Am nevoie de niste idei despre imaginea artistica si starea poetica din poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu.

In "Dorinta", poezie de dragoste, Eminescu isi exprima dorul si iubirea fata de persoana iubita. Verbul "Vino" folosit la imperativ, intr-un mod totusi rugator, implorator semnifica dorinta de a vedea persoana iubita, dorinta atat de apriga incat doare. Pana si izvorul "tremura pe prund" in amara asteptare a Ei, in locul acela ascuns de "crengi plecate" ce numai ei doi il stiu.
Enumeratiile verbelor la conjunctiv din a doua strofa semnifica nerabdarea de a o iubi incet si dulce, de a savura fiecare clipa petrecuta cu ea, clipe pretioase si dulci (dulcele fiind un motiv liric eminescian)
El ii promite intimitate totala, tot ce ar putea avea cineva vreodata, pana si florile de tei fiind infiorate de frumusetea ei fantastica, in strofa a treia.
Ei se iubesc in tacere, o iubire dulce si nevinovata pe care nu o poate intrerupe nimeni - intreruperea insemnand insasi incalcarea unei legi a firii pentru ei. Delicatetea si finetea expresiilor este incontestabila.
Totul este atat de feeric incat pare "un vis ferice", vis in conformitate cu natura ce aproba iubirea lor - izvoarele acum nu mai sunt singure, inganand impreuna cu blanda batere de vant un cantec de iubire destinat celor doi indragostiti.
Delicatetea florilor de tei nu poate fi comparata decat de dulcea lor dragoste, ce cad randuri randuri ca un omagiu adus la picioarele iubirii lor.
Starea poetica din "Dorinta" este una de nerabdare, iubire si dor implatite atat de armonios de maestrul versului romanesc, iar imaginea artistica este reprezentata de codrul unde ei se vor iubi impreuna, cu o naturalete in concordanta cu natura.
Sursa: Mintea mea de Olimpica la Romana
Sper ca ajuta:*
Sa sper la Fundita?