Poveste:

Stateam si vedeam Bucurestiul de sus, am reusit, sa ma catar pana in varful cladirii Intercontinental, pot spune ca e frumos Bucurestiul, nu se compara cu alte orase, dar e un oras frumos, mai ales seara, era seara cand m-am urcat, stateam cu fundul pe pervasul marginii cladirii, si imi scuturam picioarele, si ma gandeam la viata, la mine, la oameni, la locuri... si la faptul ca in seara asta o sa ma sinucid.
Am 25 de ani, am terminat facultatea de un an si inca nu imi gasesc un rost in viata, inca umblu si incerc sa caut ce sa fac cu viata mea, iar faptul ca majoritatea prietenilor si-au gasit un scop, ma face sa cred ca sunt un ratat. Cu toate astea, nu asta este motivul pentru care vreau sa ma sinucid, si faptul ca nu am reusit pe parcursul a 25 de ani, sa inteleg ce e dragostea.
Am fost crescut intr-un mediu, unde violenta era pe primul plan, unde nu se punea problema de dragoste, pentru ca arata-i ca esti slab si ca vei fi atacat in viitor, trebuia sa stai precaut. Traiam cu sentimentul ca a iubii e ceva gresit, ca a oferii dragoste, e interzis, si cu toate ca voiam sa fac lucrurile astea, nu puteam, aveam o bariera mentala.
Pana la 25 de ani am trait singur, izolat, numai eu si gandurile mele, eram tipul care statea in ultima banca si citea sau asculta muzica. Nu interactionam cu ceilalti din frica de a nu fi ranit, imi era frica sa ma expun emotional, frica ca voi fi batjocorit, judecat, etc.
Sunt genul de tip ce nu atrage fetele, ba din contra, le resping, simt de fiecare data cand trec pe langa niste fete un vibe negativ, felul cum se uita la mine imi spune ca nu sunt atractiv si ca sunt un ciudat.
Asta era in capul meu, traieam de 25 de ani intr-o depresie continua, in fiecare zi ma trezeam cu un chin, un gand ce nu il puteam scoate din creier, acela ca am avut ghinionul de a ma naste intr-un mediu ce m-a transformat astfel, nu a fost vina mea, nu a fost vina nimanui, doar a norocului meu. Si mi-am zis sa imi pun capat chinului, asadar m-am ridicat, stateam in picioare langa marginea cladirii, priveam in jos si abia abia daca vedeam o masina sau vreun om. Imi era frica, dar stiam ca o sa se termine repede, am mai tras o gura de aer, mai am admirat inca o data Bucurestiul si m-am lasat usor inainte.

- Continuare-
Vreti continuare?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook