Am nevoie de argumente contra urmatoarei motiuni: "In conditiile istorice ale perioadei interbelice in care Romania incerca sa devina o voce distincta in peisajul cultural european, considerati ca mai era necesara/ importanta pastrarea identitatii culturale nationale?"

Romania Interbelica


Romania interbelicã a devenit un mit, un ideal al dezvoltãrii şi al libertãţii, reprezentând pentru mulţi perioada în care s-a arãtat adevãratul potenţial al ţãrii noastre. Dezvoltarea economicã extraordinarã, modernizarea societãţii şi mai ales îmbogãţirea "prin noi înşine", au facut ca noi sã visãm la aceastã perioadã, ca la un trecut îndepãrtat, idealizat.
Acum, societatea noastrã ajunge de la votul cenzitar la cel universal, tot acum se înfãptuieşte cea mai cuprinzãtoare reformã agrarã din Europa Rãsãriteanã, şi se formeazã o nouã societate modernã. Individul este liber sã gândeascã şi sã acţioneze conform propriei conştiinţe, este conştient de puterea pe care o deţine, se intereseaza de viaţa politicã, şi se implicã direct în conducerea ţãrii.
Marea Unire din 1918 a adus românilor o ţarã a lor, în care ei sunt liberi sã facã ce vor. Dupã secole de separare, naţiunea era din nou unitã, iar scopul în viaţã al multor oameni a fost împlinit, astfel cã aceştia nu înţelegeau ce trebuia sã facã în continuare. Totuşi, au existat oameni care au întrevazut potenţialul economic al României, şi au acţionat în consecinţã, creându-şi poziţii cât mai favorabile. Alţii, fãrã cunoştinţe de economie, şi fãrã avere, au fost nevoiţi sã lucreze, în condiţii mai bune sau mai rele, pentru a se întreţine. Avem de-a face, probabil pentru prima datã în istoria noastrã, cu o societate de tip burghez, în care fiecare supravieţuieşte prin forţe proprii.
Perioada studiatã este, aşadar, una complexã, a marilor schimbãri, atât economice, cât si sociale, cãci acum România trece de la societatea veche a moşierimii, la cea nouã a burgheziei.
Din punct de vedere economic, România interbelica este o poveste de decãdere şi de succes.
Primul razboi mondial a însemnat secãtuirea industriilor, asemãnãtor majoritãţii celorlalte state beligerante, dar, în acelaşi timp, rezultatul luptelor a fost favorabil românilor, asigurând Marea Unire, şi creînd o mai mare piaţã internã, devenitã premiza dezvoltãrii de mai târziu.
România interbelicã a cunoscut 4 etape, cele de criza fiind urmate de cele de dezvoltare, într-un lanţ de evenimente strâns legate de cele externe.Prima parte, cuprinsã între anii 1918 şi 1922 a fost una de refacere, în care se urmãrea redresarea României dupã o luptã grea, care a cerut ca tribut cheltuieli foarte mari, şi exploatarea teritoriului ocupat de cãtre inamici. Pierderile materiale considerabile, dezorganizarea transporturilor(lucru care ducea, invariabil, la îngreunarea comerţului intern şi, în consecinţã la lipsa mãrfurilor de consum), sporirea continuã a inflaţiei, agravarea datoriilor interne şi externe, precum şi problemele din agriculturã au impus aceastã refacere ca o primã necesitate.
Aceasta s-a realizat prin amplificarea neîntreruptã a activitãţii bancare şi industriale datoritã sporirii numãrului societãţilor anonime şi a capitalurilor investite, precum şi consolidãrii burgheziei. Nu trebuie uitat cã în aceastã perioadã partidul naţional liberal, creat de şi pentru burghezie, a fost cel care a deţinut puterea, membrii sãi fiind direct interesaţi de dezvoltarea economiei. Aceştia, ghidându-se dupã doctrina "prin noi înşine", au început micşorarea intervenţiei capitalurilor strãine, încurajând întreprinzãtorii locali.
Cea mai radicalã mãsurã luatã a fost, fãrã îndoialã, reforma agrarã, care, la final, a însemnat expropierea a 66% din teritoriile agrare. În fapt, aceastã reformã a fost legiferatã treptat, incepând cu 1917, (când Parlamentul refugiat la Iaşi a inclus în Constituţie dreptul de expropiere) şi încheind cu 1921 când Parlamentul a votat legea agrarã. Ca urmare, structura proprietãţii a fost schimbatã total, România devenind o ţarã a micilor proprietari. Marile moşii au fost drastic reduse, moşierimea dispãrând treptat din peisajul social. Totuşi, fãrã capital, inventar corespunzãtor, sau cunoştinţe de agriculturã, şi datoritã divizãrii treptate a teritoriilor şi a crizei economice, ţãranii nu fãceau faţã la noua lor independenţã. Deşi creaţia PNL, în perioada 1922-1928, guvernele liberale s-au dezinteresat total de situaţia agriculturii. Creditele acordate de Banca Naţionalã nu corespundeau necesitãţilor ţãranilor, iar guvernele au impus taxe foarte ridicate pentru exportul de cereale. În acest context, ţãrãnimea a cunoscut un proces de sãrãcire accentuatã, luptând din greu pentru pâinea zilnicã.Pe de altã parte, industria a cunoscut un progres continuu într-un ritm relativ ridicat. În viaţa politicã, au apãrut discuţii pe marginea problemei industriei şi industrializãrii. Astfel, s-au format douã tabere distincte, cu idei opuse. Prima era cea a liberalilor, care susţineau politica „prin noi înşine"(ce susţinea industrializarea pe cãi interne şi fãrã capital strãin), şi cea de-a doua aparţinea partidului ţãrãnist, care susţinea politica „porţilor deschise"(favoriza pãtrunderea capitalului strãin în economia româneascã). Partidul cu cea mai mare influenţã în aceastã perioadã a fost cel liberal, impunându-şi politica protecţionistã activã prin legi protecţioniste, şi apãrând efectiv industria naţionalã. Astfel, importul scade, iar industria cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare. Acest sistem de încurajare a capitalurilor interne a fost denumit neoliberalism. Urmãrind accentuarea rolului industriei, creşterea rolului statului prin planuri economice, exploatarea bogãţiilor solului şi limitarea capitalului strãin, reprezentanţii acestui nou curent au luat mai multe mãsuri legislative(cum ar fi legea pentru retragerea din circulaţie a coroanelor şi rublelor din 1920 sau legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 1924).
Transporturile au fost, de asemenea afectate de rãzboi, impunându-se acum luarea de mãsuri pentru refacerea cãilor ferate şi a şoselelor. Astfel, a fost introdus transportul interurban cu autobuzul(1921), şi au fost construite numeroase cãi ferate cu utilaj feroviar produs la întreprinderile Malaxa şi Reşiţa. În privinţa transportului aerian, s-a format în 1920 Direcţia Aviaţiei din cadrul Ministerului Comunicaţiilor. Deasemenea, România s-a numãrat printre primele state cu transport aerian de cãlãtori pe rutele interne.
Activitatea comercialã a fost învioratã abia în1924 datoritã noilor tarife vamale protecţioniste, impuse de liberali. Sistemul bancar a avut partea lui de dificultãţi, cunoscând o constantã, în ciuda mãsurilor luate. Totuşi, leul era o monedã liber convertibilã, care participa la operaţiile bursiere din lume. Rolul cel mai imoprtant, în acest sector, îl avea Banca Naţionalã a României. Alte bãnci importante erau Banca Româneascã, Banca Românã, Banca de Credit Român, ş.a.
Urmãtoarea perioadã, cuprinsã intre anii 1922 şi 1929 a fost una de avânt economic. Acum s-au elaborat cele patru legi ale economiei organice de exploatare a bunurilor statului şi bogãţiilor naturale(1924). Astfel, s-a elaborat legea privind comercializarea întreprinderilor economice ale statului (6 iunie), legea regimului apelor(23 iunie), legea energiei(1 iulie) şi legea minelor(4 iulie). Aceste mãsuri favorizau evident factorii româneşti constând în în capital, muncã şi iniţiativã, stabilind restricţii pentru activitatea capitalurilor strãine.
În 1928, la putere vine partidul naţional ţãrãnist al lui Iuliu Maniu, care-şi impune programul „porţilor deschise".
Pânã în 1929, economia româneascã cunoaşte o dezvoltare accentuatã datoritã lãrigirii pieţei interne, a încheierii refacerii postbelice, a consolidãrii poziţiei burgheziei autonome, a intervenţiei statului, şi a politicii protecţioniste.
Perioada cuprinsã între anii 1929-1933 a fost una de puternicã crizã, ce a afectat toate sectoarele vieţii economice. Situaţia precarã a maselor, caracterul predominant agrar al economiei, dominaţia capitalului strãin, accentuarea datoriei publice externe, comerţul extern deficitar( se exportau materii prime ieftine şi se importau produse industriale scumpe) sunt doar câţiva dintre factorii care au accentuat criza.
Acum s-au manifestat mai multe efecte nocive asupra societãţii, cum ar fi scãderea masivã a preţurilor, numeroase falimente, concedieri, sãrãcirea ţãranilor prin ruinarea a mii de gospodãrii ţãrãneşti, amplificarea şomajului, mişcãri de revoltã reprimate cu asprime, presiunea capitalului strãin, închiderea a numeroase întreprinderi, scãderea masivã a producţiei, falimentul a numeroase banci, ş.a.m.d. Apogeul a fost înregistrat în 1932, când registrele arãtau 300 000 de şomeri.
În agriculturã, aceastã perioada a însemnat scãderea suprafeţei cultivate şi a preţului la produsele agrare. Astfel, ţãrãnimea, grav afectatã de sãrãcie, a fost nevoitã sã in noi împrumuturi pe care nu le puteau restitui, fiind, în final, nevoiţi sã-şi vândã pãmânturile. Deşi statul a încercat ajutorarea acestei pãturi sociale, prin încurajarea învãţãmântului agricol, şi prin legile de conversiune a datoriilor, ţãranii vor rãmâne una dintre cele mai defavorizate pãturi sociale.
În industrie, problemele economice s-au manifestat prin scãderea productivitãţii industriale şi a preţului la produse, prin creşterea numãrului de someri, şi prin falimentul a circa 1000 de întreprinderi.
Profunzimea şi gravitatea acestei crize a demonstrat nevoia luãrii de noi mãsuri în urma cãrora sã se reorganizeze economia. Au fost fondate Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Inzestrãrii Armatei şi Ministerul Corpului Superior de Control. S-au fãcut investiţii de capital prin comenzi de stat, şi au fost încurajate noile ramuri şi subramuri. Anii 1934-1939 sunt simbolul unei relansãri economice fãrã precedent. Aceasta este perioada în care România se afirmã ca o ţarã puternicã şi capabilã de a ieşi bine din orice context.
Industria a cunoscut acum un mare avânt, dezvoltându-se, în principal, industriile petrolului, metalurgicã şi textilã. Industria naţionalã este încurajatã iar tarifele la import sunt ridicate. Totuşi, se manifestã interesul partidului liberal pentru a instaura dirijismul economic. Prin finanţare intensivã, protecţie vamalã şi controlul cartelurilor, burghezia liberalã şi-a consolidat rolul în scara socialã. Deasemenea, Ministerul Economiei Naţionale, organ creat pentru refacerea economiei, a urmãrit concentrarea şi centralizarea capitalurilor şi impunerea monopolului, în acelaşi timp în care a consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice.
Aceste mãsuri au funcţionat exact aşa cum trebuia, cãci în 1938 s-a înregistrat momentul de vârf al economiei interbelice româneşti. Dupã acest an, România a avut locul 1 în Europa la producţia de petrol, locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur, şi locul 4 la producţia de grâu. Deasemenea, am avut, în perioada dintre anul amintit mai sus şi al doilea rãzboi mondial, locul 6 în lume pentru nivelul economiei în general.Economia româneascã din perioada interbelicã, este strâns legatã de viaţa de zi cu zi a fiecãrui cetãţean. Vorbim aici de o interdependeţã evidentã şi logicã între societate şi economie. Astfel, cei realizaţi din punct de vedere economic(industiaşi, bancheri şi oameni de afaceri, cum ar fi Nicolae Malaxa sau Ion Gigurtu) au fost realizaţi şi din punct de vedere social, iar cei nerealizaţi economic(cei fãrã avere şi fãrã nume: ţãranii, muncitorii, ş.a.m.d.) nu au fost realizaţi nici social.
Dupã 1918, societatea a cunoscut un proces de separare, oamenii diferenţiindu-se radical datoritã spaţiului de locuire, a stãrii materiale, dar şi a mentalitãţii. Astfel, se formeazã douã cadre sociale, unul fiind cel de la oras şi celãlalt cel de la sat.Primul cuprinde acea parte a populaţiei legatã de modern şi de Occident, iar celãlalt este format din oameni care-şi trãiesc viaţa dupã tradiţie şi obicei. Deşi majoritatea populaţiei trãia la ţarã, cele mai importante schimbãri se petrec la oraş, unde modernitatea are cea mei mare influenţã.Şi acum, ca şi înainte, se disting clase sociale diferite, cu probleme diferite şi cu un stil de viaţã propriu.
Cea mai importantã clasã socialã din aceastã perioadã este burghezia. Ea este clasa conducãtoare, liberalismul fiind cea mai infleuntã ideologie a vremii. Aceştia erau constituiţi în douã ramuri: cea tradiţionalã(burghezi formaţi în secolul al XIX-lea, cum ar fi fam. Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey, etc.), şi cea de primã generaţie(burghezii apãruţi dupã 1918, dintre care cel mai important este Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderii Malaxa din Bucureşti). Burghezii, indiferent de momentul formãrii, au jucat, pe tot parcursul perioadei interbelice, un important rol atât economic, cât şi politic, consolidându-şi puterea datoritã cât şi în sprijinul dezvoltãrii economice. Partea care a dominat, ca numãr, a fost burghezia micã şi mijlocie, acei întreprinzãtori mici, care au reuşit sã ridice economia româneascã la standarde europene. Totuşi, marea burghezie a fost cea cu cea mai mare inflenţã politicã, o parte din aceştia formând, în jurul regelui Carol al II-lea o grupare influentã numitã camarila regalã.
Moşierimea, categorie socialã tradiţional româneascã, aflatã, înaintea primului rãzboi mondial, în vârful societãţii, dispare acum, datoritã reformei agrare. Investind banii primiţi ca despãgubire, moşierii au devenit burghezi. Unii dintre ei au pãstrat pãmânturile rãmase, însã majoritatea au abandonat complet agricultura. În schimb, numeroşi burghezi au cumpãrat moşii pe care le arendau. Cu timpul, deţinerea unei moşii, practicã a burgheziei, a devenit un motiv de mândrie, un blazon, un titlu nobiliar. Cei care şi-au pãstrat pãmânturile au beneficiat de posibilitatea cumpãrãrii de unelte şi maşini noi, fapt ce a ajutat la dezvoltarea agriculturii.
O altã clasã care s-a impus a fost cea a intelectualitãţii. Puţin numeroşi, şi înscrişi la recensãminte ca funcţionari sau
burghezi, intelectualii epocii au avut o infleunţã remarcabilã asupra mentalitãţii epocii.
Majoritatea acestor învãţaţi era formatã din cadre didactice, care, în general, aveau o situaţie financiarã bunã. Dintre aceştia se detaşau profesorii universitari, cãci funcţia din Universitate aducea cu sine siguranţã financiarã, aşa cum aratã şi Iorgu Iordan în memoriile sale: „O catedrã în învãţãmântul superior din România veche valora –acesta-i termenul exact- cât o moşie bunã, cu avantaje în plus faţã de aceasta. Cãci, în afarã de „glorie", posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fãrã teama pe care o avea moşierul, cã o secetã sau altã întãmplare asemãnãtoare îl poate ruina". Totuşi, noii intelectuali au început sã punã la îndoialã vechile valori, unii practicând un modernism agresiv(de exemplu, artiştii ca Brâncuşi, Ion Vinea, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen Ionescu, G. Enescu, etc.).
Mulţi dintre învãţaţi aveau simpatii pentru mişcãrile de stânga, sau de dreapta. In genere, simpatizanţii universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, respingeau ideile modernismului, cãutând sã defineascã o spiritualitate românã, şi crezând cu tãrie în acea Românie o tradiţiilor, pe care ei o considerã pierdutã.
Pe de altã parte, intelectualii tradiţionali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul studenţilor şi chiar a colegilor, datoritã ideilor prezentate de aceştia, considerate, în general, depãşite.
Scriitorii formau o categorie aparte, trãind cu convingerea cã reprezentau „ceva", şi cã slujba e degradantã. Ei considerau cã rolul lor era acela de a observa lumea, şi nu de a face parte din ea.
În acelaşi timp, s-a format o intelectualitate tehnicã, şi a noilor ştiinţe sociale. Dintre aceştia, se remarcã personalitãţi ca Dimitrie Gusti(fondatorul unei şcoli sociologice), Virgil Madgearu, Victor Slãvescu, Mihail Manoilescu şi Gheorghe Zane(ultimii patru fiind fondatorii gândirii economice române).
În principal, intelectualitatea românã din perioada interbelicã s-a plasat pe poziţii progresiste, şi a cunoscut o creştere numericã şi calitativã remarcabilã. Trebuie, de asemenea, observat cã Universitatea din Bucureşti, în privinţa numãrului de studenţi şi a gradului de pregãtire, se afla printre primele trei universitãţi din lume. Una dintre noile grupãri apãrute a fost muncitorimea, clasã apãrutã ca urmare a industiralizãrii masive din perioada studiatã. Mihail Manoilescu afirma:" Industria nu eşte numai cheia bogãţiei statelor moderne, dar este în acelaşi timp marea şcoalã a popoarelor[...]. In industrie existã o multitudine de specialitãţi tehnice şi ştiinţifice, ea trezeşte în om însuşiri latente şi nebãnuite. Pãstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primarã şi industria cu gimnaziul şi liceul" ². Astfel, muncitorimea aparţinea unui nivel relativ ridicat(bineînţeles, în comparaţie cu ţãrãnimea) de cunoştinţe.
Condiţiile de muncã difereau în functie de întreprindere. Astfel, întreprinderile mici şi atelierele erau, de regulã, insalubre, lipsite de condiţii igienico-sanitare, iar întreprinderile mari aveau condiţii mai bune, fiin dotate cu utilaje moderne, salã de baie şi cantinã.
Pentru încheierea contractelor de muncã şi impunerea respectãrii lor, muncitorii erau, asemeni statelor vestice, organizaţi în sindicate, care luptau prin acţiuni multiple, inclusiv greve. Ca urmare, grevele au avut intensitate mai ales pe timp de crizã(19218-1920 şi 1929-1933). Au avut loc, în aceste perioade, numeroase greve, cum ar fi grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate de guvernul liberali la 13/26 decembrie 1918, greva generalã din octombrie 1920, înfrântã de guvernul Averescu, greva minerilor de la Lupeni din august 1929, grevele petroliştilor din valea Prahovei, grevele ceferiştilor din Bucureşti din ianuarie-februarie 1933, înãbuşite în sânge de ţãrãnişti, etc. Deşi grevele din perioada 1934-1937 au fost dispersate, şi în general au dus la satisfacerea totalã sau parţialã a revendicãrilor, şi la angajarea în activitatea industrialã a femeilor, ele au afectat 1708 întreprinderi, implicând 45, 8% din totalul salariaţilor.Constanta comparaţie între muncitorime şi ţãrãnime conduce la inevitabila observaţie cã muncitorii trãiau, în general, mai bine decât compatrioţii lor de la sate, cãci, în ciuda temerii şomajului, aceştia nu aveau responsabilitatea de a vinde produsele, şi nici de a întreţine întreprinderile. Deasemenea, ei aveau posibilitatea de a avansa în cadrul întreprinderii, şi o mai mare deschidere cãtre modernitate şi posibilitãţi de îmbogãţire.
Un alt grup social era constituit de funcţionari. Acestia au cunoscut o constantã crestere numericã datoratã modernizãrii aparatului de stat şi a necesitãţilor resimţite de unele provincii. Conform statului, ei earu cei care un serviciu public permanent într-un oficiu al cãrui buget era supus aprobãrii Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale. Lucrãtorii publici beneficiau de imavomabilitate, şi aveau drept de vot. Totuşi aceştia nu aveau dreptul de a declara grevã, sau de alua decizii politice, şi nici nu puteau fi aleşi decât dacã demisionau din funcţie.
În ciuda faptului cã partidele cereau reducerea numãrului lor, acestea cãutau sã-şi punã în funcţie un numãr cât mai mare al partizanilor proprii.
Ţãrãnimea, principala forţã de muncã din România interbelicã, constituiau majoritatea populaţiei, fiind subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa Rãsãriteanã. Totuşi, trãind cu o mentalitate conservatoare, şi fiind incapabili ca întreprinzãtori, aceştia au rãmas una dintre cele mai sãrace categorii sociale. Reforma agrarã a dus, fãrã îndoialã, la imbunãtãţirea vieţii ţãranului şi la uniformizarea distribuţiei proprietãţii agrare. Într-adevãr, un ţãran împropietãrit câştiga de douã ori mai mult decât unul fãrã pãmânt. Astfel, au apãrut in zonele rurale noi construcţii racordate la condiţii moderne.
Pe de altã parte, proprietãţile nou-formate de 5ha nu erau viabile economic, mãsura fiind luatã doar din interes electoral. Apare fenomenul înstrainãrii loturilor primite. Cauzele sunt simple: pãmântul puţin şi obligaţiile pentru achitarea pãmântului, la care se adaugã creşterea taxelor şi impozitelor şi scãderea preţurilor la produsele agricole, toţi acesti factori au facut ca ţãranul de rând sã nu-şi poatã permite unelte şi maşini moderne, care sã-l ajute sã producã atât cât sã poatã trãi in condiţii bune. Ca urmare, mulţi ţãrani au migrat la oraş, sperând la o viaţã mai bunã; însã oraşul nu-i putea absorbi, formându-se astfel o suprapopulaţie ruralã, constând în mânã de lucru foarte ieftinã, care a pus o frânã în calea dezvoltãrii agriculturii.
Astfel, ţãranii veniţi la oraş au fãcut parte din categoria marginalilor, a celor care cu greu trãiau de pe-o zi pe alta. Aceastã grupare aflatã la marginea societaţii era constituitã din numeroşi oameni defavorizaţi, cum ar fi orfanii, infirmii, oamenii foarte în vârstã şi lipsiţi de sprijin, vãduvele, cerşetorii şi prostituatele. O categorie aparte dintre aceştia o constituiau victimele de rãzboi, plãgi deschise rãmase în urma rãzboiului în adâncul societãţii.
Deşi s-au înfiinţat, în iulie 1921 legi pentru a stopa vagabondajul şi cerşetoria, şi s-au creat colonii de muncã, şcoli de corecţie şi aziluri pentrubãtrâni si infirmi, aceştia rãmâneau o parte vizibilã şi apãsãtoare a oraşelor.
Dintre marginali, prostituatele au reprezentat cel mai bine moravurile epocii. Cea mai veche meserie din lume se practica legal, în case de toleranţã cu aprobare de la primãrie şi sub control medical şi legal. Fetele aveau un nivel intelectual foarte scazut şi un vocabular trivial, însã nu practicau meseria la vedere, şi nu aveau un comportament public imoral. Era, totusi o meserie foarte raspândita, din care se putea supravieţui.Viaţa cotidianã dupã primul rãzboi mondial a constituit un stil de viaţã relativ modern, cu multe facilitãţi pentru unii şi cu mult neplãceri pentru alţii. În general, se manifestã un caracter diferenţiat al condiţiilor de viaţã, cât şi a mentalitãţii, în funcţie de zona locuitã, existând diferenţe clare între mediul urban si cel rural.
Oraşul interbelic a reprezentat mediul propice dezvoltãrii unei vieţi civilizate şi moderne.
Aşezãrile urbane ar putea fi sistematizate în patru zone funcţionale: zona centralã, cea a mahalalelor, cea industrialã, şi cea agricolã. Prima era formatãdin principalele clãdiri urbane, cum ar fi primãria, liceul, tribunalul, cinematograful, teatrul, etc., fiind o zonã constituitã din clãdiri cu faţade impozante şi bulevarde largi. Zona mahalalelor era formatã din casele marginalilor, joase, si înconjurate de curţi şi grãdini. Apoi, zona industrialã era formatã din fabrici şi antrepozite, casele muncitorilor, şi vilele personalului tehnic superior. În sfârşit, zona agricolã aparţinea persoanelor particulare sau primãriei.
Confortul era la nivelul la care se aflau majoritatea oraşelor Occidentale ale vremii. Existau reţea de apa curentã, strãzi asfaltate, iluminat public(iniţial cu gaz aerian, spre sfârşitul perioadei interbelice, introducându-se iluminatul electric; zonele periferice n-au beneficiat în aceastã perioadãde iluminat public), servicii de salubritate(deficitare în mahalale) şi transport în comun. Transportul public era realizat prin mai multe cãi. Astfel, existau tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras de cai, troleibuze(apãrute mai întãi în Timişoara în 1921, şi apoi în Bucureşti în 1929), autobuze şi birjele sau trãsurile(preferate pentru cã ofereau mai multe comoditãţi, asemãnãtoare cu cele de la taxiurile de azi).
Strada oferea un adevãrat spectacol datoritã firmelor iluminate, şi a vitrinelor încãrcate. Existau, pe lângã acestea, vânzãtori ambulanţi ce ofereau adevãrate spectacole prin strigãtele şi zgomotele pe care le fãceau pentru a-şi vinde produsele.
Oraşul oferea o imagine diversã din numeroase puncte de vedere, existând aici cetãţeni de diferite nivele sociale şi intelectuale. Cei mai dinamici dintre aceştia erau burghezii, care aveau o condiţie socialã importantã, şi care trãiau într-o relaţie de interdependenţã cu statul.
Viaţa orãşenilor, era influenţatã de dezvoltarea industriei, comerţului şi serviciilor. Astfel, bunãstarea orãşenilor depindea de dezvoltarea economiei, afirmarea industriei având consecinţe benefice asupra societãţii urbane.
În consecinţã, oraşul a cunoscut o relativã stare de bine, datoritã dezvoltãrii industriei şi a progreselor în învãţãmânt de dupã 1918(în 1930, trei sferturi din orãşeni ştiau carte).
Guvernele liberale au fãcut eforturi pentru dezvoltarea învãţãmântului, triplând bugetul instrucţiunii publice. Deasemenea, în 1924 s-a dat legea învãţãmântului, crescând numãrul de clase pentru şcoala generalã obligatorie la 7 clase(în loc de 4) şi instaurându-se pedepse pentru pãrinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoalã. În acelaşi timp, se înregistreazã o dinamicã ridicatã a învãţãmântului universitar, numãrul studenţilor crescând încontinuu. Ca urmare, apare o nouã generaţie de intelectuali, cu viziuni noi, moderne, şi interesati de noi ramuri ştiinţifice.
Nivelul intelectual şi starea financiarã au fost cele care au generat caracteristici specifice locuinţelor, diferenţiindu-se astfel clasele sociale.
Marea burghezie, gruparea cea mai influentã a acestei perioade, avea locuinţe în centrul oraşului, ce beneficiau de toate elementele confortului urban. Interiorul era amenajat şi decorat sub influenţa curntelor europene, într-un stil încãrcat care genera o atmosfera încarcatã. Existau în cadrul acestei clase şi oameni care trãiau într-un apartament la bloc amenajat cu mobilã simplã într-un stil modernist.
Burghezia mijlocie trãia în zona medianã a oraşului, beneficiind de majoritatea elementelor confortului urban. Elementele prezente întotdeauna într-o astfel de casã erau ceasul de perete, oglinda, lampa de masã, şi alte astfel de obiecte cu rol decorativ.
Micii comercianţi trãiau în case cu parter de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţ de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţiei şi nivelul scãzut al veniturilor, a generat o problemã nouã: nevoia de locuinţe cu chirie. Însã acestea valorau mult, populaţia sãracã abia reuşind sã plãteascã chiria lunarã. Cu timpul, în jurul acestor apartamente cu chirie s-a creat un cerc vicios, cãci chiriaşul nu avea banii pentru locuinţã, iar proprietarul nu primea destui bani pentru a investi. S-au dat legi pentru stimularea construirii de locuinţe ieftine, astfel încât, cei care vroiau sã construiascã erau scutiţi de impozit pe 10 ani, aveau reduceri de taxe pentru transportul materialelor, şi facilitãţi la cumpãrarea de terenuri. Cu timpul, fenomenul supra populãrii va fi atenuat, însã niciodatã înlãturat.
O alta problemã legatã de locuinte a fost fenomenul construcţiilor instantanee. Oraşele erau supuse unor planuri de sistematizare, însã adesea s-a construit la voia întãmplãrii şi în grabã pentru a scãpa de plata taxelor aferente. Acest tip de construcţii era caracterizat printr-o calitate inferioarã a materialelor de construcţie, lipsa lucrãrilor edilitare, şi lipsa normelor de aliniere urbanisticã.
O altã parte a vieţii cotidiene este alimentaţia, factor care diferã în funcţie de venituri. Deşi produsele agricole erau relativ ieftine, perioadele de crizã au dus la inflaţie. Ca urmare, orãşenii cu venituri mici cereau salarii care sã reflecte nivelul inflaţiei.
Pe de altã parte, localurile ca restaurantele, birturile şi bodegile constituiau simbol pentru categorii sociale, şi locuri de întãlnire pentru oameni de acelaşi nivel financiar. Ca urmare, la restaurantele de lux clientela era din elitã, iar atmosfera era una liniştitã cu o muzicã discretã, restaurantele de categoeia a doua erau locuri de întãlnire pentru negustori, fãcându-se aici afaceri, şi incheindu-se contracte verbale. Apoi, birturile si bodegile erau create pentru categoria a treia, aici fiind o atmosferã întunecoasã, înnecãcioasã şi zgomotoasã.
Un alt element care reflecta starea socialã era îmbrãcãmintea. Aceasta era mai îngrijitã cu cãt clasa socialã era mai înaltã, burghezia purtãnd hainele cele mai scumpe, iar marginalii pe cele mai ieftine.
În ceea ce priveşte moda femininã, trebuie menţionat cã aici apar schimbãri drastice, datoritã mişcãrii feministe, care presupunea o femeie activã, snergicã, şi puternicã. Astfel, fustele au devenit mai scurte, rochiile mai vaporoase, iar pãrul mai scurt.
În zonele urbane majoritatea cetãţenilor aveau mai mult timp liber decât cei din zonele rurale. Astfel, au apãrut noi forme de petrecere a timpului liber. În afarã de cititul presei sau ascultarea radioului, existau, ca metode de relaxare, plimbãrile prin parcuri(în peioada 1929-1933, în jurul Bucureştiului au fost construite lacuri, înconjurate de grãdini şi parcuri publice). Deasemenea, a apãrut practica vizitelor de sfârşit de sãptãmânã, când se discuta despre artã, literaturã, afaceri, sau politicã.
O atenţie specialã aveau sãrbãtorile naţionale, cum ar fi ziua de 10 mai, ziua naţionalã, când se organizau parade şi jocuri de artificii. În oraşele mici, un eveniment important mai era şi turneul unor trupe de teatru.
Oraşul a fost expresia modernitãţii, a dezvoltãrii, însã, în acelaşi timp, a fost şi imaginea unui stat format din contraste, o reprezentare miniaturalã a întregii societãţi.
Cealaltã parte, cea a tradiţionalului, se afla în spaţiul rural, unde schimbãrile se petreceau greu iar mentalitãţile erau pãstrate de secole.
Aici, problema locuinţei era mai puţin presantã, neexistând acea supra populaţie urbanã. O singura locuinţã putea adãpostii atât familia(inclusiv bunicii şi copiii cãsãtoriţi) cât şi animalele(adãpostite, în general, pe timpul iernii). Mobilierul era minim, iluminatul se fãcea fie cu gaz lampant, fie cu lumânarea, încãlzitul se facea pe bazã de lemne sau de coceni, iar apã curentã nu exista(era luatã de la fântânã), cum nu exista nici canalizare.
Exista diviziunea muncii în cadrul familiilor ţãrãneşti, femeile lucrând acasã(mâncare, tors, ţesut, împltetit), iar bãrbaţii „afarã"(îngrijeau animale, tãiau lemne, etc.).
Alimentaţia era deficitarã, fiind bazatã pe porumb. Existau neajunsuri datorita repartiţiei alimentare inegale, cãci deşi iarna alimentaţia era sãnãtoasã, vara, vorbim de subnutriţie. Din punct de vedere religios, ţãranii ţineau toate posturile anului. Aceste probleme de hrãnire au generat numeroase victime ale unor boli ca rahitismul şi xeroftalmia.
Existau foarte puţini doctori în aceste zone(unu la 17000), iar ţãranii refuzau sa meargã la doctor. Ei nu ştiuau de bacterii, microbi sau boli infecţioase, rãmânând lângã bolnav indiferent de boalã. Ca urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte ridicata la sate, nou-nãscuţii abia supravieţuind primelor 7 luni de viaţã.
Pe de altã parte, ţãranul de dupã 1918 este mult mai interesat de politicã, şi de principalele evenimente din ţarã. Înainte de rãzboi, se citea câte un ziar la bisericã o datã la câteva luni, şi de multe ori, informaţiile prezentate în aceste ziare erau destul de vechi. Însã, pe timpul rãzboiului, interesul pentru ziare a crescut, pentru cã acestea publicau numele mortilor de pe front. Dupã 1918, s-a pãstrat tradiţia de a citi ziarul, şi de a discuta politicã. Ţãranul nu mai este total rupt de ceea ce se întamplã în ţarã. El are opinii, şi vederi politice, şi începe sã îşi lãrgeascã orizonturile.Societatea interbelicã este în acelaşi timp aceea care a încurajat dezvoltarea economiei, cât şi aceea care a generat ideologii şi fanatisme care au dus la al doilea rãzboi mondial. România nu este o excepţie. La noi mişcarea legionarã s-a dezvoltat cu ajutorul unor oameni respectabili, cum ar fi intelectualitatea, pentru ca odatã ajunsã ideologie de masã, sã înceapã o serie de crime odioase.
Totuşi, România interbelicã a avut sistemul cel mai democratic de pâna acum. În aceastã perioada omul de rând a devenit liber sã gândeascã şi sã acţioneze dupã propria conştiinţã.
Viaţa socialã a perioadei interbelice depindea atât de poziţie, cât şi de avere. Avem de-a face cu o societate de tip capitalist, în care este rãsplãtitã atât munca, cât şi deschiderea spre nou. Modernismul, din punct de vedere economic şi social, câştigã în defavoarea tradiţionalismului, creîndu-se o societate plinã de orizonturi. Bineînţeles cã spaţiul românesc interbelic este unul dominat de contraste, dar aceasta are loc pentru cã România din 1918 era încã legatã de Evul Mediu. A fost nevoie de nişte oameni inteligenţi şi capabili de a vedea dincolo de interesele proprii pentru a crea o societate legatã de Epoca Modernã.
Totuşi aceastã nouã creaţie a românilor va cãdea rãpusã de comunism, în doar câţiva ani. Rezultatul a fost o economie slabã, şi pierderea libertãţii gândului.
Eu cred ca Romania indiferent de peisajul cultural european trebuia sa-si pastreze identitatea culturala nationala. Sper ca te-am ajutat sa intelegi putin din perioada Romaniei interbelice.