
Voi ce ziceți? Cum ar trebui tratată această problemă, dacă o pot numi problemă? Știu că am uneori gânduri copilărești sau adolescentine (am 21 de ani), că pot da deseori semn de imaturitate. Asta este. Trebuie să fiu prost ca să pot fi deștept odată ș-odată. Și mi s-ar părea mult mai imatur din partea mea să neg toate astea, să mă țin mare și tare când lucrurile nu ar fi deloc așa.
And...Este o vorbă: "Durerea împărtășită este mai ușor de suportat". Deci, știu că avem cu toții griji, nevoi, probleme însă mi-ar conveni / aș accepta cu mai mult drag și bunăvoință ideea că, deși am avea noi oamenii probleme, de ce nu ni le împărtășim, de ce nu ni le partajăm unul altuia? Poate că ne putem ajuta reciproc. Cel puțin la mine am observat că se aplică de multe ori cazul în care, dacă văd că o persoană are nu știu ce problemă, eu chiar de aș fi avut-o sau aș avea în acel moment, acea problemă dispare de la mine și sunt în măsură să ajut acea persoană. Sunt destul de sensibil, așa mă consider, uneori, la problemele celuilalt. Iar când cineva pare sensibil și la problemele mele (sau, cum îmi place mie să zic "îi pasă de mine") prind mult mai mult curaj să le rezolv. Nu mă omoară / termină problemele care pot apărea pe cât mă termină comunicarea, sau mai bine zis lipsa comunicării.
Dacă am fost neclar în vreo idee vă rog să-mi spuneți ca să o pot reformula.
Mulțumesc anticipat de răspuns!

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook