*Modul filosofic:ON* Ce iubim de fapt? Dupa o relatie lunga, iubim omul care era la inceput, imaginea a ceea ce ne dorim sau realitatea? Exempli gratia, dupa cateva luni, incep certuri, jigniri, batai, etc, dar totusi celalalt partener spera la o revenire la ce era la inceput. De ce? Pentru ca il/o iubeste. Si ce iubeste? Iubeste ceea ce a devenit sau ceea ce era inainte?

Ştii ce se întâmplă aici? Îţi spun cum văd eu lucrurile din punctul meu de vedere,e doar o părere şi nu trebuie să fie nimeni de acord cu mine. Când cunoşti o persoană nouă, îţi place pentru că pare diferită. Când începi să o cunoşti, interesul tău creşte şi se transformă în ceea ce noi credem că e iubire, când de fapt noi iubim doar calităţile, modul de gândire ori alte lucruri banale.Şi aşa apare supra-estimarea. Faci din persoana respectivă o zeitate şi o pui mai presus de oricine şi orice.De cele mai multe ori,cine vine cu o părere din exterior poate să îţi confirme asta.O persoană nu are nimic deosebit,ceea ce face o persoană să fie deosebită e felul în care o vezi şi o percepi tu.În timp,însă,perioada de acomodare trece şi vezi adevăratele defecte ale persoanei respective, tot ce nu ai reuşit să vezi şi să percepi înainte.Şi din toată stima, din tot respectul, din calităţile atribuite de tine nu mai rămâne nimic, pentru că acela este momentul în care realizezi că tu singur ai creat asta.Nimeni nu e vinovat dacă suferi din asta, doar tu pentru o idee preconcepută şi câteva calităţi atribuite "la întâmplare". Iubirea în sine e doar o iluzie.

Certurile sunt destul de normale intr-un cuplu, e logic ca nu ai cum sa fii mereu cu zambetul pe buze, dupa o perioada e firesc sa apara si discutiile in contradictoriu.

Daca insa certurile deriva in batai situatia se schimba. De ce il/o iubeste? Motive am putea gasi o gramada: apare dependenta, ideea ca celalalt se va schimba, teama de singuratate, etc, etc, etc... Eu cred ca oamenii care raman in astfel de relatii iubesc faptul ca nu sunt singure si nimic altceva, nici macar pe ele!

Iubeşte faptul că nu e singur. Că atunci când se întoarce acasă, are pe cineva cu care să vorbească.
Omul e o fiinţă socială. Asta l-a şi făcut aşa puternic. Daptul că ARE NEVOIE de alţi oameni în jurul său.

Iubeşte ideea de stabilitate. Iubeste că poate să creadă că şi dacă va pleca, va avea unde să se întoarcă.
Iubeşte că are pe cineva cu care să poată să vorbească, că are pe cineva căruia să-i facă favoruri, şi care să-i facă favoruri, că are pe cineva cu care să înpartă responsabilitatea.

Asta iubeşte omul, de fapt.
Şi, iubind asta, ajunge să iubească şi persoana, pentru că i le oferă.

Daca partenerul/a vrea sa fie totul cum era inainte clar o iubeste dar s-a saturat de certuri batai etc... Ce iubeste? Iubeste iubirea aceea nemateriala neconventionala.

Credeam ca esti gata de filosofat dar ai dat un exemplu pentru copiii de 14 16 ani, oameni care nu au treaba cu filosofatul (nu toti).

" dupa cateva luni, incep certuri, jigniri, batai, etc "

Certurile vor aparea oricum si au si ele partea buna. Trebuie sa fi sub nivelul marii ca sa oferi pumni, mai ales "din iubire" si sa ai complexe mari si sa fi inapt sa rezolvi altfel decat prin jigniri.
Partea buna in certuri este ca atunci vedem diferenta de mentalitate, de idei. Partea si mai buna este atunci cand nu mai ai pretentia de la partener sa-ti fie o copie fidela si intelegi ca este o persoana diferita cu opinii diferite.

"Iubeste ceea ce a devenit sau ceea ce era inainte?"
In general iubesti ceea ce iti inchipui. Impodobesti persoana respectiva cu fel si fel de atributii. Apoi ajungi sa te minti ca lucrurile stau altfel, cauti explicatii din ce in ce mai penibile refuzand sa vezi crudul adevar. Intr-adevar dragostea e oarba. Ceea ce nu ti se spune este ca e oarba atunci cand n-ai trecut de un nivel de gandire.