E straniu cum experimentam momente de indoiala, cum credem ca am trecut peste o fosta iubire, lasandu-ne oribiti de micile momente in care sunt atrasi de cineva cu care ne imaginam un viitor, o noua iubire, ceva mai bun, o poveste in care juram ca nu vom mai repeta greselile facute odata...Iar dupa ceva timp, o perioada in care plutim pe razele fericirii, pur si simplu realizam ca nu a fost nimic, ca era doar o "iubire" de cateva zile.
Suntem constienti de lucrul acesta in momentul in care observam ca nu ne doare ca persoana care ne-a captat atentia este indiferenta, nu ne saluta sau nu isi da prea mult interesul, simtind poate doar o urma de orgoliu si regret al inselarii in loc de batai de inima puternice, razboi interior, reactii de nervi, stari de tristete, melanconie sau detasare totala de la realitate. Aceste simptome ale nebuniei ferice ale vietii sunt specifice unei dragoste puternice, ele pot aparea la inceput, dar usor, usor deja nu le mai cunoaste sufletul in momentul in care este vorba de "noua" persoana a inimii noastre.
Mi se intampla asta de ceva timp, sunt fericita dupa o perioada de suferinta care mi-a inecat si ultimul strop de bine al sufletului, zambesc, par indragostita, simt inima cum bate, nu-mi pasa iar de restul persoanelor, iar apoi. brusc. apare ceva si ma indepartez de aceea persoana. Ma doare faptul ca nu ma doare indiferenta, crezand de altfel ca nucleul caracterului poate fi distrus doar de o singura persoana, persoana care nu va mai face parte din mine niciodata, cu care nu voi mai avea nici o legatura. Zambesc ironic, nu stiu ce sa mai cred, sunt fericita nu imi mai pasa, iar apoi ma reintorc in abisul timpului vechi, fara motiv..Am inceput sa gandesc amuzant: daca e un blestem? daca nu s-a terminat?.
E tragic de ciudat si ma sperie, imi provoaca teama, daca asa va fi mereu?
Simt ca nu il mai iubesc, adica cand aud de el inima nu mai tresare, s-a schimbat a inceput sa ma dezguste, m-a mintit iar eu aflu lucruri care ma faceau fericita in trecut abia acum, am trait din minciuni, el a trecut peste, nu mai avem nimic comun, nu mai avem nici o sansa, sunt constienta de imposibilul asta, DAR ceva din mine nu inceteaza sa se hraneasca din trecut, cred ca asa va fi mereu, sau asa sper.
Poate e normal, poate asa va fi mereu, poate asa e prima dragoste, poate voi simti asta mereu si de fiecare data cand voi fi ranita ma voi gandi la trecut... poate.

(Scuzati-ma, stiu ca nu are nici o legatura cu acest site, dar pur si simplu simteam nevoia ca cineva sa imi cunoasca gandurile.)

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook