vreau sa vreau sa intru la un liceu dar nu stiu ce inseamna,, tehnician operator technica de calcul,,, in ce consta acest profil, ce pot deveni in viata de pe urma acestui profil

Argument




La inceputurile erei calculatoarelor personale, cand IBM controla standardele hard PC, aceasta firma a angajat Microsoft pentru a furniza majoritatea sistemului PC. IBM a dezvoltat hardul, a scris programul BIOS(Basic Input-Output System) si a angajat firma Microsoft pentru a dezvolta sistemul de operare a discului (Disk Operating System-DOS) si cateva alte programe si utilitare pentru IBM.

Partea cea mai dificil de copiat a calculatorului IBM PC era softul protejat prin legea drepturilor de autor. Firma Phoenix Software a fost printer primele care a elaborat o metoda legala pentru a ocoli aceasta problema, astfel incat sa poata duplica functional (fara a copia) softul, in speta BIOS-ul. Firma a angajat doua echipe de i 11311o148l ngineri de soft, din care cea de a doua a fost selectionata in mod special pentru a fi compusa numai din personae care nu au vazut sau studiat niciodata codul IBM BIOS.

Prima echipa a studiat programul IBM BIOS si a realizat o descriere cat mai completa a ceea ce facea acest program. Cea de a doua echipa a citit descrierea intocmita de prima echipa si s-au apucat sa scrie, pornind de la zero, un nou program BIOS care sa faca, tot ceea ce a descris prima echipa.

A rezultat un nou BIOS, scris pornind de la zero, care desi nu era identic cu cel al firmei IBM, avea exact aceeasi functionalitate.

Acest mod de abordare a reproducerii tehnologiei soft numit de Phoenix metoda "camerei curate" poate rezista oricarui atac pe ale legala.

Deoarece BIOS-ul original IBM consta numai din 8K de program si avea o functionalitate limitata, duplicarea sa prin metoda camerei curate nu a fost prea dificila.

Pe masura ce BIOS-ul IBM a evoluat, alte firme producatoare de BIOS au reusit relative usor sa tina pasul cu toate schimbarile effectuate de IBM. Daca se exclude portiunea POST(Power On Self Test) a programului BIOS, chiar in present, majoritatea programelor BIOS nu au decat circa 32K de program activ.

Acum nu numai firma Phoenix, dar si alte firme, ca Award, AMI si Microid Research, produc soft BIOS pentru fabricantii de sisteme PC.


Dupa ce hardul si BIOS-ul IBM PC au fost copiate, tot ce mai era necesar pentru a produce un system integral compatibil IBM era sistemul de operare DOS. Reproducerea tehnologica a sistemului de operare DOS, chiar prin metoda camerei curate, ar fi fost o sarcina infricosatoare, deoarece DOS este mult mai mare decat programul BIOS si este compus dintr-o multime de programe si functii. De asemenea sistemul de operare a evoluat si s-a modificat mai frecvent decat BIOS-ul, care, prin comparative, a ramas relative constant.Aceasta inseamna ca singurul mod de a folosi sistemul de operare DOS pe un calculator compatibil IBM era de a obtine licenta. Acesta este punctual in care a intervenit firma Microsoft. Deoarece IBM (care a angajat firma Microsoft) nu au silit aceasta firma sa semneze un contract de licenta exclusive, firma Microsoft a avut liberatatea de a vinde acelasi system DOS oricui.

Odata cu o copie licentiate a sistemului de operare MS-DOS, ultima piesa se afla la locul ei, iar portile au fost deschise pentru producerea de sisteme compatibile IBM, indifferent daca firmei IBM ii placea sau nu.

Privin in urma, tocmai acesta este motivul pentru care nu exista clone sau sisteme compatibile Apple Macintosh. Nu este adevarat ca sistemele Mac nu pot fi copiate; de fapt, hardul Mac este foarte simplu si usor de produs, utilizand piese tipizate. Problema este ca Apple este proprietarul sistemului de operare MAC OS si deoarece aceasta firma a considerat ca e bines a nu acorde licente, pentru el, nicio firma nu poate vinde un system compatibil Apple. De asemenea BIOS-ul cat si sitemul de operare al firmei Mac sa reziste oricaror eforturi de copiere prin metoda camerei curate, astfel incat, fara incunviintarea (licenta) firmei nu este probabil sa existe vreodata sisteme clone Mac.
















Introducere




Ce este BIOS - Basic Input-Output System?
Este un set esential de rutine, scris în limbaj de asamblare, stocat într-un cip EEPROM de pe placa de bazã, care se comportã ca un intermediar între componentele hardware si sistemul de operare. Fãrã BIOS un computer este nefunctional, sistemul de operare neavând cum sã comunice cu componentele hardware.
Fiecare marcã/model de placã de bazã contine un BIOS diferit, unii producãtori optând pentru introducerea unor optiuni cu ajutorul cãrora se poate optimiza la maxim BIOS-ul, rezultând o crestere de performantã demnã de luat în seamã. În schimb, alti producãtori oferã un BIOS sãrãcãcios, cu optiuni putine, care functioneazã la parametri cu valori fixe, ce nu pot fi schimbate. În acest caz se gãsesc marii integratori de sisteme (IBM, DELL, HP/Compaq, Gateway), unele modele entry-level ale unor producãtori independenti de plãci de bazã (Abit, ASUS, Gigabyte, EPoX) si majoritatea modelelor unor producãtori din linia a doua (ECS, Biostar, Chaintech).
De cele mai multe ori, indiferent de modelul plãcii de bazã si al BIOS-ului, denumirea functiilor comune, uzuale, este aproximativ aceeasi, ceea ce face mai usoarã cunoasterea functiilor principale ale unei plãci de bazã. Pe plãcile mai scumpe, în special cele destinate overclocking-ului, se gãsesc BIOS-uri mult mai elaborate, ce oferã o multitudine de optiuni, cu scopul de a forta sistemul sã lucreze peste parametri proiectati. Evident, o astfel de placã a fost testatã în prealabil de producãtor, pentru evitarea situatiilor jenante, cum ar fi arderea componentelor de pe ea în cazul unui overclocking.
Optiunile setate necorespunzãtor pot încetini sistemul cu pânã la 40%, la fel cum optimizãrile realizate cu ajutorul setãrilor "de finete" pot aduce sporuri de performantã considerabile. Din nefericire, multe din denumirile functiilor prezente într-un BIOS continuã sã fie criptice, creând confuzii chiar si în rândul specialistilor.
Modificarea valorilor parametrilor de functionare din BIOS poate duce la functionãri defectuoase sau chiar la nefunctionarea computerului. Pentru remedierea problemei si aducerea parametrilor la valorile standard (sau [i]default[/i]), existã posibilitatea resetãrii BIOS-ului, care se poate face în mai multe moduri: încãrcarea valorilor standard din meniu, schimbarea pozitiei unui jumper pe placã sau scoaterea bateriei si introducerea ei la loc dupã un timp.
În acest moment existã trei mari producãtori de BIOS-uri, Phoenix Technologies, AWARD Software si AMI (American MegaTrends), fiecare oferind, pe lângã optiunile standard, un set de optiuni aditionale, în functie de capabilitãtile chipset-ului plãcii si de dotãrile oferite de acesta.

Toate BIOS-urile oferã posibilitatea modificãrii unor parametri de functionare încã de la pornirea computerului, prin afisarea unui mesaj în acest sens, de cele mai multe ori acesta fiind: Press DEL to enter Setup. Adicã, la pornirea computerului, se apasã tasta [Del] (Delete) pentru intrarea în meniul BIOS-ului. Pe unele plãci este desemnatã altã tastã, cel mai des întâlnite fiind [F1] sau [F2].

Este recomandabil ca, dupã fiecare modificare efectuatã în BIOS, sã se restarteze computerul si sã se verifice stabilitatea acestuia. Dacã totul este bine, se intrã din nou în BIOS si se efectueazã urmãtoarea modificare. Se pot face si modificãri multiple de prima datã, în cazul în care se cunosc foarte bine valorile respective, stiind sigur cã respectivele modificãri nu atrag dupã ele instabilitatea sistemului. Dar, în cazul unor setãri multiple la un eventual overclocking, e posibil ca sistemul sã nu mai porneascã, fiind destul de dificil de identificat sursa problemei. De aceea e recomandat ca, în cazul overclocking-ului, sã se efectueze câte o modificare, urmatã de verificarea stabilitãtii.
Dupã aceastã micã introducere, sã începem descifrarea functiilor dintr-un BIOS. Am ales pentru asta o placã destul de des întâlnitã în sistemele actuale, chiar dacã este mai veche, placã pe care am avut-o si eu la un moment dat si de care am fost foarte multumit, respectiv ASUS A7N8X-E Deluxe, socket A, chipset nForce 2 Ultra 400 MCP-T, 3xDDR400, 2xIDE ATA 100, 2xSATA150, IEEE1394 (sau FireWire), 6xUSB, nVidia LAN, Marvell Gigabit LAN. Voi folosi denumirile care apar în fiecare meniu, pentru o mai usoarã recunoastere a acestora.









Ce face BIOS-ul


BIOS-ul are mai multe roluri, dar cel mai important se refera la apelarea tuturor componentelor conectate la placa de baza. Când computerul este pornit, infor­matia de la harddisk nu poate ajunge la procesor (CPU) si, implicit, sistemul de operare nu poate fi încarcat fara instruc­tiunile furnizate de BIOS.

De asemenea, BIOS-ul are de efectuat o serie de procese, printre care un test ca­re verifica daca totul merge asa cum trebuie­buie, citirea informatiei de la alte cipuri BIOS care initializeaza alte placi (de exemplu placa grafica), mai multe co­menzi pe care sistemul de operare le va folosi pentru a lucra cu diferitele compo­nente hardware, setari pentru harddisk, ceasul intern etc.


Meniul Bios-ului


Main Options
Meniul cu optiunile principale se gãseste sub tab-ul Main, în partea de sus a ecranului, primul din stânga. Selectarea fiecãrei optiuni se face cu ajutorul sãgetilor de pe tastaturã, efectul fiind "iluminarea" optiunii respective (efectul de highlightning), iar modificarea parametrilor se poate realiza prin apãsarea tastei [Enter] care va deschide un mini-meniu din care se pot efectua modificãrile dorite. Dacã nu se vrea nici o modificare în meniul respectiv, se poate iesi cu tasta [Esc]. La fel se procedeazã si pentru iesirea dintr-un meniu, dacã nu s-a modificat nimic acolo.

Image



Prima optiune este setarea datei si orei, sub care se gãsesc datele despre hard-disk-urile si unitãtile optice instalate în sistem. De fiecare datã când sistemul porneste, va cãuta (cu functia Auto Detect) noi device-uri atasate si va determina de ce tip sunt acestea. Aceastã rutinã dureazã câteva secunde, dar, prin definirea exactã a tipurilor de deviceuri atasate, sistemul nu va mai cãuta la urmãtoarea pornire alte deviceuri, "stiind" deja ce se gãseste în sistem.
Pentru asta, se selecteazã drive-ul respectiv, dupã care se apasã tasta [Enter]. În urmãtorul ecran se pot seta manual caracteristicile drive-ului respectiv (dacã se cunosc) sau se poate alege functia Auto detect, care va determina tipul drive-ului atasat. Dupã câteva secunde va apare un meniu în care sunt afisate tipul drive-ului si, dacã este vorba de un hard disk, numãrul de cilindri, capete, sectoare si modul de adresare, în cele mai multe cazuri LBA (Large Block Address).
Se repetã aceastã procedurã pentru toate drive-urile atasate iar, în cazul în care nu avem alte drive-uri atasate pe celelalte canale IDE, se selecteazã optiunea None. În acest fel sistemul nu va mai initializa functia Auto Detect la fiecare pornire, rezultând o secventã de pornire (boot) mai scurtã.
Un exemplu ar fi asa: un hard disk setat ca Master pe Primary IDE Master si o unitate opticã (CD-ROM, CD-RW, DVD-RW) setatã ca Master pe Secondary IDE Master. În acest caz, pe Primary IDE Slave si Secondary IDE Slave se selecteazã optiunea None.
Advanced Features
Se selecteazã tab-ul Advanced din meniul principal. Vor fi vizibile mai multe sub-meniuri, precedate de o sãgeatã spre dreapta (►), ceea ce înseamnã cã la selectarea lor si apãsarea tastei [Enter] vor apare alte optiuni legate de sub-meniul respectiv. Primul meniu va apare sub denumirea de Advanced BIOS Features

Image


Aici se pot specifica diferiti parametri la start, cum ar fi verificarea memoriei sau a unitãtii floppy care, dacã se stie sigur cã sunt bune, nu e necesar sã fie verificate de fiecare datã la pornire. Mai jos se vãd setãrile recomandate pentru acestea:
Image
Mai departe se gãsesc diferite setãri care se referã la optiunile de pornire si de verificarea unor componente, precum si activarea memoriei cache a procesorului.
Boot Virus Detection: Enabled. Aceastã optiune poate fi localizatã în sectiunea Standard sau Main la unele BIOS-uri. Aceastã functie este utilã atunci când se porneste sistemul de pe o dischetã sau un CD, care pot avea sectorul de boot infectat cu un virus.
CPU Level 1 Cache: Enabled. Activeazã nivelul 1 de cache din procesor, de regulã având valoarea 128kB.
CPU Level 2 Cache: Enabled. Activeazã nivelul 2 de cache din procesor, aceastã valoare oscilând, în functie de procesor, de la 128kB la 1024kB. La procesoarele Athlon XP aceastã valoare este între 256kB si 512kB. Nivelul 2 de cache se regãseste si în procesoarele Intel, deci aceastã optiune va fi prezentã si în BIOS-urile de pe plãcile pentru procesoare produse de Intel.

Quick Power On Self Test: Enabled.

Se mai gãseste în unele BIOS-uri si sub denumirea prescurtatã POST, referindu-se la aceeasi functie. Aceastã functie executã o scurtã verificare a componentelor hardware, temperaturilor si, uneori, a ventilatoarelor din sistem, în special a celui de pe cooler-ul procesorului si a celor care sunt alimentate din conectorii de pe placa de bazã.
First (Second, Third) Boot Device: aici se poate seta ordinea de boot (de regulã de pe un hard disk - HDD0) si se poate dezactiva optiunea de pornire de pe celelalte device-uri atasate, pentru ca sistemul sã nu mai piardã timp si sã caute sectorul de boot pe fiecare.
Boot Other Device: Disabled. Se poate activa doar în cazul în care se doreste pornirea sistemului de pe alt device, care nu este listat în acest meniu, cum ar fi de pe retea, un flash disk sau de pe o placã SCSI pe PCI.
Boot Up Floppy Seek: Disabled. Este absolut inutilã fiind o pierdere de timp si generatoare de zgomot.
Boot Up NumLock Status: rãmâne la alegerea fiecãruia, nefãcând altceva decât sã activeze led-ul NumLock de pe tastaturã, pentru a arãta cã tastatura functioneazã. E putin deplasat, deoarece tastatura este una dintre primele componente testate la pornire, în cazul în care aceasta nu functioneazã BIOS-ul afisând un mesaj de eroare, cel mai întâlnit fiind acesta (stupid de-a dreptul): Keyboard not found. Press F1 to continue.



Gate A20 Option: Fast Singurul motiv pentru care ar putea fi folositã aceastã optiune ar fi în cazul folosirii intensive a sistemului de operare DOS, ceea ce pe sistemele moderne nu prea mai are farmec.
Typematic Rate Setting: Disabled Aceastã optiune determinã cât de mult asteaptã tastatura când se apasã mai lung o tastã pânã când începe repetarea afisãrii acelei taste si cât de repede se repetã aceasta. Poate fi utilã în anumite jocuri unde apãsarea unei taste un timp mai lung produce un anumit efect.
APIC Mode: Enabled Aceastã functie, Advanced Programmable Interrupt Controller, este responsabilã de suportul multi-procesor, cele mai multe din IRQ-uri si alocarea mai rapidã a acestora.
OS/2 Onboard Memory > 64M: Disabled Aceastã optiune se aplicã doar atunci când se utilizeazã sistemul de operare OS/2 de la IBM.

Full Screen Logo Show: este alegerea fiecãruia. Dacã se alege afisarea logo-ului, va fi afisatã o imagine (bitmap la rezolutie VGA în 256 culori) cu denumirea producãtorului plãcii de bazã si, eventual, modelul acesteia. În acest caz nu va mai fi vizibil ecranul de POST. Eu prefer sã vãd ecranul POST cu parametri de functionare la începutul secventei de boot, pentru cã poate fi util în determinarea unor disfunctionalitãti ale sistemului: un ventilator care nu mai functioneazã, o temperaturã prea mare, o setare incorectã a memoriilor sau a procesorului si altele.
POST Complete Report: afiseazã la terminarea verificãrii componentelor un tabel cu starea fiecãreia.
Speech POST Report: este o functie relativ nou introdusã, care se foloseste de un speaker (un mic difuzor de pe carcasã sau chiar de pe placa de bazã în unele cazuri) pentru a "spune" starea sistemului. Calitatea sunetului emis este de cele mai multe ori foarte slabã, neinteligibilã uneori. Dar, unii oameni preferã sã "audã" decât sã "vadã". Rãmâne la alegerea fiecãruia activarea sau dezactivarea acestei optiuni.
Dacã tot suntem la capitolul Advanced, sã vedem ce alte setãri se ascund sub denumirile care sunt afisate cu o culoare mai închisã (dimmed) si care, în mod normal, nu sunt accesibile.






Advanced Chipset Features
Din acest meniu se pot face setãrile referitoare la parametrii de functionare ai procesorului, memoriei, chipset-ului si ai altor componente de pe placa de bazã. Tot de aici se pot face si setãrile pentru overclocking, adicã modificarea valorilor parametrilor respectivi, în scopul cresterii performantei generale a sistemului. Majoritatea acestor setãri sunt pe Auto în mod normal, dar pot fi modificate si manual, în functie de componentele din sistem (în special procesorul si memoria). Image

CPU External Frequency (MHz): de cele mai multe ori aceasta este setatã de BIOS, dupã citirea microcodului procesorului si compararea acestuia cu cele din baza de date proprie, în acest fel BIOS-ul "stiind" cu ce tip de procesor are de-a face, setând automat tensiunea de alimentare, FSB (Front Side Bus) si multiplicatorul. Un exemplu ar fi acesta: Athlon XP 2500+ 1833 MHz multiplicator 11 1, 65V, valori care sunt setate automat de BIOS, deoarece microcodul procesorului corespunde cu cel din baza de date. În cazul în care BIOS-ul nu recunoaste procesorul (nu are în baza de date proprie microcodul acestuia) este necesar un update de BIOS (care va face obiectul altui articol) prin care se updateazã baza de date referitoare la microcodurile procesoarelor mai noi, tipurile noi de memorii si alte componente accesate direct de BIOS. În acest caz, BIOS-ul va seta valorile minime prezente în baza de date proprie. Astfel, uneori, procesorul poate fi "vãzut" ca AMD Athlon 1100MHz FSB 100.


CPU Multiplier Setting: Auto reprezintã valoarea multiplicatorului intern al procesorului care, înmultit cu valoarea FSB, rezultã frecventa realã de functionare a acestuia. În cazul nostru, Athlon XP 2500+, aceastã valoare este 11 (11x166,66=1833MHz).
System Performance: Optimal Aici sunt prezente mai multe optiuni, în afarã de Optimal: Normal, Turbo, Expert. Cu setarea Expert avem acces la absolut toti parametrii de functionare: FSB, multiplicator, tensiune, frecventã memorii, timming-uri memorii, tensiune de alimentare pentru memorii iar, pe unele plãci, chiar la tensiunea de alimentare a chipset-ului, tensiunea de alimentare si frecventa pentru AGP (sau PCIe pe plãcile mai noi).
CPU Interface: Optimal Aceastã optiune ascunde practic (în cazul nostru, pe plãcile ASUS) timpul de accesare a memoriei. În mod normal, aceasta este accesatã la fiecare douã cicluri de tact, 2T Command, dar se poate seta si valoarea 1T Command, având ca efect accesarea memoriei la fiecare ciclu de tact, rezultând o crestere a performantei întregului sistem. În unele BIOS-uri, aceastã setare se regãseste în sub-meniul cu optiunile pentru memorie, uneori chiar cu denumirea 1T/2T Command: Enabled/Disabled.

Memory Frequency: By SPD Este setarea default pe toate plãcile de bazã. SPD - Serial Presence Detect este un cip aflat pe DIMM-ul de memorie în care sunt stocate date despre tipul de memorie, cantitatea si timming-urile la care aceasta functioneazã. BIOS-ul acceseazã acest cip si citeste valorile minime prezente în el, setând memoria la parametri optimi de functionare. Evident, acesti parametri pot fi modificati, cel mai des întâlnit caz fiind cel de ridicare a frecventei memoriilor pentru sincronizarea cu FSB-ul procesorului sau ridicarea FSB procesor pentru a fi sincron cu memoriile. În cazul nostru, procesorul lucrând la FSB166, memoriile, dacã sunt PC3200 vor lucra la 200MHz By SPD. În cazul în care se ridicã valoarea FSB la 200 si frecventa memoriilor trebuie sã fie la aceeasi valoare, 200MHz (PC3200), pentru a se pãstra sincronizarea cu procesorul. În caz contrar, adicã pãstrarea valorii 166MHz la procesor, se va produce un [i]bottleneck[/i] (gâtuire) pe magistrala procesor-memorie, procesorul fiind, în acest caz, mai lent. Acest mod de lucru se numeste asincron si este util doar atunci când în sistem e prezent un procesor care nu poate rula la 200MHz, ci doar la 166MHz, sau memoria nu poate rula la FSB 200, ci doar la 166, procesorul rulând la 200MHz, caz în care bottleneck-ul va apare din cauza memorieii. În concluzie, setarea optimã este cea sincron cu FSB, adicã 166:166 sau 200:200, în unele BIOS-uri fiind întâlnitã sub forma 1:1, 1:2, 2:1, 4:3, 5:4 etc.
Memory Timmings: Optimal Reprezintã setãrile memoriei referitoare la timpul care trece între o scriere - citire - stergere si se calculeazã pe cicluri de tact. Cele mai întâlnite setãri care pot fi modificate (în modul Expert) sunt:
Row active delay : specificã cât timp o linie de adresã este activã. Acesta reprezintã numãrul minim de cicluri pe tact dintre o comandã de activare si o comandã de încãrcare în acelasi modul. Valorile disponibile uzual sunt între 1 si 15. Pentru cresterea performantei memoriei, aceastã valoare trebuie micsoratã, valoarea minimã la care se poate ajunge momentan fiind 5.

RAS to CAS delay : reprezintã timpul scurs între o operatiune de scriere si una de citire în acelasi modul. Procesorul trimite un semnal cãtre memorie specificând rândul pe care vrea sã îl acceseze. Dupã un timp, specificat în cicluri pe tact, procesorul trimite alt semnal specificând coloana pe care vrea sã o acceseze, dupã care datele cerute sunt mutate în zona de iesire a memoriei de unde vor fi transferate în urmãtorul ciclu de tact. Valorile disponibile sunt între 1si 7.

La fel ca la parametrul anterior, pentru cresterea performantei, aceastã valoare trebuie micsoratã pânã la o valoare la care memoria sã rãmânã stabilã, cea mai micã valoare posibilã fiind 2.
Row precharge delay : reprezintã numãrul de cicluri de tact idle care trec dupã initierea unei comenzi de încãrcare într-un modul. Valorile disponibile sunt între 1 si 7. La fel ca mai sus, pentru cresterea performantei, aceastã valoare trebuie micsoratã, valoarea minimã obtinutã pânã acum fiind 2.
CAS latency time : este unul din cei mai importanti parametri ai memoriei, reprezentând raportul dintre timpul de acces pe o coloanã si timpul cât dureazã un ciclu de tact. Valorile disponibile sunt 2, 2.5 si 3, în unele cazuri (la memoriile DDR2) existând si valoarea 4, sau chiar 5. La fel ca mai sus, pentru cresterea performantei, aceastã valoare trebuie micsoratã, valoarea minimã obtinutã pânã acum fiind 2. Au apãrut si memorii care suportã CAS Latency 1.5, dar aceastã valoare nu poate fi obtinutã decât pe plãci cu chipset care suportã aceastã valoare sau în cazul procesoarelor Athlon64 care au controller-ul de memorie integrat în pastilã.

AGP Spread Spectrum: Disabled Aceastã optiune este folositã pentru a ajuta un sistem sã treacã de testele EMI (European Electromagnetic Interference). Aceste interferente cresc odatã cu cresterea valorii FSB. Dacã se alege o valoare prea mare, aceasta poate duce la instabilitãti ale sistemului, cea mai afectatã fiind placa de retea, în cazul unui overclock.
CPU Vcore Setting: Auto Aici se poate seta valoarea tensiunii aplicate pe procesor, fiind utilã în cazul overclocking-ului, pentru pãstrarea stabilitãtii sistemului.
Graphics/AGP Aperture Size: 64M Aceastã optiune controleazã cantitatea de memorie din sistem care poate fi folositã de placa video, prin intermediul GART - Graphics Address Relocation Table. Aceastã valoare depinde de cantitatea de memorie disponibilã pe placa video, valorile recomandate fiind de 64MB sau 128MB. Aceasta va permite plãcii video sã ruleze la parametri optimi chiar si în cazul în care o aplicatie necesitã o cantitate mai mare de memorie pentru stocarea texturilor.
AGP Frequency: Auto Frecventa normalã de lucru a slotului AGP este de 66MHz. În unele cazuri, pe plãcile care nu dispun de functia AGP/PCI Lock, odatã cu cresterea frecventei FSB, creste si frecventa AGP peste valorile normale, uneori sistemul refuzând sã porneascã.

Este bine ca în cazul unui overclock aceastã valoare sã fie setatã manual la valoarea 66MHz. În cazul plãcilor dotate cu slot PCIe, aceastã frecventã este de 100MHz.
System BIOS Cacheable: Disabled Aceastã optiune nu aduce îmbunãtãtiri ale performantei, dupã cum s-ar putea crede. În fapt, BIOS-ul este "copiat" într-o zonã din memoria RAM. Dacã o aplicatie încearcã sã scrie date în acea zonã, va urma un crash al sistemului. Este utilã atunci când se foloseste sistemul de operare DOS.
Video RAM Cacheable: Enabled poate aduce îmbunãtãtiri ale performantei subsistemului video, pe plãci video moderne. În unele BIOS-uri se poate întâlni sub denumirea Write combine buffer.
DDR Refference Voltage: 2, 6V Aici se poate seta valoarea tensiunii aplicate pe memorie, utilã în cazul unui overclock. Valoarea diferã de la placã la placã, unele plãci oferind chiar si 4V pentru alimentarea memoriei. Valorile uzuale sunt cuprinse între 2.6V si 2.8V, în functie de tipul si marca memoriei. Unele memorii au nevoie de minim 2.8V pentru a functiona optim, cele mai cunoscute din acest punct de vedere fiind memoriile TwinMOS cu cip-uri Twister. Memoriile DDR2 se alimenteazã la doar 1.5-1.6V, dar si în acest caz se poate creste tensiunea în cazul unui overclock.



AGP VDDQ Voltage: 1.5V Reprezintã tensiunea de alimentare a slotului AGP, implicit a plãcii video.
AGP 8x Support: Enabled În unele BIOS-uri poate fi întâlnit sub denumirea AGP Mode: 8x si reprezintã lãtimea de bandã efectivã a transferului prin slotul AGP. În momentul de fatã, aceasta este de 2.1GB/s (66MHz x 32bit = 2112MB/s). Pe sloturile PCIe se schimbã situatia, datoritã faptului cã transmiterea datelor se face în mod [i]serial[/i] (si nu [i]paralel[/i] ca în cazul AGP) pe un numãr de canale dedicate, 16 la numãr. Lãtimea de bandã oferitã de un asemenea slot ajunge la 4GB/s, dar având în vedere comunicarea bidirectionalã, se ajunge la circa 8GB/s de date transferate în ambele sensuri simultan.
AGP Fast Write Capability: Enabled Aceastã optiune permite plãcii video sã treacã peste memoria principalã când efectueazã tranzactii de scriere dinspre chipset spre AGP, îmbunãtãtind performanta, uneori chiar cu peste 10%. Unele jocuri pot avea probleme cu aceastã setare. Recomandarea ar fi sã se verifice stabilitatea sistemului cu ambele stãri (Enabled/Disabled) activate pe rând.

Integrated Peripherals
Aceastã sectiune contine setãri pentru componentele care sunt incluse pe placa de bazã, adicã on-board. Acestea sunt, de regulã, urmãtoarele: porturile seriale si paralele, cip audio, placã de retea, porturi USB, FireWire. Este recomandat ca porturile si componentele care nu sunt folosite sã fie dezactivate, pentru a nu mai consuma inutil resursele sistemului.
Image
Primary VGA BIOS Este utilã numai în cazul în care se folosesc douã plãci video, una pe AGP si a doua pe PCI. De cele mai multe ori, setarea standard este PCI Card, ceea ce impune schimbarea acesteia cu AGP Card, în cazul în care existã o singurã placã video în sistem, pe slotul AGP.
USB Controllers: Enabled Majoritatea plãcilor noi suportã USB (Universal Serial Bus) versiunea 2.0. Aici se poate alege tipul de compatibilitate dorit, recomandat fiind cel USB 1.1&2.0.
USB Legacy Support: Enabled Este bine sã fie activã aceastã optiune, în eventualitatea atasãrii unei tastaturi pe USB care, altfel, nu ar putea fi folositã în mediul DOS sau în meniul de boot (dacã se apasã în prealabil tasta [F5] sau [F8]). Dacã se dezactiveazã aceastã optiune având tastaturã USB, aceasta devine absolut inutilã. În mod ironic, în acest caz, nici mãcar nu se mai poate intra în BIOS pentru a activa optiunea. Uneori pot apare probleme la pornirea sistemului din mod Standby sau Hibernate ori computerul nu mai executã secventa de shutdown.
USB Mouse Support: Enabled La fel ca mai sus, dacã este atasat un mouse pe USB, aceastã optiune trebuie activatã.
OnBoard AC97 Audio Controller: Enabled Foarte multe plãci de bazã actuale folosesc acest codec pentru implementarea sunetului onboard. Este suficient pentru un utilizator fãrã mari pretentii. În cazul în care se adaugã o placã de sunet dedicatã, pe PCI, aceastã optiune trebuie dezactivatã.
OnBoard LAN: Enabled/Auto Aceastã optiune se referã la placa de retea integratã (în cazul nostru, nVidia). Unele plãci dispun de douã plãci de retea, una "normalã" 10/100 si una Gigabit 10/100/1000. În acest caz aceastã optiune va apare de douã ori, a doua sub numele producãtorului cip-ului respectiv (3COM, Marvell etc.).
OnBoard IEEE1394 (FireWire) Device: Disabled Aceasta este o altã modalitate de conectare a unui device extern, asemãnãtor cu USB, diferenta fiind fãcutã de viteza de transfer, care pe FireWire ajunge la400Mbps, adicã 50MB/s.
Floppy Disk Access Controller: Enabled Unele sisteme asamblate de integratori nu mai dispun de bãtrâna unitate floppy, asa cã activarea acestei optiuni este absolut inutilã. Dacã mai aveti încã un floppy atasat la sistem, aceastã optiune trebuie activatã, în caz contrar unitatea floppy nu va putea fi accesatã.


OnBoard Serial Port 1/2: Aceastã optiune este la alegerea utilizatorului. Dacã se folosesc echipamente care utilizeazã acest port, trebuie activat. În momentul de fatã mai toate echipamentele externe folosesc mai convenabilul port USB pentru conectare. Dacã totusi aveti un echipament care necesitã acest mod de conectare, alocati pentru portul 1 valoarea 3F8/IRQ4, iar pentru portul 2 2F8/IRQ3.
UART2 Use As: UART (Universal Asynchronous Receiver/Transmitter) este un cip specializat în receptionarea si transmiterea datelor pe porturile seriale. Fiecare port va putea fi folosit pe rând. Unele plãci oferã un port IR (InfraRed) în locul unui port serial (de regulã Serial Port 2). Pentru a putea folosi acest port IR, aici trebuie setat modul de functionare, respectiv IR Mode.
OnBoard Parallel Port: De regulã, acest port se foloseste pentru conectarea imprimantelor mai vechi. Dacã nu se foloseste, e bine sã fie dezactivat. Dacã se foloseste, se recomandã alocarea valorii 378/IRQ7.

Parallel Port Mode: Dacã se foloseste o singurã imprimantã pe acest port, setarea optimã este EPP (Enhanced Parallel Port). Dacã se folosesc mai multe device-uri (zip-drive extern, scanner etc.) pe acest port, setarea optimã este ECP (Enhanced Capabilities Port). Unele BIOS-uri oferã si modul EPP+ECP, evident, setarea optimã în cazul folosirii mai multor device-uri pe acest port.
OnBoard Game Port: Dacã existã un joystick conectat la acest port (prezent si pe unele plãci de sunet, caz în care este activat de driverele plãcii respective), trebuie activat. În caz contrar, e bine sã fie dezactivat, pentru a nu consuma inutil din resursele sistemului. Setarea standard este 201.
OnBoard MIDI I/O: E util atunci când la sistem se conecteazã instrumente muzicale, acesta fiind scopul acestui port (Musical Instrument Digital Interface). Dacã nu e folosit, e bine sã fie dezactivat.
Power Management
În aceastã sectiune sunt prezente setãri referitoare la modul de pornire si de oprire a sistemului. Dacã setãrile nu sunt configurate corect, vor apare probleme ori la pornire ori la oprire, iar sistemul nu va executa secventa de shutdown corect sau chiar deloc. Din moment ce în versiunile mai noi de Windows este prezent un modul de power management, probabil cã veti dori dezactivarea acestei functii. În caz contrar, e posibil sã aparã conflicte între cele douã module, unul din BIOS, al doilea din Windows, rezultând o functionare defectuoasã a ambelor.
Image
ACPI Suspend to RAM: Advanced Configuration and Power Interface permite sistemului sã economiseascã energie atunci când se aflã în Standby, cu conditia ca toate componentele atasate la sistem sã fie compatibile cu standardul ACPI. În unele BIOS-uri se gãseste sub denumiri diferite, cum ar fi S3/STR sau S1/POS.
Video Off Method: Poate fi folosit doar dacã placa video suportã DPMS (Display Power Management System). Se poate folosi optiunea Blank, care doar opreste afisarea imaginii pe ecran, pentru monitoarele care nu au power management propriu. Optiunea V/H Sync Blank închide si cadrul, prin oprirea scanãrii verticale si orizontale. Setarea recomandatã pentru monitoare mai noi este DPMS.
HDD Down In Suspend: Aceastã optiune se referã la situatia în care hard disk-ul este oprit automat atunci când sistemul intrã în mod Standby sau Hibernate. Uneori, hard disk-ul rãmâne alimentat (majoritatea functiilor de power management sunt executate de sistemul de operare si uneori mai dã rateuri) chiar si dupã ce sistemul a intrat în Standby. În acest caz este bine ca aceastã functie sã fie activatã.




Power (PWR) Button