Vad multe intrebari legate de relatiile la distanta. E un subiect foarte dezbatut. Un subiect de interes comun ce a capatat popularitate in ultimul timp. Sunt multi care isi pun diverse intrebari referitor la tema in cauza si apoi ne cer si noua parerea. De obicei raspunsul aduce la suprafata o mentalitate predominanta ce rasuna intr-un glas astfel : Asa NU! Dar sunt sigur ca sunt persoane care s-au casatorit si au gasit fericirea urmand aceasta cale. Eu pe acesti oameni vreau sa ii cunosc. Povestile lor vreau sa le aud. Nesiguranta e simtita de oricine. Fiecare realizeaza dificultatea situatiei. Fiecare stie ca o astfel de iubire e pusa la mari incercari. Nu vreau sa aud si de la altul : " bai, situatia e cam nasoala, nu e asa de usor ". Vreau sa aud oameni care au indraznit, care si-au luat inima in dinti, care au riscat si au castigat. Poate nu au castigat o viata alaturi de partenerul acela. Dar poate au castigat o relatie frumoasa. Poate au castigat o poveste de dragoste ce merita povestita. Atat cat a durat ea, dar la capacitate maxima. Eu cred ca toti cei care ne intreaba despre relatiile la distanta cauta si aceste povesti. Nu semnele de intrebare pe care le pun majoritatea. Intrebari ne punem cu totii. Dar nu toti avem si un raspuns. Eu vreau sa aud raspunsul. Are cineva o astfel de poveste? As vrea sa o aud. Cum v-ati cunoscut? Cum ati indraznit sa faceti primul pas? Ati fost la partener cu trenul / masina? Cand? Cum? Care a fost reactia lui? Cum au evoluat lucrurile odata cu primul pas? Vreau sa va scoateti sufletul la lumina. Cred ca nu cer prea mult. Va rog...

Vreau sfaturi referitor la cei care ar vrea sa faca pasul acesta. Si mai au nevoie de foarte putine pentru a fi in stare sa il faca. Vreau sa dati acestor persoane aripi, nu sa le dati doua palme ca sa isi revina.

Sotul meu lucra pe santier la 250 de km distanta. Ne vedeam doar la sfarsit de saptamana si dupa 3 luni de prietenie am decis sa ne casatorim. Am facut nunta la 7 luni de la prima intalnire. A mai continuat sa lucreze asa aproape 2 ani, timp in care ni s-a nascut primul copil. Erau perioade cand nu venea 2 saptamani acasa, mi-a fost foarte greu, vorbeam doar la telefon. Privind retrospectiv, realizez ca daca nu ne iubeam cu adevarat, casnicia noastra s-ar fi destramat. Nu am stat pe roze nici in ceea ce priveste banii. Am pornit de la ZERO cu toate, nu am realizat nimic material decat cu munca si cu economii la sange. Eu zic acum, dupa 12 ani, ca Dumnezeu ne-a daruit o iubire adevarata care ne-a ajutat sa invingem distanta si greutatile vietii si sa ramanem impreuna.

Eu cred in relatiile la distanta.Sau poate nu cred in asta, ci mai degraba in sentimentele ce unesc doua persoane, care in ciuda faptului ca nu locuiesc in acelasi oras, se iubesc.Haide sa iti povestesc.Eu am cunosc o prietena pe messenger, ne intelegeam foarte bine, dar locuiam la 200 km distanta.Intr-o zi ne-am hotarat sa ne intalnim la jumatatea drumului. Ea a venit cu niste amici doua fete si doi baieti.Am mers la un suc, ne-am plimbat, iar eu incepusem sa prind drag de unul dintre acei baieti.Privirile noastre cand se intalneau, dadeau nastere unui zambet, iar inima mea de adolescenta incepea sa se indragosteasca. A venit si momentul sa plecam acasa.In tren ma gandeam doar la el, la ochii lui verzi.De atunci am inceput sa ne apropiem, iar intr-o zi m-a sunat si atunci s-a intamplat ce vroiam demult sa se intample:m-a intrebat daca vreau sa fim impreuna.In ciuda distantei, am acceptat.Ne intalneam la jumatatea drumului, eu il iubeam, el ma iubea, totul era perfect.In zilele in care nu eram langa el, eram trista, simteam ca nu am pentru ce trai.As fi dat orice ca acei 200 de kilometrii sa se transforme in 1 sau 2.Era ceva imposibil, dar inima mea isi dorea asta, nu vroia sa accepte adevarul. Leam spus si parintilor mei, imi dadeau voie sa ma duc la el, iar el sa vina la mine.Ne iubeam si asta conta cel mai mult. Dar din pacate, asta nu a fost de ajuns, iar distanta ne juca farse, incepeam sa ne certam, gelozia isi lasa amprente profunde, iar in timp neam indepartat.Eu sufeream, el suferea.In cele din urma am decis sa ne despartim, acum regret, am lasat niste kilometrii sa distruga cea mai frumoasa dragoste din viata mea.Inca mai tin la el, insa nu pot face nimic. A fost ceva frumos. Oricine poate avea relatii la distanta, conteaza sentimentele.
Bafta:*

Desi am un amic cu o relatie la distanta ce dureaza de vreo 2 ani, mie, una, mi se pare all bullshit. Poate ca nu sunt adaptata noii societati, dar imi place sa imi privesc interlocutorul in ochi, sa imi ating iubitul in timp ce povestim "chestii", sa ii simt starea si chiar daca nu putine au fost ocaziile am refuzat orice "poveste inflorita" in acest mod. Chiar vorbeam cu barbate-meu intr-o seara: noi nu putem merge la munca "in afara" decat impreuna. pentru ca ne place sa ne vedem in fiecare seara, doar asa putand sa stim exact raspunsul la "ce mai faci?"...
Fiecare dupa "putintza" lui...

Pentru a nu te plictisi iti fac rezumatul : ne-am cunoscut in urma cu 13 ani cand amandoi eram la liceu. pe atunci am fost impreuna si ne-am despartit dar era un fel de "adio dar raman cu tine". acum 10 ani eu am plecat din tara. pentru doi ani nu am mai stiut nimic de el. apoi a inceput sa ma caute desi ne certasem foarte rau. nu a uitat niciodata de ziua mea, ma suna intotdeauna in seara de craciun si evident ca nici eu nu lasam sa treaca ziua lui fara sa-l sun. am apreciat enorm gestul lui pentru ca stiu cat de scump este telefonul in ro si stiu ca facea un efort sa sune in strainatate. mi-a cerut mult timp sa ne revedem dar eu am ezitat mult...trec acum peste motive. dar anul asta n-am mai rezistat si i-am spus ca daca inca mai vrea sa ma vada si eu as vrea sa-l vad cand voi veni in tara. a facut 300 de km dus intors, dupa o zi intreaga de lucru si in conditiile in care lucra din nou a doua zi pentru a petrece cateva ore cu mine. gestul lui pentru mine a insemnat mai mult decat o mie de cuvinte! astept sa il revad in toamna in tara unde sunt acum... dar 10 ani si cateva mii de km nu au schimbat si nici slabit sentimentele noastre. cand m-a luat in brate nu gasesc cuvintele sa iti spun ce am simtit.

Eu nu am avut parte de asa ceva... da` sora mea da(ii stiu povestea ca si cum ar fi a mea)... daca vrei lasa`mi mesaj cu id tau si pot sa iti povestesc totul

As fi vrut sa fi avut un 'prim pas'...