Salutare TPU,
Am și eu o problema care ma apasă în ultima vreme. Precizez ca sunt fata, am 22 de ani și în urma cu câteva luni, eu și fostul meu iubit am încercat diferite chestii cu tentă sexuală, dar nu am făcut sex propriu-zis. Într-un joculeț de-al nostru, eu prinsă in atmosfera romantică și sentimentele pentru el, am pupat partea intima a corpului lui. Nu a fost oral, dar vrut sa se simta bine într-un fel sau altul, sa ii arat ca nu imi este rușine sa imi arat adoratia fata de corpul lui în întregime. Urmând ca următoarea zi sa înceapă calvarul pentru mine. Eu ii zisesem ca încă nu simt sa fac dragoste cu el, pentru ca era important pentru mine lucrul acesta, el fiind și primul meu iubit. Așadar, în ziua următoare mi-a zis direct "vreau sa facem sex, altfel ii voi trimite apropiaților tai poze cu tine de ieri", mi-a mărturisit ca a făcut poze în timpul joculețului din ziua precedenta, iar lucrul asta pur și simplu m-a șocat. Persoana pe care o iubeam si cu care îmi doream sa raman, ma șantajează emotional, atât, dar atât de jostic. Am avut o criza de plans, pentru prima oara l-am văzut sub masca pe care o afișa cu mine și m-a șocat. Nu a trimis nimic nimănui pana la urma, însă m-a lăsat baltă, efectiv. Eram distrusa emotional pentru ca pentru mine a însemnat foarte mult tot ce făcusem noi, toate apropierile, insemna enorm de mult totul. Am fost mai rănită ca niciodată și nici acum nu am putut sa trec peste ce am făcut. Sunt dezagita de mine. Aveam o conștiință morala pe care am călcat-o în picioare de dragul unui om care urma sa ma calce pe mine în picioare. Simt dezgust față de propria-mi ființă și cred ca nu ma voi putea ierta niciodată. Au trecut câteva luni, dar senzația de disperare din interiorul meu a rămas aceeași, iar regretul prinde gust din ce în ce mai amar. Știu că pentru mulți nu înseamnă mare lucru ce am făcut, dar pentru mine înseamnă enorm. Știam de la început că va insemna mult, însă aveam incredere. Am devenit doar o fantoma a amintirilor de ieri, m-am pierdut într-un amalgam de emoții pe care nu am reușit sa le controlez. Mai ales pentru ca am pierdut sprijinul singurei persoane care trebuia sa îmi fie alături necondiționat (adica eu). Nu știu dacă am o întrebare, nu știu ce m-ar putea ajuta. Se poate sa fie doar o confesiune a ceva ce îmi sta pe suflet. Ceva sufocant. Și rece. Exact senzatia aceea de trădare a propriei persoane și propriilor principii

Capu sus!
Ca şi sfat poti să incepi sa ai mai multa incredere in tine - primul pas ar fi acceptarea de sine.

Acceptarea de sine înseamnă că vine o clipă când te îmbrăţişezi pe tine, fizic, mental, emoţional, spiritual şi îţi spui "Bravo, băi!"

Bravo pentru că lupţi, bravo pentru că încerci, bravo pentru că nu abandonezi lupta. Bravo pentru că speri, te ridici după ce cazi, te încurajezi şi o iei de la capăt din nou şi din nou.

Oricine eşti şi oriunde ai fi, meriţi un bravo. Nu eşti mai prejos cu nimic faţă de niciun alt om de pe Pământul acesta. Poate ţi se pare că ai o viaţă foarte diferită, dar asta doar pentru că lecţiile tale de viaţă sunt diferite.

Unul trebuie să înveţe să fie fericit fără bani şi apoi, după ce învaţă, va avea toţi banii din lume.

Altul trebuie să înveţe să îşi umple golul din interior cu iubire, nu cu alcool sau mâncare.

Iar altul deşi e copil de miliardar, trebuie să înveţe că nu banii sunt scopul vieţii şi nici drogurile.

Toţi plătim preţul dacă nu belim ochii la lecţiile pe care viaţă ni le predă, în mod repetat, cu răbdare şi uneori cu o răceală dură.

Diamantele se nasc sub presiune, iar viaţa ştie asta şi te vrea diamant.

Fericirea şi împlinirea pe care le cauţi sunt deja în tine dar sunt acoperite cu ură, cu acuzaţii, cu critică şi tot ce trebuie să faci este să te accepţi cu adevărat ca fiind o fiinţă extraordinară ce se află aici să înveţe lecţii, unele chiar dure.

Acceptarea de sine nu înseamnă deloc că mă accept şi apoi mă culc şi mor fericit, că mă tăvălesc ca un purcel în mocirla propriei mediocrităţi (îmi cer scuze purceilor reali, ei nu au greşit cu nimic).

Acceptarea de sine înseamnă că aici şi acum accept că sunt o persoană puternică, plină de iubire şi potenţial de a schimba întreaga lume şi în acelaşi timp accept că de azi vreau să îmi folosesc acest potenţial mai eficient.

Să mă accept înseamnă să îmi dau seama că deşi condiţiile de viaţă şi deciziile mele m-au adus în punctul acesta al vieţii, totul se poate schimba începând de azi.

Să mă accept înseamnă să ştiu că ceea ce deciziile mele şi comportamentele au stricat în ani de zile, nu poate fi reparat într-o clipă ci punând în fiecare zi câte o cărămidă la noua construcţie, la noua mea viaţă.

Acceptarea nu înseamnă că îi voi tolera tatălui meu comportamente distructive care mă afectează pe mine. Mă protejez împotriva lor şi după ce îi ofer îmbrăţişarea şi acceptarea mea, îi pun clar în vedere că este responsabil de acţiunile lui.

Acceptarea necondiţionată nu înseamnă să te sabotezi pe tine iar acceptarea celor din jur nu înseamnă că te laşi să devii preşul lor pe care îşi şterg picioarele.

Nici pe departe. Suntem personalităţi alfa şi cine ne calcă pe coadă învaţă repede să nu mai repete greşeala.

Te accept însă fiecare dintre noi are graniţele sale personale. Accept că eşti liber să faci orice îţi doreşti în limita graniţelor tale însă pe teritoriul meu, doar eu iau deciziile ce mă privesc.

Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi - John Stuart Mill

Să mă acccept înseamnă să pot avea o fundaţie solidă de unde să încep să construiesc.

Dacă eu nu mă accept azi aşa cum sunt şi nu mă iubesc aşa cum sunt, înseamnă că eu cred că sunt altcumva. Astfel, trăiesc o minciună. Cum poţi să construieşti o clădire solidă pe o fundaţie din aer?

Cum începe iubirea de sine şi încrederea în sine?
Un lucru îl ştiu sigur.

Nu poţi decide că gata, din clipa asta, eu mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt. Poţi să îţi spui asta, poţi să îţi şi repeţi, dar pentru 99.99% din cei care încearcă asta, nu va funcţiona.

Pentru că a te gândi la iubire, nu înseamnă să iubeşti.

Iubirea înseamnă FAPTE şi ACŢIUNE.

Nu te mai gândi deloc la iubirea de sine, sau acceptarea de sine ci începe să te COMPORŢI ca şi când te iubeşti şi te accepţi.

1. Venerează-ţi corpul. Dacă repeţi continuu "mă iubesc şi mă accept" în timp ce te otrăveşti, mânci ca porcul, ai vicii şi abuzezi de corpul tău prin lipsa de somn, lipsa de mişcare şi privarea corpului de tot ce are nevoie pentru a fi în formă, energizat şi să te mândreşti cu el în oglindă, te minţi la greu şi primul pas pentru a te accepta şi a te iubi este să priveşti adevărul în faţă. Da, eşti porc sau scroafă dar îţi promiţi ţie că în ciuda tuturor dificultăţilor, vei face orice e nevoie ca să schimbi lucrul acesta.

2. Învaţă şi educă-te continuu. De aceea iubesc dezvoltarea personală. Nu trebuie să fii psiholog, om de ştiinţă, sau vreun mare înţelept ca să începi AZI să te dezvolţi personal. Începe cu cel mai mic lucru posibil. Citeşte zilnic dintr-o carte de dezvoltare personală. Intră într-o librărie în oraşul tău şi vei vedea raftul cu cărţi de dezvoltare personală. Cu asta începe schimbarea ta. Dezvoltă-ţi abilitatea de a face ceva.

Nu există nimic mai puternic decât să faci în fiecare zi câte puţin pentru o viaţă mai bună.

Citeşte, fă sport, dezvoltă-ţi abilităţile şi tot restul zilei îţi aparţine să faci ce vrei tu. Să dormi, să te joci, să te uiţi la filme. Şi ştii că orice ai face, te culci împlinit că şi azi ai mai pus o cărămidă fundaţiei pentru viitorul tău.

3. Oferă-ţi lucrurile care îţi fac plăcere. În măsura posibilităţilor, oferă-ţi lucrurile care îţi plac. Activităţi, timp petrecut în felul tău preferat, lucruri materiale, muzică sau artă de orice fel. Orice îţi place ţie mult, oferă-ţi zilnic. Cum se comportă un om care iubeşte? Oferă ce are de dat ca să îşi exprime iubirea. Păi începe cu tine!

4. Acceptă-i pe cei din jur. Dacă te enervează cineva în jurul tău, primul care are o problemă eşti tu. Oamenii sunt diferiţi, cu nevoi diferite şi nu uita că libertatea ta se termină unde începe libertatea altora. Vrei respect, oferă-l! Vrei libertate, ofer-o!

5. Iartă-te când greşeşti sau îţi vorbeşti urât. Uneori când facem o greşeală, ne spunem noi singuri "prostule, nu eşti bun de nimic, iar ai gafat, ce va zice lumea?". E foarte important să te ierţi tu pe tine pentru că altfel te devalorizezi singur şi începi să te comporţi încet şi sigur ca un om lipsit de valoare. Poţi să schimbi discursul într-unul pozitiv. "Am greşit, îmi pare rău, voi fi mai atent. Încerc să învăţ şi măcar să nu repet aceeaşi greşeală!"

Nathaniel Branden spune că

Acceptarea propriei persoane este refuzul meu de a mă afla într-o relaţie adversă cu mine. De asemenea, nu mă pot ierta pe mine însămi pentru o acţiune, dacă nu recunosc că am făcut-o.

Aş continua spunând că dacă e să mă accept, trebuie să mă recunosc aşa cum sunt. Poate că sunt chiar varză pe toate planurile dar hei!

Alţii au fost mai rău şi s-au ridicat. Şi eu pot.

Condiţia necesară, deşi nu suficientă, este să încep să mă descopăr pe mine aşa cum sunt, ce îmi place şi ce nu, ce talente am, la ce sunt bun şi la ce nu sunt.

Ce calităţi am şi ce defecte, ce sunt capabil să îndur şi ce nu, cât mă ţin bateriile şi cât nu.

Şi cu cât mă cunosc şi mă accept pe mine mai mult, cu atât mă pot evalua mai bine şi încep să pot cere de la mine lucruri pe care le pot realiza cu succes. Şi din succes mic în succes mic, îmi dau seama că pot şi încep să fiu din ce în ce mai mulţumit de mine iar încrederea mea în mine începe să crească. Şi crescând, prind curaj şi cer din ce în ce mai mult de la mine până când mă trezesc că păşesc alături de cei mai curajoşi şi de succes oameni de pe acest Pământ.

Încrederea în noi creşte la fel cum creşte şi un copil mic: cu multă dragoste, încurajări şi câteva cicatrici care să îi amintească să fie atent la ce îl înconjoară.