A fi sau a nu fi… Aceasta-i intrebarea.
Mai vrednic oare e sa rabzi in cuget
a vitregiei prastii si sageti, sau arma s-o ridici
asupra marii de griji, si sa le curmi?
Sa mori, sa dormi… Atat.
Si printr-un somn sa curmi durerea din inima
si droaia de izbelisti ce-s date carnii.
Este-o incheiere cucernic de dorit.
Sa mori, sa dormi. Si poate sa visezi.
Aici e greul, caci ce vise pot rasari in somnu-acesta-al mortii
cand ne-au lepadat hoitul muritor?
La asta se cuvine a cugeta.
De-aceea, viata e napasta.
Altfel cine-ar mai rabda a lumii bice si ocari,
calcaiul tiran, dispretul omului trufas,
chinul iubirii-n van, zabava legii, neobrazarea carmuirii,
scarba ce-o zvarlu cei nevrednici celor vrednici,
cand insusi ar putea sa-si faca seama
doar c-un pumnal?
Cine-ar rabda poveri, gemand si asudand sub greul vietii,
cat teama a ceva de dupa moarte,
taramul neaflat, de unde nimeni
nu se intoarce, ne-ncalceste vrerea.
si mai curand rabdam aceste rele
decat zburam spre alte nestiute.
Astfel misei pe toti ne face gandul:
si-astfel al hotararii proaspat chip
se galbejeste-n umbra cugetarii.
Iar marile, inaltele avanturi…
de-aceea se abat din cursul lor…
Si numele de fapta-l pierd.