În viziunea lui Caragiale, progresul umanităţ ii porneşte de la intriga lui Aghiuţă. În mod amical, demonul îi cere lui Dumnezeu custodia neamului omenesc, care se dovedeşte a fi format numai din „răi şi proşti". Dumnezeu, folosind replicile din rolul unui precupeţ care ştie foarte bine ce marfă are, se împotriveşte: „— Cum au să fie proşti, bre! Dacă i-am făcut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! ai?". Impertinent, ca orice diavol, Aghiuţă nu cade în capcana echivocului din rostirea divin ă, ci îşi motivează politicos pretenţiile, constatând diferenţ ele semantice: „— I-ai fi făcut dup ă chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare sfinţiei-tale". Aghiuţă, care-i cunoştea prea bine pe muritori
pentru că, aşa cum scrie Caragiale, el îi „creşte", el stă „la ei şi cu ei ziua şi noaptea nelipsit, nici în somn nu-i lasă"– insistă arătând că supuşii săi sunt cam „grei de cap".
Tudorie_Adina_1967 întreabă: