Ordonare:
După relevanţă
Orice idee care apartine unui paranoid, nu poate fi pusa in aplicatie-vezi cazul cu ' nea nicu'
Răspunde
Nu a existat un plan bine pus la punct, s-a pornit un razboi doar de dragul de a da viata ideii de "Mein Kampf", nu pentru a avea un rezultat concret. Nu poti ocupa cu de-a sila tari intregi si sa crezi ca va accepta lumea si nu se va intampla nimic in viitor. Idiotenii de genul asta conduc la cele mai mari esecuri.
Uita-te la noi, noi am speculat un cadru international si ne-am unit, asigurandu-ne ca va fi recunoscuta de Marile Puteri. Desigur, succesul actiunii de recunoastere a fost asigurat de masoni, reprezentatul nostru in Loja fiind Vaida Voievod. Desigur, am avut si politicieni de valoare in vremurile acelea... nu ca acum, numai frustrati, idioti si prostanaci.
Hitler a gresit ca a invadat rusia si salin a spus asteptam sa vina iarna iar hitler nu a aprobat sa se dea soldatilor tinuta de iarna si asa au pierdut germani o mare parte a razboiului iar evrei care detin piata mondiala a diamentelor au platit bani grei americanilor p[t a rasturna regimul de la berlin hitler stia ca va fi debarcarea din normandia dar nu stia ziua si pe ce sector de plaje au debarcat aliati intru n setor slab aparat si asau pus americani piciorul in europa si americani aveau in cap idea ca daca nu capituleaza lanseaza prima bomba nucleara asupra berlinului. dar au capitulat germani si asa sa lasat la japonejii.
C2rmen mare flota de submarine germane a scufundat mai toata flota britanica de transport in atlantic si industria britanica era la pamant norocul lor a fost ca americani a inventat primul radar si asa au adus in mare brtanie multe tancuri shherma
.
Reacţia Germaniei
la Proiectul Briand de Uniune Europeană (1929-1931)
Simion Costea
Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai" din Târgu Mureş
Stresemann şi ideea europeană
Planul Briand de Uniune Europeană reprezintă momentul în care, pentru prima dată în istorie, ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc a fost ridicată din sfera utopiilor intelectuale la rang de politică de stat, fiind promovată în relaţiile politice internaţionale[1].
Reacţia Germaniei a fost decisivă pentru destinul Planului de Uniune Europeană promovat de Franţa lui Briand. Miniştrii de externe ai celor două mari puteri, Aristide Briand şi Gustav Stresemann, au susţinut un important dialog franco-german, în anii 1924–1929, privind relaţiile bilaterale şi organizarea Europei. Prin urmare, Stresemann a susţinut formal Planul Briand de Uniune Europeană în septembrie 1929. Dar dialogul franco-german a fost întrerupt după moartea lui Streseman, survenită la 3 octombrie 1929, şi după instaurarea guvernului Brüning la 27 martie 1930. Cabinetul Brüning a înfăptuit o schimbare decisivă a politicii externe germane în sens naţionalist revizionist şi a respins elegant Planul Briand din 17 mai 1930, după cum relevă istoricul german Peter Krüger[2].
Se pune problema dacă Stresemann a fost, ca şi Briand, un adept al ideii de Uniune Europeană. În acest sens, istoriografia a ajuns la două concluzii acceptate: 1) Stresemann a rămas tot timpul un naţionalist german şi nu a devenit niciodată un paneuropenist angajat şi 2) Germania lui Stresemann nu urmărea nici un obiectiv cu adevărat european, ci sprijinea doar acele mişcări paneuropene care puteau armoniza colaborarea internaţională cu politica germană de revizuire a Tratatului de la Versailles. Aşadar, Germania nu a promovat nici o politică serioasă de creare a unei Uniuni Europene şi nici un dialog franco-german serios pe această temă[3].
Pentru Stresemann, dialogul franco-german era un mijloc de înfăptuire a obiectivelor revizioniste ale Germaniei. În promovarea acestei politici, el a fost susţinut în principal de Karl von Schubert, secretarul de stat în Ministerul de Externe (care era numărul doi în diplomaţia germană), şi de Leopold von Hosch, ambasadorul său la Paris. Scopul lui Stresemann era să elibereze progresiv Germania de constrângerile Tratatului de la Versailles, pentru a-i reda statutul de mare putere politică şi economică. El a ştiut să profite de conciliatorismul lui Briand şi să utilizeze presiunile Angliei şi SUA asupra Franţei[4].
În acest sens, Planul Dawes (1924) şi Planul Young (1929) au constituit ajutoare financiare importante pentru Germania şi revizuiri ale clauzelor economice ale Tratatului de la Versailles. Tratatul de la Locarno (1925) garanta graniţele Franţei şi Belgiei în faţa unei invazii germane, dar şi invers, garanta graniţele vestice ale Germaniei în faţa unui nou atac al Franţei, aşa cum a fost ocuparea franceză a Ruhr-ului în 1923. Trupele franceze se vor retrage din Ruhr până la 17 mai 1930, data lansării Memorandumului Briand. Dar Pactul de la Locarno nu garanta şi graniţele statelor din estul Germaniei, lăsând deschisă posibilitatea revizuirii lor. În 1926, Germania a fost admisă în Liga Naţiunilor ca mare putere membră a Consiliului Ligii Naţiunilor. În 1927 s-a semnat acordul economic franco-german. În 1928 Germania a semnat Pactul Briand-Kellog de renunţare la război. În 1929 Stresemann a susţinut Planul Briand de Uniune Europeană[5].
Istoricul francez Jean-Paul Bled consideră că, în politica sa revizionistă, Stresemann a folosit trei metode. Mai întâi, Stresemann a căutat să slăbească influenţa politică a Franţei în Europa Centrală. Prin Tratatul de la Locarno, Germania a satisfăcut nevoia de securitate a Franţei, urmărind să o deturneze din Europa Centrală. Refuzând încheierea unui „Locarno Oriental", Germania a cauzat o breşă în sistemul de alianţe francez în regiune, a subminat credibilitatea Franţei. Germania şi-a deschis astfel un spaţiu de manevră, deşi nu a întreprins nimic concret în perioada lui Stresemann. Apoi, Germania a folosit arma economică, în condiţiile în care Tratatul de la Versailles i-a limitat forţa militară. Germania avea o mare forţă economică, pe care Stresemann a utilizat-o pentru a-şi arăta prietenia sau ostilitatea faţă de o ţară sau alta. Prin relaţii comerciale şi penetrare economică, Germania a luptat pentru a atrage în sfera sa de influenţă statele Europei Centrale, înlăturând Franţa. Geografic şi structural, Germania era partenerul economic firesc al Europei Centrale şi folosea acest fapt în scopurile sale de creare a unei Mitteleurope sub influenţă germană. Aceasta în timp ce prezenţa politică franceză în regiune nu era susţinută de o prezenţă economică pe măsură, ceea ce făcea vulnerabil sistemul de alianţe francez[6]. De pildă, Germania deţinea primul loc în relaţiile economice internaţionale ale României, care era aliat politic al Franţei[7].
În al treilea rând, Germania folosea problema minorităţilor din ţările Europei Centrale. Chestiunea a fost ridicată de Stresemann prima dată în septembrie 1928, la Liga Naţiunilor. El folosea problema germanilor sudeţi pentru a atrage Cehoslovacia în sfera sa de influenţă. Stresemann îi includea şi pe austrieci între cei 10–12 milioane de germani din afara graniţelor Germaniei, deschizând problema Anschluss-ului[8].
Stresemann era interesat în primul rând de Mitteleuropa, dar avea şi obiective privind întreaga Europă. El susţinea că fără refacerea economiei germane nu era posibilă nici prosperitatea celorlalte ţări europene. El a acţionat pentru o cooperare economică mondială şi pentru o uniune vamală europeană. Într-o importantă circulară din 21 ianuarie 1926, Stresemann le-a ordonat diplomaţilor săi să acţioneze în secret pentru o uniune vamală europeană, în cadrul Conferinţei economice mondiale de la Geneva din 1927. El dorea depăşirea fărâmiţării economice a Europei[9].
La 11 iunie 1929, în timpul sesiunii Consiliului Ligii Naţiunilor, Briand i-a expus lui Stresemann planul său de Uniune Europeană. Stresemann i-a răspuns clar că el accepta tot ce putea îmbunătăţi relaţiile franco-germane, dar refuza tot ce putea să aibă un ascuţiş antiamerican. Germania nu avea interese antiamericane şi nu voia să rupă solidaritatea financiară cu SUA. Germania era dependentă financiar de SUA, de aceea avea rezerve faţă de ideea de Uniune Europeană. Stresemann nu dorea o confruntare cu SUA şi cu Anglia, nici o slăbire a Ligii Naţiunilor[10].
Aceasta înseamnă că Germania a refuzat Planul Briand în chiar spiritul său, înainte ca planul să fie lansat oficial, după cum apreciază istoricul francez Jacques Bariéty. Căci Planul Briand avea un caracter antiamerican. În 1928, prin intermediul Pactului Briand-Kellog, Briand încercase să angajeze SUA în Europa, alături de Franţa, pentru a atenua faptul că SUA nu a ratificat Tratele de Pace de la Paris-Versailles şi nu participa la lucrările Ligii Naţiunilor. Dar SUA a refuzat orice angajament şi a dat Pacului Briand-Kellogg un caracter multilateral şi ineficient. Briand dorise un pact bilateral eficient şi a fost dezamăgit. Consecinţa decepţiei lui Briand faţă de refuzul american a fost propunerea sa de Uniune Europeană din septembrie 1929. Din cauză că nu putea conta pe SUA pentru a-şi asigura securitatea, Franţa a încercat să creeze un sistem în Europa. La problema securităţii se adăuga problema financiară. SUA cerea rambursarea până la ultimul cent a banilor împrumutaţi de Franţa în timpul Primului Război Mondial. SUA supunea Franţa la o presiune foarte dură. În consecinţă, Franţa cerea ferm Germaniei să-şi plătească reparaţiile de război. Franţa a plătit Americii cea mai mare parte din banii primiţi de la Germania. Pe de altă parte, SUA împrumuta Germaniei sume mari începând din 1924. De aceea Briand a căutat să instituie o solidaritate financiară europeană în faţa SUA. Solidaritatea europeană era necesară şi din cauză că exportatorii europeni se loveau de taxele vamale americane foarte mari. Prin urmare, Briand a gândit crearea unei comunităţi europene de interese economice, un front european cu ajutorul căruia să apere interesele Franţei. Pe canale diplomatice, Briand a propus Germaniei să creeze un front european antiamerican. Dar secretarul de stat în Ministerul de Externe al Germaniei a reacţionat ferm în ianuarie 1929, declarând că Germania trebuia să evite să fie antrenată de Franţa într-un front european împotriva Americii. Aceasta deoarece politica SUA constituia un sprijin de mare valoare în lupta Germaniei împotriva sistemului de alianţe francez. Această concepţie l-a călăuzit şi pe Stresemann în atitudinile sale adoptate faţă de Planul Briand în iunie şi în septembrie 1929[11].
Secretarul de stat von Schubert considera că Planul Briand din septembrie 1929 avea un nucleu rezonabil, dar se temea ca acesta să nu împingă în plan secundar rezolvarea problemei Saarului. Responsabilul cu Liga Naţiunilor şi cu sud-estul Europei, Bernhard von Bülow avea o atitudine negativă, considerând că Briand dorea să înfiinţeze o organizaţie fără valoare, în care să se ţină doar cuvântări frumoase, dar care putea prejudicia Liga Naţiunilor. El se temea, de asemenea, că o eventuală Paneuropă va fi dominată tot de marile puteri ale Antantei învingătoare, ca şi Liga Naţiunilor, că Franţa va domina confederaţia europeană, marginalizând Germania, aşa cum Prusia a dominat Confederaţia Germană şi Germania Wilhelmiană, marginalizând Bavaria. Von Bülow se temea că în Uniunea Europeană Franţa va avea hegemonia şi va împiedica Germania să revizuiască Tratatul de la Versailes şi graniţele consacrate de acesta. Germania, care se alăturase marilor puteri în Consiliul Ligii Naţiunilor, risca să-ţi piardă poziţiile privilegiate în cadrul unei eventuale Uniuni Europene. Mai mult, el argumenta că Germania avea relaţii mai strânse cu SUA decât cu multe ţări europene. Von Bülow şi-a expus această concepţie într-un raport care a influenţat atât poziţia ministrului de Externe, Gustav Stresemann, în septembrie 1929, cât şi politica externă germană din 1930[12].
Planul Briand de Uniune Europeană a fost lansat oficial la 5 septembrie 1929 în faţa Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. La discursul lui Briand, Stresemann a răspuns favorabil în faţa forului genevez la 9 septembrie, insistând doar asupra aspectelor economice ale planului, cerând o uniune economică europeană cu monedă comună şi cu înlăturarea barierelor vamale. Afirmând legăturile financiare şi economice ale Germaniei cu SUA, Stresemann a respins orice tendinţă de autarhie economică a Europei şi orice act îndreptat împotriva altor zone ale lumii. El s-a pronunţat împotriva micşorării autorităţii Ligii Naţiunilor şi a spus că Paneuropa nu se va realiza curând. În acelaşi sens, la conferinţa statelor europene membre ale Ligii Naţiunilor, care s-a desfăşurat la Geneva în aceeaşi zi de 9 septembrie 1929, Stresemann şi-a exprimat rezerva faţă de o cooperare politică europeană şi a avertizat asupra consecinţelor regionalizărilor asupra Ligii Naţiunilor. Ideile sale au fost susţinute şi de ministrul de Externe al Marii Britanii, Arthur Henderson. Germania şi Marea Britanie au fost de acord în aprecierea foarte sceptică a Planului Briand, în timp ce Italia era deschis ostilă Franţei. Briand a fost dezamăgit de atitudinea lui Stresemann şi a lui Henderson, în timp ce din partea Italiei nu se aştepta la o aprobare[13].
Guvernul Brüning şi Planul Briand
Evoluţiile ulterioare au accentuat reacţiile negative din Germania faţă de Planul Briand. Stresemann a murit în 3 octombrie 1929. Declanşarea marii crize economice mondiale (după crahul bursei din New York) a cauzat probleme sociale grave şi avântul curentelor politice extremiste. Noul guvern Brüning din 27 martie 1930 a schimbat politica externă de înţelegere promovată înainte de Stresemann cu o nouă politică, pronunţat revizionistă, de confruntare. Guvernul Brüning era presat de opoziţia nazistă. Ca urmare a crizei economice, în alegerile din 14 septembrie 1930 s-a produs o ascensiune spectaculoasă a extremismului în Reichstag: Partidul Naţional-Socialist a trecut de la 12 la 107 deputaţi, în timp ce Partidul Comunist a obţinut 77 de deputaţi. Aceasta a cauzat o criză a democraţiei parlamentare şi orientarea către un sistem de cabinete prezidenţiale. Sub presiunea naţionalismului extremist, cabinetul Brüning ducea o politică revizionistă tot mai agresivă. El folosea argumentul ascensiunii nazismului pentru a obţine noi concesii în politica sa externă revizionistă. El avertiza Franţa că, dacă nu făcea concesii Germaniei, naziştii vor prelua puterea la Berlin. Un înalt oficial din Ministerul de Externe, von Weizsäker, considera că presiunea nazistă era binevenită, câtă vreme împingea guvernul la acţiune politică dar nu îl răsturna. Brüning spera să rezolve criza politică internă nu prin combaterea nazismului, ci prin succese în politica externă[14].
Noul ministru de Externe al Germaniei, Julius Curtius, era hotărât să pună capăt politicii de înţelegere dusă de Stresemann şi a început prin a ataca, în luna mai 1930, acordul comercial germano-polon, încheiat de Stresemann pentru ca Franţa să poată accepta Planul Young. O expresie evidentă a acestei schimbări de politică a fost şi faptul că, în iunie 1930, în funcţia de secretar de stat al Ministerului de Externe german, în locul lui Karl von Schubert (trimis acum ca ambasador la Roma),a fost numit Bernhard von Bülow, exponent al revizionismului agresiv şi ostil Planului Briand[15]. Noua echipă din fruntea Ministerului de Externe era condusă de un trio format din von Bülow (care era numărul doi după Curtius în diplomaţia germană), Ernst von Weizsäker (responsabilul relaţiilor cu Liga Naţiunilor) şi Konstantin von Neurath (ambasadorul al Londra, viitorul ministru de Externe al lui Hitler). Cei trei aveau o concepţie comună: erau ostili sistemului de la Locanro, doreau Anschlussul şi o Mitteleuropa germană[16].
Politica Germaniei se caracteriza prin ostilitate faţă de Franţa, revizionism şi expansiune economică în Europa Centrală şi sud-estică, planuri de Anschluss cu Austria. Ministrul de Externe Curtius dorea ca Germania să devină punctul de atracţie natural şi centrul de gravitaţie al statelor central-europene. Această schimbare a devenit şi mai evidentă în 1931, prin tentativa de Anschluss economic. Politica externă a guvernului Brüning a fost un „atac masiv asupra ordinii de la Versailles" şi un „refuz al Europei". Tocmai acum, într-un moment nefericit, a fost propus Memorandumul Briand din 17 mai 1930. Reacţiile din guvernul german au fost extrem de negative, exprimate, însă, în documente secrete. Un astfel de document afirma că Planul lui Briand era „mizerabil", exprima tendinţele hegemoniste franceze care nu mai aveau destul succes la Liga Naţiunilor, că „Briand vrea ca noi să devenim întâi copii cuminţi şi abia apoi să ne jucăm cu ceilalţi", dar „noi vom spune: lăsaţi-i întâi pe toţi să se joace împreună". Analizând Memorandumul Briand, von Bülow scria că „scopul întregii uniuni ar fi să ne pună nouă cătuşe noi", căci Uniunea Europeană se realizează pe baza status quo-ului, consolidând tratatele de pace şi influenţa franceză, în timp ce se împiedică legăturile Germaniei cu Rusia şi America. Ministerele economice din Guvernul Germaniei s-au pronunţat împotriva unei uniuni vamale pan-europene, care putea să avantajeze Franţa (mai puţin atinsă de criza economică în acel moment). Sistemul vamal preferenţial nu putea fi acceptat de statele extra-europene, ce insistau pentru menţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate[17].
Atitudinea reală de respingere a ideii europene a fost exprimată cu claritate la Congresul Uniunii Paneuropene, desfăşurat la Berlin, în luna mai 1930. Germanii îl acuzau pe contele R. Coudenhove-Kalergi că ar reprezenta interesele franceze, deoarece el susţinea Planul Briand şi dorea excluderea Marii Britanii şi URSS, puteri rivale Franţei, dar apropiate de Germania. La Congres, Germania a fost reprezentată nu de ministrul de Externe Curtius, ci de ministrul de Interne Wirth, care a reiterat revendicările revizioniste germane. În schimb, ministrul francez Loucheur a declarat presei că Planul Briand era un viraj direct al Franţei spre Germania. Briand şi-a lansat Memorandumul privind Uniunea Europeană în momentul retragerii trupelor franceze din zona Ruhrului, ca semn al reconcilierii franco-germane, dar gestul său nu a declanşat reacţii favorabile în Germania, ci, dimpotrivă, a urmat o explozie naţionalistă. Germanii au dovedit nerecunoştinţă şi lipsă de tact faţă de Franţa, după cum observa ambasadorul Marii Britanii la Berlin, Rumbold. Germanii nu au ştiut să aprecieze gestul conciliator francez, deoarece ei considerau că evacuarea zonei renane era de la sine înţeleasă şi ar fi trebuit efectuată mai demult, prin 1925–1926. În special gruparea Căştilor de Oţel, sprijinită de preşedintele Germaniei, Hindenburg (care era şi preşedintele de onoare al grupării), a organizat manifestări naţionaliste radicale şi i-a vânat pe cei bănuiţi de simpatii separatiste renane. Reacţia germană a indignat opinia publică franceză, care l-a acuzat pe Briand că nu a reuşit o apropiere franco-germană, ci doar a revitalizat naţionalismul german. Ministrul de Externe german, Curtius, i-a transmis mulţumiri lui Briand, dar în acelaşi timp cu reproşurile sale privind negocierile asupra Saarului[18].
În perspectiva alegerilor parlamentare din septembrie 1930, ţinând cont de dezvoltarea sentimentelor naţionaliste în rândurile opiniei publice, ministrul german Gotfried Treviranus a ţinut un discurs deosebit de provocator care a contribuit la slăbirea poziţiilor (îngroparea chiar) lui Briand în Franţa, după cum constata Curtius. Treviranus a cerut revenirea Germaniei la o poziţie de mare putere, recuperarea Saarului şi a celorlalte teritorii germane pierdute, a chemat la o uniune a puterilor naţionaliste, era împotriva Planului Briand. Dintre toate partidele politice germane numai social-democraţii şi liberalii de stânga au aprobat Planul Briand, în presa lor[19].
Consulul general al Germaniei la Geneva a raportat la Berlin că Secretariatul Ligii Naţiunilor credea că Planul Briand urmărea o reorganizare a Ligii, motiv pentru care acest secretariat căuta căile potrivite pentru a neutraliza planul francez. În consecinţă, von Bülow a propus ca răspunsul Germaniei la Memorandumul Briand să susţină că „înainte de toate nici o daună să nu fie adusă Ligii Naţiunilor", să pretindă invitarea URSS şi a Turciei şi să se ţină seama de poziţia SUA. Teza lui von Bülow, însuşită de cabinetul Brüning, era că „scopul întregii uniuni ar fi acela să ne pună nouă cătuşe noi", deoarece Uniunea Europeană era concepută „pe baza status quo-ului." Însuşindu-şi teza, miniştrii germani nu au adăugat decât explicaţii privind motivele pentru care Planul Briand era împotriva intereselor Germaniei[20].
Cancelarul Brüning i-a spus ambasadorului englez că nici un guvern german nu putea accepta menţinerea pe termen lung a graniţelor existente în Est. El dorea o reducere a tarifelor vamale, dar vedea dezavantaje într-un comerţ liber pe deplin. De acord cu cancelarul Brüning, secretarul de stat von Schubert a criticat prejudicierea Ligii Naţiunilor de către Planul Briand. Totuşi, von Schubert recunoştea că Planul Briand avea un nucleu pozitiv sub aspect economic, demn de luat în considerare de către Germania. Ambasadorul Germaniei la Paris, von Hoesch, considera că Germania nu putea accepta Memorandumul Briand din cauză că acesta punea uniunea politică înaintea uniunii economice. În plan politic, Germania nu putea accepta menţinerea status quo-ului. Deşi în discuţii cu diplomaţii germani, Briand a recunoscut importanţa problemelor economice şi a explicat că Memorandumul nu era o expresie a tendinţelor hegemoniste franceze, faptul nu a fost luat în considerare de Ministerul de Externe de la Berlin[21].
Ministrul de Externe german a considerat că Memorandumul Briand exprima tezele Franţei, iar răspunsul Germaniei trebuia să exprime pretenţiile guvernului german, fără a provoca iritare pe plan mondial. La cererea Ministerului de Externe, o serie de ministere din cabinetul Brüning şi-au exprimat opinia asupra Memorandumului Briand. Ministrul Poştei şi Comunicaţiilor s-a pronunţat pentru o abordare mondială, nu europeană, cel al Justiţiei – pentru o reglementare a dreptului la scară universală, nu europeană. Ministrul Muncii a subliniat că pentru protecţia muncii şi pentru problemele sociale existau deja instituţii sub egida Ligii Naţiunilor. Ministrul de Finanţe se temea că o eventuală Uniune Europeană ar putea îngreuna accesul Germaniei la credite şi la comerţul cu SUA. Ministerul Apărării a afirmat că Planul Briand slujea interesele Franţei, în timp ce în problema militară Germania nu dispunea de egalitate în drepturi şi de suveranitate. Ministrul Treviranus a avertizat că Memorandumul Briand acorda prioritate politicului şi excludea URSS, ceea ce împiedica politica revizionistă a Germaniei. Aşadar, toţi miniştrii din cabinetul Brüning aveau o atitudine profund negativă faţă de Planul Briand, după cum observă istoricul german Martin Vogt[22].
Miniştrii şi diplomaţii germani considerau că Franţa a propus Planul Briand de Uniune Europeană cu scopul de a lega Germania într-o reţea de constrângeri, de a îndigui penetrarea germană în Europa Centrală[23]. Ei spuneau că pentru Germania „Pan-Europa" era sinonimă cu „Pan-Versailles"[24]. Reichswehr-ul respingea Planul Briand etichetându-l în termeni duri, de tipul „viol" şi „arbitrariu". Pentru oficialii de la Berlin şi pentru opinia publică germană, ordinea priorităţilor era simplă: mai întâi trebuiau revizuite tratatele şi restaurată puterea politică, economică şi militară a Germaniei, după care era timp pentru a discuta şi despre o eventuală organizaţie europeană[25]. Scopurile politicii externe a Germaniei erau exprimate prin concepte precum „Revision", „Geichberechtigung", „Lebensraum", „Mitteleuropa"[26].
Răspunsul oficial al Germaniei la Planul Briand a fost dezbătut şi adoptat de cabinetul Brüning în şedinţa sa decisivă din 8 iulie 1930. În condiţiile în care guvernul său era unul prezidenţial, lipsit de majoritate parlamentară şi deci dependent de voturile grupurilor parlamentare extremist-naţionaliste, cancelarul Brüning a exprimat o concepţie politică naţionalist-revizionistă tranşantă, care făcea tranziţia de la politica de conciliere a lui Stresemann la politica agresivă a lui Hitler. Brüning a acuzat Franţa că urmărea doar menţinerea cu orice preţ a sistemului de la Versailles şi a hegemoniei franceze în Europa, împiedicând revizuirea graniţelor răsăritene pe cale paşnică, în spiritul Tratatului de la Locarno. Brüning credea că Uniunea Europeană era un mijloc de a izola Germania de SUA, Japonia, Anglia şi Italia, ţări care îi puteau susţine interesele revizioniste. El respingea politica lui Stresemann de realizare treptată a obiectivelor germane pe cale paşnică, prin înţelegere şi reconciliere cu Franţa. Cancelarul Brüning se pronunţa tranşant pentru revendicări radicale: „Revision", „Gleichberechtigung", „Lebensraum natural şi suficient". Răspunsul Germaniei la Memorandumul Briand trebuia să exprime aceste revendicări[27].
Brüning respingea vehement ideea uniunii politice europene, dar nu agrea nici ideea uniunii economice europene. El credea că, într-o eventuală uniune vamală europeană, industria şi agricultura Germaniei nu erau capabile să reziste concurenţei celorlalte state europene şi totodată era împiedicată anularea reparaţiilor pe motivul incapacităţii de plată a Germaniei (obiectiv prioritar al programului guvernului Brüning)[28].
Susţinând concepţia cancelarului Brüning, ministrul de Externe, Julius Curtius, a declarat în aceeaşi şedinţă de guvern că răspunsul Germaniei va constitui „o înmormântare clasa întâi" pentru planul francez. De asemenea, afirma Curtius, răspunsul Germaniei trebuia „să servească drept platformă a politicii externe germane pentru dezvoltarea obiectivelor sale politice şi economice"[29]. Curtius a redactat apoi un răspuns diplomatic de tipul „da, dar…", un răspuns care exprima concepţiile guvernului său şi care reprezenta un refuz elegant.[30]
Răspunsul Germaniei (11 iulie 1930)
Răspunsul oficial al Guvernului Germaniei la Memorandumul Briand era conceput în 7 capitole, exprima un refuz diplomatic şi propuneri revizioniste.
I. Răspunsul german începea cu exprimarea unei nemulţumiri a cabinetului Brüning faţă de situaţia politică şi economică existentă în Europa. Guvernul Germaniei susţinea, în document, că organizarea generală a continentului, din punct de vedere politic şi economic, aşa cum exista în acea perioadă, împiedica dezvoltarea naturală a popoarelor. Consecinţele acestei stări de lucruri se manifestau prin divergenţele între statele Europei. De aceea, guvernele europene erau obligate să reflecteze asupra adoptării unor măsuri comune de înlăturare a pericolelor care ameninţau. În acest scop, guvernul german a participat la reuniunea europeană din septembrie 1929 şi a salutat iniţiativa guvernului francez de a pune în discuţie problema europeană în Memorandumul Briand. Cabinetul Brüning considera că Memorandumul Briand exprima concepţia guvernului Franţei asupra problemei europene, şi de aceea era natural ca fiecare ţară să-şi exprime propriul punct de vedere special şi să privească chestiunea sub un alt unghi. Documentul susţinea că nici o altă ţară nu putea simţi mai mult decât Germania neajunsurile structurii Europei. Situată în mijlocul continentului, Germania era lovită mai grav de aceste neajunsuri şi de efectele lor. Germania era interesată mai mult decât oricare ţară să se remedieze aceste neajunsuri. Guvernul german era deci dispus să colaboreze la soluţionarea problemei europene şi era pregătit să ia parte la o discuţie aprofundată în timpul reuniunii Ligii Naţiunilor din septembrie 1930. Germania dorea ca scopul final al acestei reuniuni să fie „proiectarea, în spiritul concilierii, a unei reformări îndrăzneţe a condiţiilor recunoscute ca de nemenţinut". Acesta trebuia să conducă la o „veritabilă pacificare a Europei", bazată numai pe „principiile justiţiei şi egalităţii"[31].
Considerăm că, prin aceste formule, cabinetul Brüning critica statu-quo-ul european consacrat prin Tratatele de Pace şi propunea revizuirea acestora prin înţelegerea cu Franţa şi Anglia, în spiritul unei politici conciliatoriste faţă de Germania.
II. Guvernul Germaniei insista, în capitolul 2 al răspunsului său, asupra relaţiilor dintre cooperarea europeană propusă şi ţările extraeuropene sau neinvitate. Astfel, Germania cerea să se examineze cu cea mai mare grijă problema determinării problemelor internaţionale care erau susceptibile de a fi reglementate în cadrul european. Orice punct împotriva altor ţări sau continente trebuia evitat. Acţiunea reciprocă între ţările europene şi extraeuropene era, în anumite domenii, mai intensă decât acţiunea reciprocă în cadrul Europei înseşi. Limitarea acestor relaţii intercontinentale ar fi o greşeală, în opinia Germaniei. Nu trebuia ca anumite ţări europene să devină străine de colaborarea europeană. În plus, trebuiau luate în considerare dificultăţile rezultând din uniunile politice şi vamale existente între anumite state europene şi unele teritorii extraeuropene. Considerăm că Germania se referea, în subtext, la faptul că legăturile sale cu SUA erau mai importante decât cu multe ţări europene. Germania era mai interesată de colaborarea cu SUA decât de colaborarea europeană. De asemenea, Anglia era mai interesată de relaţiile sale cu coloniile şi dominioanele în cadrul Imperiului şi Commonwealth-ului, care o ţineau în afara unei virtuale colaborări europene. În consecinţă, Germania afirma că programul european trebuia să fie „cât mai elastic posibil" sub raport material şi geografic, deci nu o integrare europeană strânsă şi solidă. Răspunsul german solicita cu claritate să nu fie excluse anumite ţări europene care nu făceau parte din Societatea Naţiunilor, precum Rusia şi Turcia.[32] Considerăm că Germania cerea invitarea Rusiei lui Stalin, ţară antieuropeană revizionistă de care era legată prin Tratatul Rapallo (1922), pentru a torpila împreună Planul Briand.
III. Memorandumul francez a subliniat necesitatea de a ataca problema europeană sub aspect politic şi de a nu aborda problemele economice decât după rezolvarea anumitor condiţii politice preliminare. Această idee franceză era împărtăşită de guvernul german, care era convins că situaţia dificilă a Europei era cauzată, în mare măsură, de organizarea politică a continentului în acea perioadă. Din acest motiv, dacă se dorea eliminarea din rădăcină a dificultăţilor, nu trebuiau neglijate cauzele politice. Guvernul german îşi reitera deci propria concepţie privind soluţionarea problemelor politice, concepţie binecunoscută, pe care şi-a expus-o cu toate ocaziile, când a luat atitudine faţă de problemele securităţii, dezarmării, minorităţilor naţionale şi dezvoltării unor articole ale Pactului Ligii Naţiunilor. Răspunsul german sublinia aici că orice încercare de îmbunătăţire a situaţiei politice a Europei depindea de aplicarea „principiilor egalităţii integrale în drepturi, securităţii egale pentru toţi şi armonizării paşnice a necesităţilor de existenţă naturale ale popoarelor". Acolo unde condiţiile existente erau în contradicţie cu aceste principii, trebuiau găsite mijloacele eficace pentru a modifica respectivele condiţii. Ar fi zadarnic să se vrea construirea unei Europe noi pe o bază care nu ar rezista evoluţiei vii, susţinea răspunsul german[33].
Cu alte cuvinte, considerăm că Germania era împotriva construirii unei Uniuni Europene pe baza Tratatelor de la Paris–Versailles. Ea cerea mai întâi revizuirea tratatelor pentru a-şi asigura egalitatea în drepturi politice (Gleichberechtigung), pentru a se reînarma, a se dezvolta economic şi a-şi anexa teritoriile revendicate.
IV. Însă, în viziunea guvernului de la Berlin, independent de consideraţiile politice, existau mari posibilităţi de colaborare europeană în domeniul pur economic. O mai strânsă colaborare economică nu trebuia să fie dependentă de crearea unei securităţi crescute. O înţelegere economică europeană ar ajuta, în mare măsură, la întărirea sentimentului de solidaritate şi de securitate[34].
Examinarea crizei economice europene trebuia să pornească de la dificultăţile agriculturii şi industriei de a-şi găsi debuşee pentru produsele lor. Trebuiau căutate căi şi mijloace pentru a câştiga pieţe de desfacere mai mari şi pentru a facilita „schimbul de produse între regiunile esenţialmente agricole şi regiunile esenţialmente industriale ale Europei". Deşi eforturile în acest sens au eşuat, începând cu Conferinţa economică din 1927, guvernul german dorea continuarea lor, cu scopul adoptării unei politici vamale europene. Deciziile Conferinţei economice mondiale şi Protocolul din 24 martie 1930 privind negocierile ulterioare trebuiau aplicate, iar procesul continuat, cu respectarea a trei condiţii propuse acum de Germania. 1) Astfel, era necesar ca guvernele să ia în propriile mâini problema europeană, dar aceasta nu era suficient, căci numai guvernele singure nu puteau rezolva în mod eficace criza economică. În multe domenii această sarcină trebuia asumată de reprezentanţii firmelor economice private. În noua organizare a economiei europene era nevoie de „înţelegerea directă între anumite ramuri economice fondate pe firmele private". Guvernele trebuiau să-şi armonizeze politica lor economică comună cu jocul liber al forţelor pieţei. 2) Altă propunere germană era ca, în tratarea chestiunilor economice, punctele de vedere militare să nu fie puse înainte. Altfel, grupuri importante de producţie ar rămâne în afara înţelegerii, cauzând grave obstacole în calea repartiţiei rezonabile a activităţii economice. 3) În sfârşit, Germania propunea să se ia în considerare toate consecinţele ce rezultau din situaţia specială a unor ţări, mai ales din structura lor socială şi din sarcinile lor financiare cauzate de Primul Război Mondial[35].
Constatăm că, asemenea României, Germania susţinea o înţelegere prioritar economică, pentru rezolvarea crizei economice şi încheierea unei înţelegeri vamale europene. Germania era singura mare putere care răspundea favorabil Blocului Statelor Agrare (în care România avea un rol important) de a se încheia un acord privind asigurarea pieţelor de desfacere pentru supraproducţia ţărilor Europei, un acord care să faciliteze schimbul de produse între ţările agricole central-europene şi ţările industriale vest-europene.
V. Invocând necesitatea menţinerii autorităţii mondiale a Ligii Naţiunilor, Germania respingea, în capitolul V al răspunsului său, crearea instituţiilor Uniunii Europene şi a Uniunii Europene însăşi. Guvernul german împărtăşea concepţia lui Briand conform căreia colaborarea europeană nu trebuia să aducă nici o atingere Societăţii Naţiunilor nici să izoleze Europa. Dar guvernul Brüning se temea că instituirea unei înţelegeri europene putea determina formarea şi a altor grupări continentale, care să exercite „o influenţă defavorabilă asupra structurii Societăţii Naţiunilor". De aceea, Germania dorea ca problema creării sau nu a unei înţelegeri europene să fie decisă de Liga Naţiunilor în ansamblul său, nu doar de statele europene[36].
Germania susţinea că crearea unor „organisme speciale pentru colaborarea europeană" ar avea repercusiuni negative asupra Societăţii Naţiunilor. În problemele care făceau obiectul lucrărilor Ligii Naţiunilor nu trebuia adusă în nici un caz o schimbare a metodei de organizare[37].
VI. Guvernul german dorea să-şi limiteze răspunsul la aceste observaţii de principiu. El considera că prima sarcină care se impunea era formarea mai întâi a unei viziuni de ansamblu asupra problematicii care putea şi trebuia să fie tratată în cadrul unei colaborări europene. În opinia Germaniei, la reuniunea europeană de la Geneva din septembrie 1930 trebuiau admise şi statele europene nemembre ale Societăţii Naţiunilor şi statele neeuropene. Guvernul german îşi rezerva dreptul de a-şi expune acolo şi alte observaţii în completarea răspunsului său. Pe baza întregii documentaţii, studiată, grupată şi clarificată, conferinţa va decide calea de urmat[38].
Considerăm că Răspunsul Germaniei la Memorandumul Briand era negativ deoarece respingea înfiinţarea oricărei instituţii pentru colaborarea europeană şi prin aceasta respingea însăşi crearea unei Uniuni Europene. Prin urmare, nici una din celelalte idei ale răspunsului german nu avea legătură cu crearea Uniunii Europene, ci exprima doar politica naţionalistă revizionistă a guvernului de la Berlin. Ca şi răspunsul britanic, cel german se declara favorabil unei cooperări economice europene şi mondiale, insista asupra relaţiilor intercontinentale şi asupra autorităţii Ligii Naţiunilor, respingând crearea oricărei instituţii europene. Asemenea celorlalte ţări revizioniste (Italia, Ungaria, Bulgaria, Lituania), Germania critica status-quo-ul european consacrat de Tratatele de Pace, cerea revizuirea lor, utilizarea Pactului Societăţii Naţiunilor pentru revizuirea paşnică a tratatelor, susţinea egalitatea în drepturi între statele învinse şi cele învingătoare, garantarea de drepturi largi pentru minorităţile naţionale, invitarea unor state nemembre ale Ligii Naţiunilor etc.
Tentativa de Anschluss economic
În septembrie 1930, Curtius a propus, ca şi Henderson, ca problema europeană să fie tratată în totalitatea ei de Liga Naţiunilor. Briand, Curtius şi Henderson au decis înfiinţarea Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană, la şedinţele căreia Germania va participa. La conferinţele din 1930–1932, Germania a renunţat să mai susţină prioritatea economicului, cerând mai întâi rezolvarea problemelor politice, de revizuire a tratatelor, de egalitate în drepturi etc. Cabinetul Brüning a determinat eşecul planurilor franceze. Pentru Germania, Planul Briand a avut doar o importanţă secundară faţă de politica germană de revizuire a Tratatelor de Pace şi faţă de problemele interne, precum criza economică, şomajul, lupta electorală şi ascensiunea naziştilor[39].
Dar istoricul francez Jean-Paul Bled apreciază că adevărata ripostă a Germaniei la Planul Briand de Uniune Europeană a fost Planul Curtius-Schöber de Uniune vamală austro-germană din 11 martie 1931. Aceasta era prima piesă a unei vaste ofensive în scopul atragerii Europei Centrale într-o sferă de influenţă germană din care Franţa să fie eliminată. Guvernul Brüning a conceput ofensiva în mai multe etape. Prima etapă era uniunea vamală austro-germană, gândită ca un prim pas spre înfăptuirea Anschluss-ului. Această uniune vamală va acţiona ca o forţă de atracţie căreia trebuiau să îi cedeze pe rând: mai întâi Cehoslovacia, apoi Ungaria, apoi Iugoslavia şi România. Această sferă de influenţă germană va încercui Polonia şi o va obliga să cedeze în problema graniţelor. Astfel, Franţa era despărţită de aliaţii săi din Europa Centrală şi va fi nevoită să discute cu Germania în condiţiile impuse de guvernul de la Berlin[40].
Însă planul austro-german s-a lovit de o puternică opoziţie din partea Franţei şi a aliaţilor săi din Europa Centrală, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia. Aceste state au demonstrat că Planul Curtius-Schöber încălca Tratatele de la Versailles şi Saint-Germain şi Protocolul de la Geneva din 1922. Confruntate cu acest front al refuzului, Germania şi Austria şi-au abandonat planul la 2 septembrie 1931. Trăgând consecinţele acestui eşec, ministrul de Externe german, Julius Curtius, a demisionat din funcţie, fiind înlocuit de cancelarul Brüning[41].
Replica Franţei la planul de Anschluss economic din 1931 a fost Planul Tardieu de Confederaţie economică dunăreană din 2 martie 1932. De aceea, Germania nu putea decât să se opună Planului Tardieu, determinând eşecul acestuia. Înmormântarea Planului Tardieu a deschis calea creşterii influenţei Germaniei în Europa Centrală, nu prin planuri generale, ci prin convenţii bilaterale, cum ar fi Tratatul comercial germano-român din 1932. În perioada următoare, începând cu anul 1933, revizionismul agresiv al Germaniei lui Hitler va conduce spre declanşarea celui de-al doilea război mondial[42].
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965.
[2] Peter Krüger, Der abgebrokene Dialog: die deutschen Reaktionen auf die Europavorstellungen Briands in 1929, în Le Plan Briand d’Union fédérale européenne. Perspectives nationales et transnationales, avec documents, în „Actes du colloque international tenue à Geneve du 19 au 21 septembre 1991", Editée par Antoine Fleury en collaboration avec Lubor Jillek, Ed Peter Lang, Berna, Berlin, Frankfurt, New York, Paris, Wien, 1998, p. 289–306.
[3] Ibidem, p. 290.
[4] Ibidem, p. 88.
[5] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1999; Ladislau Gyémánt, Preistoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Edit. Fundaţiei pentru Studii Europene, 1999, p. 103.
[6] Jean-Paul Bled, L’Allemagne et l’échec du Plan Tardieu, în Revue d’Europe Centrale, tome V, numero 2, 2-e semestre 1997, Le Plan Tardieu, Actes du colloque des 6 et 7 novembre 1997 (Université de Paris-Sorbone), p. 85–96.
[7] Keith Hitchins, România 1866–1947, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1998, p. 456.
[8] Jean-Paul Bled, op. cit., p. 90.
[9] Peter Krüger, op. cit., p. 289–306.
[10] Jacques Bariéty, Aristide Briand: les raisons d’un oubli în Le Plan Briand d’Union fédérale européenne. Perspectives nationales et transnationales, avec documents, în „Actes du colloque international tenue à Geneve du 19 au 21 septembre 1991", Editée par Antoine Fleury en collaboration avec Lubor Jillek, Ed Peter Lang, Berna, Berlin, Frankfurt, New York, Paris, Wien, 1998, p. 1–13; Peter Krüger, op. cit., p. 289–306; Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 103.
[11] Jacques Bariéty, op. cit., p. 10–11.
[12] Martin Vogt, Die deutsche haltung zum Briand-Plan im Sommer 1930: Hintergründe und politisches Umfeld der Europapolitik des Kabinetts Brüning, în Le Plan Briand…, Berna, 1998, p. 307–329.
[13] Ibidem.
[14] Jean-Paul Bled, op. cit., p. 85–96.
[15] Martin Vogt, op. cit., p. 307–330.
[16] Jean-Paul Bled, op. cit., p. 85–96.
[17] Martin Vogt, op. cit., p. 307–330.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91.
[24] Henri Brugmans, L’idée européenne, 1920-1970, Bruges, 1970, p. 68.
[25] Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91.
[26] Martin Vogt, op. cit., p. 307–330.
[27] Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 116–117; Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91; Martin Vogt, op. cit., p. 307–330;.
[28] Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 117.
[29] Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91–92.
[30] Martin Vogt, op. cit., p. 307–330; Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91–92.
[31] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Geneva, vol. 167, f. 1, Réponse du gouvernement allemand, p. 55–58.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem.
[38] Ibidem.
[39] Martin Vogt, op. cit., p. 307–329.
[40] Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91–92.
[41] Ibidem.
[42] Ibidem.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
