E ceva nefiresc și ieșit din comun sa ajungi la concluzia ca pur și simplu nu ești făcută sa fii mama și sotie? Nu poți afla răspunsul la chestiile astea pana nu devii mama și sotie. Eu am realizat ca nu e de mine chestia asta. Am 2 copii frumoși, imi sunt dragi dar pur și simplu simt ca nu îi iubesc și din cauza asta nu am răbdarea necesara sa le ofer din timpul meu și din iubirea mea! Ce ar trebui sa fac? Ma gândeam sa merg la un psiholog, poate o iau razna și nu știu! Într-un fel sau altul ma simt vinovata. Le ofer totul și nu le lipsește nimic in afara de acest sentiment care ma macină! Cu totul vor creste și poate își vor da seama. De aici și certurile cu al meu. Pe tema asta. Reproșuri peste reproșuri. Ca nu ma implic, ca nu fac aia, ca nu o fac pe cealaltă, ca el le face pe toate. Al doilea copil l-am făcut la insistentele lui și ca poate, poate ma voi schimba, îmi voi schimba gândirea dar nu. Simt sa ies din casa si sa fug departe daca as putea. Am făcut cea mai mare greșeală! De ce ajutor as avea nevoie? Pe bune. Preot, psiholog? Poate îmi revin fără glume

Se vede clar ca nu sunteti fericita in relatie.un copil se face din dorinta nu din insistente imi pare foarte rau ca treceti prin asa ceva, e o situatie complicata si cel mai ok ar fi ca un terapeut sa va indrume si sa va ajute sa aflati ce va doriti. Eu cred ca sunteti o persoana puternica si o mama buna, toti avem problemele noastre, incercati sa le rezolvati si sa nu va fie teama sa apelati la ajutor de la un specialist altfel vor aparea doar frustrari cu timpul si ar fi pacat sa aiba de suferit copiii, chiar daca nu asta intentionati, este foarte greu sa ai parinti care nu se inteleg intre ei

Psiholog. Nu e normal. O mama ar trebui sa fie in stare de orice pentru copilul ei. Și un tata la fel.

Mă tem că ar trebui să vă despărțiți. Din puținul spus aici, reiese că în primul rând relația cu soțul tău nu e ceea ce trebuie. De aici e posibil să ai și lipsa de sentimente pentru copii.
Psihologul ar putea să ajute, dar numai dacă mergeți împreună.

Din pacate, tindem sa luam multe decizii si chiar decizii extrem de importante in viata noastra din cauza presiunii sacietatii si a familiei. Ca asa se face, ca asa e bine... oameni slabi de inger care nu sunt in stare sa gandeasca pentru ei insisi sau le e mai frica de "ce o sa zica lumea" sau sa nu-i supere pe parinti si asa ajung si sa "ia" decizia de a se casatori, de a face copii, etc. De cele mai multe ori, vad lipsa asta de asumare si implicare la barbati cand vine vorba de copii. E oarecum normal in contextul luarii unei astfel de decizii care e luata de ceilalti de fapt pentru tine. Simti ca nu mai existi, ca nu mai ai timp pentru tine si e greu de gestionat. Se intampla si femeilor in egala masura si femeilor doar ca ele o ascund din iubirea lor pentru copiii carora le-au dat nastere pentru ca i-au purtat 9 luni in pantec si pentru ca intre ei s-a creat o legatura care nu are cum sa se creeze vreodata cu tatal lor (din pacate). Probabil ca se intampla si sa nu simti nimic pentru copiii tai, nu stiu, dar ce conteaza aici e ca minunile astea mici au venit pe lume si au nevoie de tot ce le putem oferi: iubire, grija, atentie, educatie, ghidare. Suntem deja maturi, oameni responsabili si trebuie sa ne asumam deciziile luate pentru ca, fie ca vrem sau nu, noi construim copiii astia. Ei absorb tot ce le dam, TOT! Chiar daca incercam sa ascundem anumite sentimente, trairi, porniri, ei le simt, ii afecteaza si ii vor traumatiza pe viata. Lipsa dragostei mamei se va simti, dar si o relatie esuata intre parintii lor ii va afecta la fel de tare. Nu e ok sa creasca nici intr-un mediu plin de tensiune, reprosuri, un mediu in care parintii lor nu se iubesc.
Totusi, vad ca le porti de grija si incerci sa gasesti o solutie ceea ce e bine.
Mergeti la cateva sedinte de terapie ca sa va ajute sa luati o decizi cat mai buna pentru copii. Sunt responsabilitatea voastra cea mai mare si au nevoie de voi.

Mamă, poate, sunt unele femei pe lumea asta care nu au instinct matern pur si simplu. Soție, nu prea, adică doar dacă nu vrei sa fi singură toată viata fără relație, sunt si oameni așa, singuri din alegere.
Nu imi explic cum nu ți s-a declanșat instinctul de mamă, e ciudat, la mai toate femeile se întâmplă odată cu nașterea, eu de exemplu înainte sa rămân gravida si sa nasc nu suportam copiii mici nici sa-i vad, nici sa ii ating, nu ținusem niciun bebe in brațe până la fiul meu niciodată, pur si simplu nu imi placeau copiii deloc, si eu ziceam la fel ca nu sunt făcută sa fiu mama niciodată, si pe perioada sarcinii tot cam la fel gândeam, în momentul când s-a născut copilul, când mi l-a pus pe piept, în acea secundă s-a declanșat si instinctul matern, am știut atunci ca voi face orice pentru el si il voi iubi orice ar fi toată viața, de atunci mi-a fost clar. La tine nu s-a întâmplat același lucru? Nu te uiți cu drag la copiii tai când se joacă, când fac ceva anume, când mănâncă?
Si eu mai am si aveam momente când îmi venea sa ma duc de acasă de nervi sau stres toate mamele cred ca mai pățesc, dar nu a fost cazul, pentru ca îmi iubesc enorm copilul
Cât despre a fi soție, de ce nu faci nimic si soțul tău face toate, prin ce te referi la toate? Trebuie sa îți faci si datoria de iubită, soție, doar dacă nu vrei să te despărți sa stai singură toată viata dacă nu îți place viata de familie deloc si o consideri o închisoare.
Nu strică sa faci si niște ședințe de terapie la un psiholog, poate ai avut sau ai depresie postnatala netratata, caută ajutor, dacă se poate, nu e normal sa nu ai sentimente pentru copiii tai, soțu lasă-l, dar o mamă ar trebui sa își iubească copiii ei, cu sau fără soț.

Subscriu.

Nu, nu ma bucura nimic. Inafara de cea mare de 3 ani jumate. Pe lângă asta, față de ea ma simt vinovata ca trebuie sa împart toată dragostea și cu cealaltă și ea parca simte și nu mai e asa apropiata de mine.

Deci daca cea mare are 3, 6 ani înseamnă ca cea mică are în jur de un an doi maxim, sa crești copii de vârste apropiate poate fi foarte solicitant, aproape ca și cum ai avea gemeni. Mai ales ca sunt si așa micuțe, următorii 3, 4 ani ți se pot părea cei mai grei până învață sa fie puțin independente fetițele tale, sa nu te mai solicite așa de mult. Posibil sa ți se fi declanșat o depresie după cea de-a doua naștere, dacă spui ca ai dragoste față de prima fetița și te simți vinovată ca nu ii mai acorzi atâta atenție, îmi imaginez cum e, eu din cauza asta nu am vrut copii unul după altul de vârste apropiate, mi-ar fi fost greu.
Fi puternica sa treci peste acești ani, e mai greu când sunt mici, după o sa începi sa prinzi drag si de cealaltă. Vezi sa nu fie cumva si din cauza soțului, sa iți provoace nervi si frustrări pe care tu le verși pe copii din cauza lui. Daca e așa, discutați, posibil sa se ajungă si la divorț dacă nu ajungeți la un numitor comun, nu te susține, nu te înțelege, sta numai cu gura pe tine si te face sa te învinovățesti si mai mult, nu e bine.
Sunt sigură ca esti o mama bună, poate așa esti tu mai rece, mai detașata, nu înseamnă ca nu îți iubești copiii, capul sus, vor trece acești ani si te vei vedea cu ele mari si vei fi mândră, dacă soțul e problema, scapă de el mai bine

Buna.Ai nevoie sa mergi la psiholog, pentru a intelege ce nevoi personale trebuiau indentificate si cum tu ai incercat sa le acoperi/implinesti facand al doilea copil, ceea ce a fost extrem de neinspirat.

Te sfătuiesc să mergi cu soțul la psihoterapeut. Clar este ceva pe acolo, o traumă din copilărie, nu știu.

Probabil nu ai avut la rândul tai o relației bună cu mama, nu ai in suflet un tipar bun. Poti sa te rogi luu Dumnezeu sa te ajute El sa fii o mama bună, daca incerci si daca e greu sa fii o mama cat mai buna poti si nu fugi, e un dar valoros pe care il faci lui Dumnezeu și El il apreciază.

Iti trece... mergi si tu intr-o vacanta. Paseaza copiii la bunici ca e vara si frumos. Mai uiti de stres si rutina. Ia sa vezi cum te relaxezi si vezi altfel viata.
O fi bun si psihologul ca tot zice lumea pe aici, dar nu te baza asa mult pe altul... plus ca poate dai peste vreun sfertodoct analfabet functional.
Vezi si popa poat ajuta, daca stii vreunul cu vocatie.

Pleaca din relatie, nu te obliga nimeni sa stai