Salutari TPU. Nu stiu de ce postez aici, sincer. Poate pentru ca nu am cui sa ii spun ceea ce simt. Cum prin sufletul meu calatoresc sageti aprige de suferinta ce nu imi dau pacea zilnica pe care eu mi-o doresc.
Am 20 de ani si sunt dintr-o familie modesta cu statut financiar o.k. si probabil stabil.
Acum 3 sau 4 luni, nu mai tin minte sigur, deoarece voiam din tot sufletul sa uit, prietena mea s-a despartit de mine prin mesaj.
Totul a inceput la nunta fratelui meu, m-a pus sa o invit la nunta si de atunci ne-am cunoscut.
Timpul petrecut cu ea, era de aur. Apreciam zambetul ei zilnic, traiam sa-i vad acei ochi caprui si inocenti in fiecare secunda, buzele sale, parca sculptate de un artist cu talent de inger, le simt si astazi. Parul ei lung si catifelat imi mangaiau palmele mele netede.
Totul s-a schimbat cand a primit mesaj de la fostul ei prieten, asta fiind prin a doua luna de relatie ( in total au fost 5). A inceput sa nu-i mai pese de mine, sa refuze sa mai iasa cu mine, etc... Chestii care ma afectau si ma apropiam din ce in ce mai tare de ea. Imi batea apropouri de genul: "Daca fostul meu prieten imi da mesaj, imi da viata peste cap". Am implorat-o sa ma lase sa o ajut cu toate problemele pe care le are, dar ma refuza de parca as fi fost un strain. Dupa 4 luni a inceput sa se certe cu mine din orice chestie, indiferent cat este de banala. Vedeam in ochii ei cum se instraina de mine pe zi ce trecea.
Luptam cu morile de vant. Pana intr-o zi cand mi-a spus ca pleaca la mama ei in Anglia sa aiba grija de surioara ei de cateva luni. Cu cat zilelea treceau imi tot spunea ca e posibil sa ramana acolo dar ca erau sanse infime. Inainte de plecare i-am dat poza noastra pe care mi-a facut-o cadou de o luna, la plecare m-a strans in brate, s-a urcat in masina si s-a uitat pe luneta la mine, in timp ce ne indepartam. Eu, din moment ce n-am mai vazut-o, am inceput sa vars lacrimi... Deja mi-era atat de dor de ea. Ajunsa acolo a inceput sa n-o mai interseze de mine aproape deloc. Pe messenger erau inimioare ca si emoji. Mereu ii dadeam inima mare si ea de cele mai multe ori nu-mi dadea nimic. Au trecut zile si a spus ca vrea liniste iar eu nu puteam sa-i dau pace. Intr-o seara s-a pitit de mama ei si mi-a spus ca nu mai ma iubeste, ca vrea liniste, ca ramane acolo si nu se mai intoarce. In acel moment am spart monitorul, telefoanele si am inceput sa plang cu lacrimi adanci aromate cu durere enorma. De atunci, din acea seara, am exact aceeasi durere in suflet numai ca nu sparg nimic. AM sters tot ce avea legatura cu ea, am aruncat poze, haine, orice. Am crezut ca voi uita. Au trecut 3 spre 4 luni si mi-e atat de greu, nu pot sa vorbesc cu alte fete.Nu pentru ca sunt inchis, sunt foarte deschis, ci pentru ca am impresia ca o insel.
Tineti minte ca v-am spus de acea poza? Nici dupa 3 sau 4 zile nu a scos-o din geamantan.
Poza era intr-o rama, de acolo am scos-o si i-am dat-o. Rama a ramas la ea acasa in Romania pe fundalul alb al ei am scris.
"Te-am iubit".
"Am avut grija de tine".
"Sandoo" (Semnatura).
Cum fac sa o uit? Iesirile cu amicii si fetele nu mi-au fost de folos, orice activitate pe care o am nu-mi poate alunga gandul de la ea. De fiecare data cand sunt pe cale sa o uit, parca Dumnezeu imi mai tranteste o amintire cu ea. Nu mai stiu nici macar ce iubesc. Imi aduc aminte exact chipul ei in cel mai mic detaliu.
Ce trebuie sa mai fac? Ma feresc de toti oamenii ca sa nu ma vada cum sufar.
Despre tipă... prefer sa nu comentez dacă a spus asa ceva... când? După ce v-ați despărțit? Ca ma gândesc ca dacă știai dinainte nu mai acceptai.
Sa scrii? Suna ciudat, unele chestii chiar nu pot fi descrise în cuvinte, știu ce zic. Dar chestia e ca acum câțiva ani m-am apucat serios de scris după un episod de depresie (știu cum e sa pierzi pe cineva la care ții) și chiar dacă ce scriam făcea parte dintr-o categorie complet noua, cream personaje care aveau ceva în comun cu mine. Și după puțin timp, prin prisma lor, îmi găseam soluții la probleme. Ajungeam ca, atunci când ma puneam sa scriu, indiferent cum ocoleam, ajungeam la o situație asemănătoare. Atunci când găseam soluția sau mijlocul prin care sa trec peste o situație în povestioara, aplicam și în viata reala.
Nici în familia mea nu a fost iubire și poate din cauza asta uneori ma tem să-mi exprim iubirea. Am văzut multe persoane care provin din astfel de familii ca atunci când considera ca și-au găsit marea dragostea, se dăruiesc complet și apoi suferă.
Don't give up! Nu te închide în tine, continua sa ieși ca până la urma timpul vindeca orice rană și e înjositor sa fii cu cineva doar pentru a uita fosta iubire. Poate ca acum ți se pare o povara sa ieși și sa încerci sa o uiți, dar cândva, o sa reușești. De cele mai multe ori când incercam sa nu ne gândim la sursa suferinței, creierul face întocmai contrariu. Când începi sa te gândești la ea sau la vreo amintire împreună gândește-te la asta:《Nu merita sa plâng sau sa sufăr. A fost frumos ce a fost, dar trebuie sa trec peste.》
Se spune ca cele mai mari creații s-au născut din suferința autorului. Dacă scrisul e ceea ce te faci e fericit, atunci continua sa faci asta. Nu te descuraja fiindcă o perioada n-o sa uiți complet de ea, ci n-o sa mai doară atunci când îți amintești. Trebuie doar sa găsești ceva care sa te motiveze sa mergi mai departe.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
RăspundeLa mijloc este o ironie ciudata pe care nu vreau sa o fac publica.
Răspunde
Sa scriu? Sentimentele pe care le posed, mai degraba ele pe mine, sunt de nedescris. Taria profunda cu care ma apasa pe inima este inimaginabila. Pare ca exagerez, sunt scriitor si consider ca de aceea.
Eu provin dintr-o familie mai destramata, unde iubirea nu este punctul lor forte. Cum am dat de aceasta fata, am crezut ca ea este ceea ce caut: o femeie devotata, puternica, cu caracter de titan si multe altele, ca si mine de altfel. Singura mea slabiciune ce ma dezechilibreaza de pe schela vietii este iubirea. Practic nu prea am parte. Lumea spune ca-s frumos, ca-s destept iat mie nu mi se pare. Lumea este foarte rea.
Am uitat sa spun ca mi-a spus urmatoarea chestie :
"Nu cred ca te-am iubit niciodata, am fost cu tine din mila si ca sa il uit pe fostul".
Astept un raspuns
Eu scriu de mult timp, poezii si diferite minimaliste opere, pe care, bineinteles, le tin doar sub aripa mea deoarece imi face placere aceasta activitate, satisfacatoare as putea spune. Multe virgule 
.
Nu sunt in depresie, doar ca am fost foarte socat sa aflu acele lucruri DUPA CE s-a despartit de mine. Este prima mea relatie, haba n-am de ce dar eu am hotarat sa ma axez pe planul profesional, dupa ce-l voi indeplini poate cu nenorocul meu ma va gasi cineva. Nu sunt genul sa agate fete.
Aseara am visat-o, a fost asa frumos ca m-am reintalnit cu ea si a dorit sa vorbim si sa ne impacam. Astazi, datorita gandirei mele de luptator ȘI ceea ce tu mi-ai spus,, m-am sculat, cu un inametitor zambet pe buze, si m-am dus cu gandul la antiteza dintre inima si creier. Mi-am facut in gand propria-mi idee cum ca:Creierul trebuie sa sprijine inima si invers, nu sa o contrazica. Sper ca are logica ce am scris. 
. Chiar simteam lipsa unui mic sprijin. Sa stii ca apreciez enorm ceea ce ati facut pentru mine, cei de pe TPU, inclusiv mica ironie ce m-a facut sa zambesc cu coltul gurii:"Fratelo, apuca-te sa scrii povesti de dragoste..hehe". Ca mare dreptate ai. Have a wonderfullllllll night.
Despre tipă... prefer sa nu comentez dacă a spus asa ceva... când? După ce v-ați despărțit? Ca ma gândesc ca dacă știai dinainte nu mai acceptai.
Sa scrii? Suna ciudat, unele chestii chiar nu pot fi descrise în cuvinte, știu ce zic. Dar chestia e ca acum câțiva ani m-am apucat serios de scris după un episod de depresie (știu cum e sa pierzi pe cineva la care ții) și chiar dacă ce scriam făcea parte dintr-o categorie complet noua, cream personaje care aveau ceva în comun cu mine. Și după puțin timp, prin prisma lor, îmi găseam soluții la probleme. Ajungeam ca, atunci când ma puneam sa scriu, indiferent cum ocoleam, ajungeam la o situație asemănătoare. Atunci când găseam soluția sau mijlocul prin care sa trec peste o situație în povestioara, aplicam și în viata reala.
Nici în familia mea nu a fost iubire și poate din cauza asta uneori ma tem să-mi exprim iubirea. Am văzut multe persoane care provin din astfel de familii ca atunci când considera ca și-au găsit marea dragostea, se dăruiesc complet și apoi suferă.
Don't give up! Nu te închide în tine, continua sa ieși ca până la urma timpul vindeca orice rană și e înjositor sa fii cu cineva doar pentru a uita fosta iubire. Poate ca acum ți se pare o povara sa ieși și sa încerci sa o uiți, dar cândva, o sa reușești. De cele mai multe ori când incercam sa nu ne gândim la sursa suferinței, creierul face întocmai contrariu. Când începi sa te gândești la ea sau la vreo amintire împreună gândește-te la asta:《Nu merita sa plâng sau sa sufăr. A fost frumos ce a fost, dar trebuie sa trec peste.》
Se spune ca cele mai mari creații s-au născut din suferința autorului. Dacă scrisul e ceea ce te faci e fericit, atunci continua sa faci asta. Nu te descuraja fiindcă o perioada n-o sa uiți complet de ea, ci n-o sa mai doară atunci când îți amintești. Trebuie doar sa găsești ceva care sa te motiveze sa mergi mai departe.
Exagerezi. E o persoană si ea, cu calităţi, defecte, ca tine, ca mine, ca oricare altul/alta. Nu e Dumnezeu, să te închini la ea.
Ai dat un raspuns de nota 10 lui AlexSan9898!
Eu nu am avut parte de prea multa atentie sentimentala. Eram intr-un fel sau altul dornic ca cineva sa se interseze de mine. Nu o consider Dumnezeu doar ca simteam ca ea este pentru mine. Mi-am dat seama ca nu este pentru mine chiar daca ma doare. Sunt multe raspunsuri date in "sictir" imi pare rau de asta.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
