Care sunt cronicile maghiare care ii atesta pe romani in Transilvania?

Istoriografii care contestă teoria continuității românești argumentează de asemenea că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor și cronicile rusești Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut") - redactate între secolele XII-XIV -, menționează pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei și în zonele învecinate, spre vest, prezența unor grupuri de blachi, „blazi" sau vlahi, mai puțin existența unor formațiuni statale românești anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus și cronica nestoriană prezintă chestiunea totuși mai nuanțat (liderul transilvan Gelou, un „blachus" potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formațiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus și a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară, v. de exemplu la istoricii Pál Hunfalvy, Bálint Hóman), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea epocii lor. Ceea ce, potrivit diverșilor istoriografi, mărește marja de eroare. Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanților dinastiei străine, a angevinilor, d'Anjou (linia napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia). Printre puținele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezența românească se numără și două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 și 1262. Ambele izvoare confirmă prezența românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale (împrejurare ieșită din comun dacă se are în vedere că diverși istorici care contestă continuitatea românească susțin că sosirea tardivă a „păstorilor valahi nomazi" ar fi dovedită între altele de absența lor din evidențele plătitorilor de impozite către statul regal ungar; între istoricii care au combătut aceste teze s-a aflat și istoricul ardelan David Prodan).