Ce este fabula? Vreau cateva detalii si va dau funda.

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele și lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structură: povestirea propriu-zisă si morală. Figura de stil folosita in general este personificarea. Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Ev Mediu prin intermediul autorilor de colecții ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.

Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecției Roman de Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului servește ca pretext pentru o satiră redutabilă a societății feudale și a inechităților sale. Fabula cedează aici locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.

În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele şi lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structură: povestirea propriu-zisă si morală. Figura de stil folosita in general este personificarea.
Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o opoziţie între două personaje ale căror poziţii subiective sunt dezaxate, unul se situeză pe o poziţie superioară şi îl domină pe cel inferior. Graţie unui eveniment narativ neprevăzut poziţia celor două personaje se va răsturna. Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă inversare" (Să învăţăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlneşte în zeci de fabule blochează situaţia de comprehensiune şi eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula „este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluţia sa". (Estetica, II).

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele şi lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structură: povestirea propriu-zisă si morală. Figura de stil folosita in general este personificarea. Funda?

Salut! Fabula este o opera literara epica, in care personajele sunt animale, obiecte sau natura PERSONIFICATE. Se prezinta tipuri umane si are scopul de a critica defectele omului.

TRASATURILE FABULEI!
-este o povestire in versuri
-e alcatuita din 2 parti
-personajele sunt animale, lucruri sau natura personificate
-ele reprezinta tipuri umane: fatarnicul, indiferentul, naivul, imbecilul si asa mai departe...
-la sfarsit, morala fabulei are rolul de a critica defecteleoamenilor

Iti recomand sa citesti fabule de: Lev Tolstoi, Alecu Doinici, Grigore Alexndrescu. Le-am citit si eu si sunt foarte interesante, datorita faptului ca sunt foarte scurte, iti vine sa tot citesti, nu termini bine una, ca si incepi alta de citit
Deci bafta si citeste cat mai multe fabule, sunt folositoare.
Crede-ma, ce ti-am scris eu este esentialul, si te ajuta mult mai mult de cat textele lungi pe care ti le-au trimis unii, pe care le-au copiat si eu de undeva de pe net...sincer nu vreau sa fiu rautacioasa, dar eu ti-am trimis ceva ce se poate intelege, in schimb unii ti-au trimis "romane" copiate de ei de pe net, pe care nici ei nu le inteleg
In fine, sper ca toate raspunsurile te vor ajuta.

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele și lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structură: povestirea propriu-zisă si morală. Figura de stil folosita in general este personificarea.

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele și lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structură: povestirea propriu-zisă si morală. Figura de stil folosita in general este personificarea. Fabula în Antichitate
Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre. Tablete provenind din bibliotecile școlare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă."), de musca încrezută („O muscă care s-a așezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul"). Multe din aceste texte arată o evidentă afinitate spre proverbe și au o construcție antitetică („Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea."). Totuși, acestea nu au niciodată o morală explicită Fabula în Grecia
Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele", pe care o povestește Hesiod, în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci și zile". Este vorba de o biată privighetoare prinsă în ghearele unui erete (sau șoim) care, în plus, îi face morală. Această fabulă are rolul de a ne face să medităm asupra noțiunii de dreptate, cu ajutorul unui raționament antitetic în care personajul principal exploatează excesiv poziția de forță.
Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.Hr. și care e considerat „părintele fabulei".
În perioada clasicilor, Socrate însuși ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie să ia ca material miturile. [...] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste fabule de Esop pe care le știam pe de rost, și pe care le-am luat din întâmplare."
Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această antologie, pierdută, a dat naștere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată sub forma unui ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, și numită Augustana. La această colecție se face de fapt referire când se menționează astăzi „fabulele lui Esop".
Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horațiu propune o adaptare remarcabilă a „Șobolanului de oraș și șobolanul de câmp" (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care va face din fabulă un gen literar poetic.
Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus ne lasă patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu sunt atestate în nici o altă parte și sunt foarte bine construite. Fabula în Evul Mediu
Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Ev Mediu prin intermediul autorilor de colecții ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.
Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecției Roman de Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului servește ca pretext pentru o satiră redutabilă a societății feudale și a inechităților sale. Fabula cedează aici locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.
În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.Influența indiano-arabă
Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul antologiei Pañchatantra. Redactată inițial în sanscrită, între 300 î.Hr. și 570, această antologie de fabule va cunoaște numeroase modificări. Una din versiunile derivate se numește Hitopadesa sau „Îndrumarea utilă". Găsim aici animalele întâlnite în mai toate fabulele: măgarul, leul, maimuța, șarpele ș.a.m.d, singura diferență fiind șacalul ce joacă aici rolul vulpii. Aceasta va influența Occidentul în sensul unui progres complex. Mai întâi circulând în Persia și tradusă în arabă, de către Ibn al-Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna), va fi apoi tradusă în ebraică, apoi în latină, purtând titlul Directorium humanae vitae (1280). Moș Poussines o va traduce la rândul său în 1666 sub titlul de Specimen sapientiae Indorum veterum. O versiune persană va fi tradusă în franceză la 1644, purtând titlul de Cărțile luminilor sau Purtarea regilor, alcătuită de înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză de David Sahid, din Ispahan, capitala Persiei (numele traducătorului este de fapt un pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la baza unor fabule de La Fontaine, și anume „Vaca de lapte și căldarea de lapte" și „Țestoasa și cele două lebede". Sub titlul "Kalila și Dimna sau Poveștile lui Bidpai", va cunoaște o versiune și în limba română datorată lui George Grigore (Editura Polirom, 2010). După La Fontaine
Succesul ieșit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume în scrierea acestora: de la seniori la clerici, neuitând magistrații, preoții sau vânzătorii, toți își încearcă norocul în scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons, profesor, va scrie 560 de fabule. Un anume Boisard publică o culegere ce cuprinde 1001 fabule. Fabula intră în cartea recordurilor. Chiar și Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune una, primită destul de bine la vremea ei.
Toți acești autori au căzut într-o justă uitare. Un singure nume a supraviețuit în mod durabil alături de cel al lui La Fontaine, și acesta este Jean-Pierre Claris, cavaler de Florian (1755-1794). Culegerea sa numără 100 de fabule. Acestea sunt orientate fie către o morală politică, fie către o morală particulară. Acesta se inspiră uneori din englezul John Gay sau din spaniolul Iriarte. În secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi practicată. Totuși, în Rusia Ivan Andreievici Krilov are un talent înnăscut în scrierea acestui fel de povestire. Schema narativă

Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o opoziție între două personaje ale căror poziții subiective sunt dezaxate, unul se situeză pe o poziție superioară și îl domină pe cel inferior. Grație unui eveniment narativ neprevăzut poziția celor două personaje se va răsturna. Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă inversare" (Să învățăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlnește în zeci de fabule blochează situația de comprehensiune și eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula „este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluția sa". (Estetica, II). Sper ca te-am ajutat! Funda?

Sii. fabula are vreun mod de expunere predominant?

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele şi lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta.Ea are urmatoarea structură: povestirea propriu-zisă si morală. Figura de stil folosita in general este personificarea.