Este adevarat ca uneori trebuie sa acceptam destinul, ceea ce ne iese in cale, ne ofera viata? Trebuie sa ne cunoastem limitele, posibilitatile, ceea ce avem nevoie cu adevarat si bun?
Cautarea unui partener de viata, a persoanei iubite poate deveni un drum nesfarsit de cautari si fara gasiri, in cazul in care avem ideile noastre fixe, preconcepute sau ciudate? Viata ne ofera, ne pune in fata, iar noi cateodata parca suntem orbi, evitam ceea ce ne ofera. E un gest de mandrie, orgoliu personal sau un gest de lasitate, anormalitate? Ar trebui sa pretuim ceea ce ne ofera destinul, pe cine ne scoate in cale?
Daca avei rabdare sa cititi continuarea, cititi, daca nu, iesiti!
Cred ca orice baiat, sau majoritatea isi doresc o fata frumoasa (la trup su suflet), bine facuta, intelegatoare, dar sunt multi care nu gasesc asa zisa,,fata viselor" si se resemneaza la o fata mai putin frumoasa pentru a nu ramane singur o viata intreaga iar unii se multumesc cu o fata frumoasa la suflet dar urata la trup. Fiecare vede o fata si frumusetea in moduri diferite. Unii ar vrea sa iubeasca si o fata mai putin frumoasa, dar oricat s-ar stradui, nu reusesc si ori înnebunesc in singuratate ori pana la urma, accepta.
De trei ani si trei luni am o colega foarte buna, ne intelegem, suntem la facultate, acum anul I master. In primii doi ani de facultate mi-a placut de ea, am iubit-o, dar pe parcurs focul mistuitor al iubirii, starea de indragostit innebuneste a inceput sa scada treptat pana când am inceput sa nu o mai iubesc, dar e ciudat ca tot cu ea sunt, tot impreuna suntem colegi, e ca vorba aceea,,Adio, dar raman cu tine...". E oare mana destinului, a vietii care parca ar vrea sa imi spuna,, Ia-o de prietena, fi prieten cu ia si nu mai cauta in vag, caci nu mai gasesti!" Pana acum mi-au placut multe fete, am tot cautat dar nu am gasit. Imi tot ziceam sa o uit, sa nu imi mai pese de ea, am incercat sa o urasc si injur in gand, dar degeaba. Am zis ca nu-i mai scriu de sarbatori, nu mai vorbesc cu ea, dar tot acolo ajung. Si ce e interesant, colega mea nu are frumusete fizica, dar e de o frumusete interioara, sufleteasca foarte mare. Am si eu filosofia mea de viata, a iubirii, dar oare e o filosofie gresita, anormala?
Ce-mi doresc :,, o fata frumoasa, frumoasa la trup si suflet, bine facuta, intelegatoare, amabila, eleganta, simpatica"
Cum e colega mea :,, frumoasa la suflet, urata fizic, e o fata religioasa, participa doar la evenimente culturare, de calitate, sta departe de bautura (nici eu nu beau, doar ocazional), nu are vorba urata, e modesta, se imbraca foarte simplu si modest, nici macar nu se fardeaza, machiaza, are acnee (totusi, voi daca ati avea prietena cu acnee, ati putea-o iubi? ati saruta-o?)". Multi zic ca e frumoasa, dar eu nu imi explic cum unei femei urate poti sa ii zici,, esti draguta, arati bine"? E adevar sau compatimire?
Fiecare vede iubirea, frumusetea cu inima si ochi diferiti. Din pacate nu am noroc la fete frumoase, si poate asta o sa fie o dorinta, un vis neimplinit. Sau sunt frumoase si nu le vad? Cateodata am ajuns sa gândesc si sa consider ca nici prietenele unor colegi, prieteni, veri, nu sunt frumoase. Cateodata obosesti, imi vine sa zic,, stop joc si filosofiei mele" si sa incerc sa fiu cu colega mea prieten. Nu cred ca ar refuza. Sa astept oare ziua aceea când imi voi gasi iubirea, persoana mult asteptata de mine? Daca nu va veni niciodata? Am asteptati, dar asteptarile mele s-ar putea sa fie nerealizabile, sa imbatranesc singur, ramanand doar cu ideile si filosofia mea de frumusete. Daca vreti va arat si cateva exemple de femei, sa vedeti cam ce imi doresc eu.

O zi buna sa aveti!

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook