As dori sa va intreb cum imi dau seama cand un sunbtantiv e in cazul vocativ? Daca imi dati si cateva exemple dau FUNDA si VOT

Buna!
Vocativul este cazul care exprima o chemare adresata cuiva pentru a-i atrage atentia asupra unei comunicari.

De obicei se folosesc la vocativ substantivele care denumesc persoane sau animale domestice:

‘-Nunuta, spune mata o poveste…’

‘-Patrocle, de ce duci painea in gura? Intreaba zambind Lizuca.’

Se folosesc la vocativ si substantivele care denumesc alte animale atunci cand ele sunt personificate (in fabule, povesti etc.) sau chiar substantive care denumesc lucruri si, in special, elemente ale naturii personificate. In folclor codrul, copacii, apele etc. sunt frecvent personificate, de aceea substantivele respective sunt folosite si la vocativ:

‘Codrule, codrutule,/Mult ma-nchin, dragutule.’ (Folclor)

In ceea ce priveste formele vocativului, intalnim urmatoarele situatii:

-la singular unele substantive au forme specifice pentru vocativ: masculine – barbate, cumetre, Alexandre, Radule, bunicule etc.; feminine – Mario, bunico etc.;



-alte substantive au forme specifice pentru vocativ, dar alaturi de aceste forme se pot folosi si formele nominativului: Radule, Radu, Mario, Maria, bunico, bunica;

-foarte multe substantive nu au forme specifice pentru vocativ; in acest caz se foloseste forma nominativului pentru a exprima o chemare: frate, tata, Petre, mama;

-la masculin si la feminin plural se folosesc forme ale nominativului- Veniti frati! – sau forme terminate in –lor – Stati, fratilor, vecinilor! -, identice cu ale genitivului si dativului plural articulat. Deosebirea este insa usor de facut, deoarece vocativul exprima uneori numai o chemare – Fratilor! Stiu tot. – iar alteori in constructii de felul Fetelor! Stati!, vocativul are rolul de a preciza persoanele la care se refera subiectul neexprimat (voi), pe cand dativul si genitivul nu indeplinesc astfel de roluri.

Pentru a evita confuzia dintre nominativ si vocativ sau dintre dativ-genitiv plural si vocativ plural, mijlocul cel mai sigur de verificare il constituie faptul ca substantivul la vocativ reprezinta persoana careia i se adreseaza vorbitorul, deci persoana a II-a. Substantivul la vocativ se poate inlocui cu pronumele personal de persoana a II-a (tu, voi), iar substantivele la celelalte cazuri se inlocuiesc cu pronumele de persoana a III-a (el, ea, ei, ele).

Atentie mai mare cer situatiile in care substantivul in vocativ cu forma identica cu a nominativului se afla dupa un verb la persoana a II-a cu subiectul (tu sau voi) neexprimat: Stai, Petre! Stati, baieti! In astfel de propozitii subiectul este inclus (indicat de forma verbului), deci substantivul in vocativ nu trebuie confundat cu subiectul; rolul vocativului este de a preciza persoana la care se refera subiectul neexprimat.

Substantivul la vocativ poate sta la inceputul propozitiei, in interiorul propozitiei sau la sfarsitul ei. Avand rolul de a exprima o chemare, substantivul la vocativ este rostit de vorbitor cu o intonatie mai inalta decat celelalte cuvinte din propozitie, tocmai pentru a atrage atentia persoanei chemate. Intonatia mai inalta a substantivului la vocativ produce in rostire o pauza intre el si cuvantul (cuvintele) invecinat(e). In scris, cand vocativul nu exprima o strigare insistenta, puternica, aceasta pauza se noteaza prin virgula:

-Mario, asculta-ma pe mine.

-Asculta-ma, Mario, pe mine.

-Asculta-ma pe mine, Mario.

Tine minte: Oriunde s-ar afla in propozitie, substantivul la vocativ care exprima o adresare obisnuita se desparte prin virgula de cuvantul sau cuvintele invecinate.

Virgula este semnul care ne ajuta sa intelegem textul. Lipsa virgulei face ca cititorul sa nu stie ca este vorba de o chemare, mai ales ca unele substantive nu au forme specifice pentru vocativ. De exemplu, in propozitia ‘Asculta, Andrei’, in care s-a folosit virgula, substantivul Andrei va fi citit cu intonatia vocativului si vom intelege ca el exprima o chemare, pe cand propozitia ‘Asculta Andrei’, in care virgula a fost neglijata, va fi citita, deci inteleasa ca o simpla comunicare despre Andrei, ca o persoana despre care se spune ceva [Andrei asculta (ceva); El asculta], nu ca un substantiv care se refera la persoana a II-a careia i se adreseaza vorbitorul.

Dupa substantivul la vocativ se pune semnul exclamarii atunci cand comunicarea ce urmeaza exprima o porunca, un indemn puternic, insistent, o stare sufleteasca deosebita, o chemare in ajutor etc. In aceste cazuri intonatia vocativului este mult mai inalta decat in situatia aratata la III; de aceea, dupa vocativ se pune semnul exclamarii. De cele mai multe ori, se foloseste semnul exclamarii dupa substantivul la vocativ aflat inaintea unei propozitii interogative, exclamative sau imperative sau cand din context reiese ca persoana chemata se afla departe de cel care o cheama.
De exemplu:

-Conita! Uite Ionel! Vrea sa-mi rastoarne masina! …astampara-te, ca te arzi!

-Ionel! Striga iar madam Popescu; Ionel! Vin’ la mama!

-Sari, conita! Varsa spirtul! S-aprinde! (I.L. Caragiale, ‘Vizita…’)

Substantivul la vocativ poate avea unul sau mai multe atributeasezate dupa vocativ sau inaintea lui. In acest caz nu numai substantivul la vocativ, ci si atributele lui au o intonatie mai inalta si, pentru acest motiv, intregul grup de cuvinte cu vocativul ca centru (ca termen de baza) se desparte de cuvantul (cuvintele) invecinat(e) prin virgula sau semnul exclamarii, potrivit modalitatilor de intonatie aratate la III. si IV:

‘Eu te las, tara iubita,

De-al tau cer ma departez,

Dar cu inima cernita

Plang amar, amar oftez!’ (V Alecsandri, ‘Adio Moldovei’)

‘-Fata frumoasa si harnica, grijeste-ma si curata-ma de omizi, ca ti-oi prinde si eu bine vreodata.’ (Ion Creanga, ‘Fata babei si fata mosneagului’)

‘-Capetenii ale mele!…a strigat Gheorghe Doja…Sa sune trambitele tacere’ ( E. Camilar, ‘Povesti eroice’)