Ce religie credeti ca se apropie cel mai mult de spiritul adevarat al credintei? De ce? Aduceti argumente serioase si reale. A propos, pupatul moastelor nu e un argument pro.

Uite o intrebare la care chiar nu cred ca poti afla vreun raspuns clar.
Ar trebui sa stie cineva extrem de multa istorie a religiilor, religie comparata si tot nu ti-ar putea raspunde.
Credinta este un lucru foarte personal si subiectiv, astfel incat e foarte greu sa dai un verdict.
Daca ar fi sa teoretizam, fiecare religie are precepte morale dupa care ne ghidam cu totii, credinciosi sau atei. Oricare adept al oricarei religii va sustine ca religia SA e cea adevarata/dreapta/buna etc.
Sincer, cred ca nimeni nu-ti poate raspunde la intrebare, fara parti-pris, obiectiv si documentat.

Preotii ordodocsi, supun ca ortodoxismul se apropie cel mai mult. Romanii, inca de la inceputuri au fost cresti, pacat ca pe drum, s-au mai pierdut cate unul, cate doi.

Chiar nu stiu de ce trebuie sa pupi mostele... a venera pe cineva nu inseamna neaparat a pupa mostele. Cred ca ar fi nevoie de o religie care sa ia cate putin din fiecare si sa faca un tot unitar la care sa se inchine toti. Ortodocsii sunt prea milostivi, catoloicii prea demni, musulmanii prea cruzi, budistii prea absolutisti. asata dupa mine.

Cred ca Martorii lui Iehova :
-refuza serviciul militar
-refuza sa jure
-propovaduiesc cuvantul domnului si multe altele dar tu ar trebui sa stii cel mai bine.

Eu sunt inca binevoitor fata de religie, dar pana la urma ma cam mira chestia cu atatea religii.Va mai amintiti din cartile de istorie, despre antichitate? Atunci toti venerau zeii.Asa e si acum.veneram zei diferiti. Dar care e cel real? Si ma mira si numele Dumnezeu.La sfarsitul numelui de ce apare zeu? noi suntem impotriva zeilor dar noi ce veneram acum? Oricum e treaba incurcata cu religia asta.Sa credem, dar sa nu exageram!

Salutare! Se ştie foarte bine că religia ortodoxa este cea pur-adevărată (calea de mijloc). Însă la Judecata de Apoi este susţinută ideea ca Dumnezeu nu va fi discriminator cu oamenii, şi nu îi va mântui doar pe cei ortodocşi, ci pe aceia care au respectat toate legiile date de la El, de fapt mai pe scurt tot ceea ce vine de la El. Cultul creştin ortodox este adorarea unui singur Dumnezeu în trei ipostaze (Sfânta Treime): Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu s-a descoperit oamenilor mai întâi incomplet, în Vechiul Testament, prin Moise şi prin Profeţi şi apoi complet, în Noul Testament, prin însuşi Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. Unitatea fiinţei lui Dumnezeu face ca acolo unde se găseşte una dintre ipostazele Sfintei Treimi să fie întreaga Dumnezeire. Proprietăţile Dumnezeirii sunt şi ale fiecărei ipostaze în parte. Singurele caracteristici proprii ipostaselor Sfintei Treimi în parte sunt următoarele: Tatăl este nenăscut, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt, Fiul este născut din veci de Tatăl, iar Sfântul Duh este purces din veci de Tatăl.
Dumnezeu a adus din nefiinţă la fiinţă toată lumea, pe cea văzută cât şi pe cea nevăzută (lumea îngerilor). O parte din lumea nevăzută a căzut, din pricina mândriei. Ea a format împărăţia întunericului. Odată cu lumea începe şi timpul. Primul om, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, nu a ascultat însă de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat peăcatul în lume şi prin peăcat moartea. În bunătatea şi iubirea Sa faţă de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care s-a născut din Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi a sălăşuit printre oameni, învăţându‑i care este calea cea adevărată, care este adevărul şi care este viaţa. După cum prin neascultarea lui Adam lumea căzuse în peăcat, se depărtase de Dumnezeu şi ca urmare porţile împărăţiei cerurilor îi fuseseră închise, prin ascultarea care a mers peână la supunerea de bună voie morţii de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizându‑i din nou porţile Împărăţiei cerurilor. Vestea cea bună adusă oamenilor de Iisus Hristos şi jertfa de pe cruce cu corolarul Învierii din morţi şi Înălţării la ceruri sunt stâncile de granit pe care este clădită temelia Bisericii creştine. Pentru ca oamenii sa se poată împărtăşi din mântuirea adusa de El lumii, Iisus Hristos a lăsat Bisericii Sale mijloacele sfinţitoare (Sfintele Taine), asigurând pe urmaşii Săi, Sfinţii Apostoli, ca şi pe urmaşii acestora, episcopi şi preoţi, de asistenţa şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh. Sfintele Taine lăsate Bisericii Sale de Mântuitorul Iisus Hristos sunt în număr de şapte. Ele îmbrăţişează toate nevoile sufleteşti ale credincioşilor creştini pe calea cea nouă trasata de El, ca şi toate nevoile Bisericii creştine pentru propagarea în lume a operei Sale mântuitoare:
1. Prin Taina Sfântului Botez, individul este introdus în sânul comunităţii creştine, spălându-se de peăcatul strămoşesc (dacă este mic) şi de toate celelalte peăcate făcute peână în acea clipă (dacă este mare);
2. Prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir, celui ieşit din baia Sfântului Botez i se împărtăşeşte Sfântul Duh spre întărire şi progres pe calea virtuţilor creştine;
3. Prin Taina Sfintei Euharistii credinciosul împlineşte cuvântul lui Iisus Hrisos: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu..." (Matei 26, 26-28) "căci dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan 6, 53);
4. Prin Taina Pocăinţei credinciosul care a călcat legea morală creştină cuprinsă în învăţătura evanghelică are putinţa de a se ridica iarăşi pe planul spiritual înalt pe care se găsea mai înainte de peăcat;
5. Prin Taina Sfântului Maslu, credinciosul capătă iertarea peăcatelor şi vindecare de suferinţele sufletului şi trupului;
6. Prin Sfânta Taină a Nunţii se întemeiază familia creştină şi se pun bazele traiului după voinţa lui Dumnezeu prin dobândirea de prunci şi perpetuarea neamului omenesc şi întrajutorarea soţilor spre mântuire;
7. Prin Taina Preoţiei, sunt unşi aceia dintre credincioşi, care voiesc şi sunt consideraţi capabili să devină propagatori ai operei Mântuitorului Iisus Hristos în lume şi împărtăşitori ai Sfântului Duh.
Sufletul omului este nemuritor. După moartea trupului, sufletul aşteaptă bucurându-se dacă a făcut cele bune în viaţă şi peărându-i rău dacă a făcut cele rele, peână la a doua venire a lui Iisus Hristos, când vor fi judecaţi atât cei vii cât şi cei morţi, şi când fiecare îşi va primi răsplata după faptele lui: cei buni fericirea veşnică, iar cei răi chinurile veşnice. După moarte nu mai este cu putinţă pocăinţa, pentru cei care au respins-o cu hotărâre în viaţă. Pentru cei care însă au fost răpiţi de greutăţile vieţii şi, fără a dori să lucreze răul, nu au izbutit a vieţui deplin creştineşte, rugaciunile Bisericii mijlocesc inaintea lui Dumnezeu îmblânzirea pedepsei şi chiar ieşirea din Iad.
Izvoarele din care îşi scoate Biserica Ortodoxă principiile sale morale şi adevărurile sale religioase, sunt:
- Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament (Biblia);
- Sfânta Tradiţie (consemnată în scris de Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti);
- Hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice.
Biserica Ortodoxă se simte cu tenacitate legată de acestea şi îşi face o adevărată onoare din lupta pe care o duce pentru peăstrarea lor fără schimbare. Ele sunt norma credinţei celei drepte, de accea Biserica Ortodoxă, legată exclusiv de această normă, îşi merită pe bună dreptate numele ce-l poartă.

Iar in legatura cu sensul sfinteniei moastelor si al cinstirii lor este necesar pentru a fi mentionate urmatoarele aspecte:
"In evlavia crestina din Rasarit, cinstirea sfintelor moaste are un loc deosebit de insemnat. Toti sfintii, adunati in jurul Lui Dumnezeu, alcatuiesc impreuna desavarsirea vie a Bisericii, scara intre pamant si cer, intarita pentru totdeauna ca dovada de mantuire. Prezenta binecuvantata a sfintilor se manifesta in Biserica nu numai prin imaginile lor sacre, cunoscuta din icoane, ci si prin sfintele lor moaste, ramasitele pamantesti ale petrecerii lor duhovnicesti in aceasta lume. Dumnezeu acorda sfintilor, care au devenit hristosi in Hristos, dupa ce ei au trecut la cele vesnice, puterea de a transmite si a implini voia Sa, printr-un ajutor activ, vazut sau nevazut, pe care ei il incredinteaza tuturor drept credinciosilor crestini. Se poate spune, fara exagerare, ca sfintii traiesc in Biserica, manifestandu-se prin acte de ordin religios, prin care se intretine si se extinde lucrarea tainca a indumnezeirii si prin care lantul de aur al desavirsirii in Hristos nu se rupe pina la "sfiarsitul veacului" (Matei XXVIII, 20).
In cazul sfintelor moaste, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al manifestarii puterii divine, prin care se releva, sub forma unor semne dumnezeiesti, pastrarea in nestricaciune a osemintelor alesilor Domnului, constituind o marturie evidenta a dumnezeirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru evlavie ortodoxa, in aratarea puterii Lui Dumnezeu, prin sfintele moaste se cuprinde un sens particular, pe care se cuvine sa-l cunoastem, pentru a ne pregati cu vrednicie in ce priveste cinstirea dupa cuviinta a sfintilor si a urmelor pe care ei le-au lasat pe pamant.

1. Iisus Hristos, izvorul sfinteniei de care se invrednicesc sfintele moaste

Cultul sfintilor, privit in general, e un omagiu adus Lui Dumnezeu prin alesii Lui, Lui Dumnezeu care este "minunat intru sfintii Sai" (Psalmul LXVII, 36). Acest cult consta in cinstirea, invocarea si imitarea sfintilor. El nu este un cult de adorare, ci de venerare. El nu inlatura si nici nu micsoreaza cu nimic cultul Lui Dumnezeu, ci dimpotriva, in impodobeste, il ilustreza si il intareste, socotind mai bine in evidenta rolul Mantuitorului de unic mijlocitor si unic sfintitor al fapturii zidite. Sfintenia de care se bucura alesii Domnului nu poate sa fie inteleasa facandu-se abstractie de sfintenia Lui Hristos insusi, ci numai prin participare la aceasta demnitate, privita deci ca revarsare a sfinteniei celei una a Lui Hristos in sfintii cei multi ai Bisericii. Sfintii sunt madularele Lui Hristos indumnezeite, ajungand, in cursul vietii lor pamantesti, camari si locasuri curate ale Lui Dumnezeu. Crestinii cinstesc in sfinti pe prietenii lui Hristos, pe fiii si mostenitorii Lui Dumnezeu: "Toti cati l-au primit le-a dat putere sa ajunga copii ai Lui Dumnezeu" (Ioan I, 12) "Incat nu mai sunt robi ci fii" (Gal. IV, 7) "Dar daca sunt fii sunt si mostenitori, mostenitori ai Lui Dumnezeu, si impreuna-mostenitori ai Lui Hristos" (Tom. VIII, 17). Salasluirea Lui Hristos in sfinti nu priveste numai sufletul acestora, ci si trupul lor.
Este adevarat ca nu trupul, ci duhul nostru are capacitatea de a cunoaste pe Dumnezeu in descoperirea Sa. De aceea zice Sfantul Pavel: "Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem fii ai Lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 16). Se cuvine insa a preciza faptul ca "locul" specific al receptarii prezentei divine in om nu este sufletul sau duhul in independenta lui in raport cu trupul, ci duhul legat de trup, adica inima. "Iubirea Lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, cel daruit noua" (Rom. V, 5), ne spune Sfantul Apostol Pavel. Inima fiind locul in care umanul primeste harul divin trupul insusi devine un locas al Sfantului Duh: "Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi si pe care il aveti de la Dumnezeu?" (I Cor, VI, 19). Avand pe Duhul Sfant lucrator in trup sfintii devin cu adevarat "temple ale lui Dumnezeu" (I Cor. III, 16), camari si lacasuri ale Lui Hristos, pentru ca Dumnezeu salasluieste in ei si ramine in ei vesnic. Sunt tocmai ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel, definind templul Lui Dumnezeu din om: "Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis ca : Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor" (II Cor. VI, 16).
Iisus Hristos Mantuitorul, care-si afla locas in trupurile sfintilor, nu le paraseste pe acestea nici dupa moarte. Printr-o iconomie dumnezeiasca, puterile sufletului care au cunoscut pe Domnul in actul maritei Sale invieri, precum si harul mantuitor isi prelungesc lucrarea lor in trup, trecand peste hotarele mortii. Osemintele sfintilor raman, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, "temple insufletite ale Lui Dumnezeu" (Dogmatica, trad. rom. Bucuresti, 1943, pe. 327). Este vorba despre un aspect deosebit al iconomiei divine, pe care il constituie coborirea Domnului cu sufletul in iad dupa ingroparea cu trupul, in imparatia mortii, cu scopul de a-i nimici temeliile si de a impartasi duhurilor ce se gasesc in intuneric taria si lumina vietii noi. Astfel se explica faptul ca, in vremea acestei lucrari dumnezeiesti, "mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. (Matei XXVII, 52). In Iisus Hristos, biruitorul mortii, vasele care au purtat, in viata, slava sfinteniei nu sint nimicite.
Dimpotriva, Dumnezeu, pregateste, pentru orice sfant darurirea unei recompense anuntata de profetul Isaia cu aceste cuvinte: "El (Domnul) va ingrasa oasele tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata" (LVIII, 11). Referirea la "oase" priveste trecerea sfintilor, intru adormire, la cele vesnice, potrivit unui verset explicit: "Oasele celor doisprezece profeti infloresc in mormintele lor", cum se spune in intelepciunea lui, Sirah (XLIX, 11). Astfel, pastrarea oaselor in mormant are si o semnificatie spirituala, exprimand ideea unei supravietuiri personale dupa moarte. In acest sens scrie si psalmistul cu privire la cei drepti: "Domnul pazeste oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi" (Psalmul XXXIII, 19). O putere nevazuta se manifesta in osemintele sfintilor pe care Domnul le are in pavaza Sa. Dupa trecerea din aceasta viata, trupurile sfintilor raman ca niste boabe de grau, in vremea iernii in pamant, traind o viata ascunsa, necunoscuta de simturile noastre. Ele ne arata ca intruparea Fiului lui Dumnezeu a deschis fapturii noastre paminstesti, insasi, o cale pentru a se ridica, umplandu-se si de puterea invierii, la nestricaciune si marire. Asadar, Iisus isi imprima chipul in sfinti (Galateni IV, 19), traind in ei (Galateni II, 20), si, intrucit "in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Coloseni II, 9), printr-o oarecare imitatie a acestui mister divin, tot El salasluieste chiar "trupeste" in alesii Sai, nedespartindu-se de osemnitele lor dupa moarte. In acest sens, moastele sfintilor sunt, cum zice de asemenea Ioan Damaschinul, "izvoare mantuitoare" (Dogmatica, pe. 328).

2. Sfintele moaste, dovezi ale nemuririi sufletului si ale invierii de obste

Cand Iisus Hristos salasluieste, prin credinta, in inima noastra. El revarsa in trupul nostru omenesc, curatit si sfintit printr-o noua legatura cu Dumnezeu, puterea invierii Sale, care biruie si ne patrunde fiinta intreaga "Cititi in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat" (Gal.III, 27), ne invata Sfantul Apostol Pavel. Marturii in lume ale prezentei lui Hristos, care si-a inscris cu marire numele in sfintii sai, moastele sunt, deopotriva, dovezi ale nemuririi sufletului si prefiguratii ale vietii vesnice. Puterea Lui Hristos e incoruptibila, iar acolo unde "locuieste puterea Lui Hristos (II Cor. XII, 9) sau in cei "care sunt ai Lui Hristos Iisus" (Gal. V, 24) ea impartaseste incoruptibilitatea chiar si trupurilor "adormite". E vorba de o interventie divina care se savarseste cu scopul de a ne convinge de adevarul pastrarii sufletului intre nemurire si al invierii aduse in lume de catre Hristos. Din faptul ca nu toate trupurile sfintilor care au murit savarsesc minuni, caci nu toate se bucura de aceasta "prima inviere" (Apoc. XX, 6), putem deduce ca incoruptibilitatea nu constituie o rasplata pentru vrednicia alesilor Lui Hristos, care la "a doua inviere" se vor incarca toti de slava vesnica. Este insa, mai presus de orice, un indiciu dumnezeiesc care ne aprinde si ne sustine credinta in continuarea vietii noastre spirituale de pe pamint in existenta vesnica.
Sfanta Evanghelie in relatarea invierii Lui Hristos, noteaza, printre altele, aceste imprejurari: ca piatra mormantului a fost ridicata de un inger, a carui coborare din cer a fost insotita de un cutremur, ca femeile mironosite au gasit mormintul gol, ca Petru si apoi Ioan, privind in mormant "au vazut giulgiurile singure zacand" (Luca XXIV, 12). Mahrama insa, care fusese pe capul Mantuitorului, se gasea si ea infasurata la o parte intr-un loc (Ioan XX, 6-7). Giulgiul si mahrame, deci sunt marturii ale invierii Lui Hristos (Cf. Ioan XX, 8). Noi le mai avem astazi. In concret, ca dovezi ale invierii dar, in schimbul lor, avem sfintele moaste. Asa cum giulgiu si mahrama au ramas intacte si impaturite cu randuiala, tot la fel si osemintele sfintilor, vesminte ale sufletelor nemuritoare, in urma desfacerii tainice dintre suflet si trup, au ramas incoruptibile, fara sa fie supuse destramarii materiale. Dupa cum giulgiurile Mantuitorului vestesc invierea, tot la fel si sfintele moaste ne garanteaza invierea noastra viitoare.
Natura trupului explica ea insasi mortalitatea sa, prin numeroasele acte de disolutie vizibila la care trupul se supune in viata aceasta si carora le urmeza o necontenita refacere. Sufletul insa e dinamism, e principiul personal, este unitate concreta a actelor internationale, fara sa prezinte nici un semn de descompunere sau de disolutie, oferind, o imagine de ceea ce inseamna reunirea partilor intr-un intreg armonic, cunoscut sub denumirea de persoana. "Persoana, este forma de exisitenta unica si necesara a spiritului". Incoruptibilitatea sfintelor moaste vine astfel sa sustina credinta ca exista o legatura speciala intre sufletul sfantului si osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinand totodata in moaste o putere dumnezeiasca, care tot prin suflet lucreaza.
Nemurirea sufletului este supravietuirea lui dupa despartirea de trup. Aceasta supravietuire consta in continuarea vietii sale proprii, spirituale, in pastrarea facultatilor superioare, precum si a sentimentului de raspundere. Giulgiurile Mantuitorului sau moastele sfintilor, care raman intacte prin moarte, ne demostreaza, in mod analogic ca sufletul nu se descompune, in urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimiceste. O forta simpla si spirituala cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizata si nici descompusa, decat printr-o actiune divina nimicitoare. Dumnezeu, insa, ne arata incoruptibilitatea sfintelor moaste, nu vrea ca sufletul sa fie nimicit, ci il mentine in existenta in care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a intiparit in materia trupului, cu ocazia zidirii omului (cf. Facere I, 26), avand astfel in sine, prin impartasire, trasaturile exacte ale bunatatii divine. Numai o putere infinita, egala cu aceea de la creatie, ar putea trece faptura de la existenta la neexistenta. Dumnezeu insa ne descopera condescenta Sa, incredintandu-ne ca nu vrea nimicirea sufletului omenesc.
Incoruptibilitatea sfintelor moaste este, deasemena, o descoperire a nestricaciunii pe care sfintii o castiga prin restaurarea lor in frumusetea dintii, odata cu dobandirea unei arvunea a invierii. Motivul pentru care omul si-a pierdut nemurirea, iar trupul sau a devenit coruptibil, este pacatul, care a patruns in suflet si astfel a infectat corpul cu veninul mortii. "Precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, tot asa moartea, din cauza careia toti am pacatuit, a trecut la toti oamenii" (Rom. V, 12). Unde stapaneste pacatul, e prezenta si moartea, caci pacatul nu este in mod simplu un rau moral, ci este revolta fapturii impotriva Creatorului ei. In aceste conditii, intorcerea la nestricaciune, nu sete posibila decat prin inlaturarea pacatului. Omul nu a fost creatorul lui insusi, de aceea nu poate fi nici mantuitorul sau. In vederea dobandirii nemuririi, "Cuvantul trup s-a facut", iar izvorul puterii divine se revarsa din nou in profunzimea naturii umane.
Mentinerea osemintelor sfintilor in stare de nestricaciune este o fagaduinta si o garanti privitoare la marirea de care se vor bucura trupurile credinciosilor dupa inviere. Manifestarea acestei puteri a invierii e cunoscuta credinciosilor mai ales dupa pogorarea Sfantului Duh, cultul sfintelor moaste avind origine in Biserica primara. Cu anticipatie, insa, aceasta putere apartinut si unei "biserici" a Vechiului Testament si a fost data in mod proportional cu revelatia graduala a Cuvantului intrupat al Lui Dumnezeu. In urma caderii in pacat, Adam este exclus din paradis, iar ingerii cu sabii de flacari sunt pusi sa-I pazeasca intrarea (Facere III, 24). Faptul pazirii "pomului" semnifica ideea ca moartea il separa pe om de Dumnezeu. Odata insa cu fagaduinta primita in protoevanghelie, in care este cuprinsa intreaga taina a Lui Hristos, primii oameni primesc si incredintarea adevarului ca nemurirea le apartine cu anticipatie, intrucat Domnul "va zdrobi capul sarpelui". De aceasta putere s-a bucurat mai intai, Enoh (Facere V, 24), apoi Ilie si Elisei, pentru a fi primita de catre Lazar, pe care il inviaza Hristos. Prin moartea si invierea Sa, insa, Mantuitorul inaugureaza o era noua, in care apar sfintele moaste ca prefiguratii ale invierii.

3. Sfintenia moastelor dovedita prin minuni

Pastrarea in nestricaciune a osemintelor pe care le avem de la sfinti nu este singura minune pe care ni-o transmit aceste odoare. "Stapanul Hristos, scrie Sfantul Ioan Damaschin, ne-a dat ca izvoare mantuitoare moastele sfintilor, care izvorasc in multe chipuri faceri de bine si dau la iveala mir cu bun miros. Nimeni sa nu fie necredincios ! Daca prin vointa lui Dumnezeu a izvorat in pustie apa din piatra tare (Iesire XVII, 5-6) si din falca magarului apa pentru Samson caruia ii era sete (Judecatori XV, 19), este de necrezut ca sa izvorasca mir bine mirosit din moastele mucenicilor ? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu si cinstea pe care o au sfintii de la Dumnezeu" (Dogmatica, pe. 328).
Cunoasterea puterii cu care sunt inzestrate sfintele moaste o aflam inca din Vechiul Testament. In cartea a patra a Regilor citim ca, in mormantul proorocului Elisei, a fost aruncat trupul unui om mort, dar la atingerea cu osemintele proorocului, acest mort a capatat viata si a inviat (IV Regi XIII, 21). Cele mai multe si mai mari minuni in legatura cu osemintele sfintilor ne sunt descoperite insa in legea harului. Asterie al Amaslei zice intr-un panegiric: "Foca, dupa moarte, hraneste cu mai multa imbelsugare decit hranea odinioara Iosif Egiptul. Iosif impartea graul pe argint; Foca il da in dar celor lipsiti". Ramane insa o intrebare, formulata, de asemenea, de Sfantul Ioan Damaschin: "Cum poate sa faca minuni un om mort ? Cum dar prin ei (prin sfinti) demonii sunt pusi pe fuga, bolile sunt alungate, bolnavii se vindeca, orbii vad, leprosii se curata, ispitele si supararile se risipesc, si se pogoara toata darea cea buna de la Tatal luminilor (Iacob I, 17) peste cei care cer pin ei cu credinta neindoielnica ? (Dogmatica, pe. 329).
Lucrarile proprii ale Lui Dumnezeu se numesc minuni. "Tu esti Dumnezeu care faci minuni" (Ps. LXXVI, 15) zice profetul David. In cazul sfintelor moaste, minunile sunt semne ale salasluirii Lui Dumnezeu in ele, dovezi ale unei prezente divine, deosebite de aceea a lucrarii creatoare si pronietoare. Scopul minunilor savarsite prin osemintele sfintilor este religios-moral. In vremea petrecerii Sale pe pamant, Mantuitorul urmarea sa arate, prin minuni, ca El este cu adevarat Fiul Lui Dumnezeu. "Credeti Mie ca Eu sunt in Tatal si Tatal este in Mine; credeti cel putin pentru lucrarile acestea" (Ioan XIV, 11), a zis Mantuitorul, adresandu-se iudeilor care nu credeau in divinitatea persoanei Lui. Chiar si Sfintii Apostoli s-au convins de faptul divinitatii Mantuitorului tot prin minuni, cum a fost aceea a prefacerii apei in vin la nunta din Cana. Scopul minunilor a fost, zice Sfantul Evanghelist Ioan, ca oamenii sa se convinga tocmai de acest lucru: "Si a facut Iisus si alte semne multe inaintea ucenicilor Sai, care nu s-au scris in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul Lui Dumnezeu (Ioan XX, 30-31). Dar Mantuitorul, in vederea dovedirii dumnezeirii Sale, nu limiteza savarsirea minunilor la vremea si la persoana Sa: "Adevarat, adevarat va spun, ca cine crede in Mine, va face si el lucrurile pe care le fac Eu" (Ioan XIV, 12). Scopul minunilor ramane insa acelasi: "Orice veti cere in numele Meu, voi face, pentru ca Tatal sa fie preamarit in Fiul" (Ioan XIV, 13).
Infaptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea Sfintelor moaste trebuie vazuta prin credinta ca exista o legatura speciala intre sufletul unui sfant si osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavarsire trupul, mentinand astfel in moaste o putere dumnezeiasca. Credinta ca sfintii raman prin aceasta harisma in osemintele lor, prelungind in ele o prezenta a lor in duh, ii face pe credinciosi sa se simta in legatura personala cu ei si prin ei cu Hristos. Cinstirea moastelor trece de la ele la persoana sfintilor, ca si in cazul icoane, iar de la persoana unui sfant trece la Hristos, care savarseste prin moaste minuni. Astfel, sfintele moaste se dovedesc a fi un loc in care Hristos este prezent in har intr-un fel deosebit de "aparitia" Lui in icoane care il reprezinta pe El. In moaste nu exista chipul lui Hristos, ci Hristos este in mod minunat prezent in materia ramasitelor pamintesti ale sfintilor. Multi oameni s-au vindecat numai prin atingerea de stergarele si de trpul Sfantului Apostol Pavel (Fapte XIX, 11-12), sau prin trecerea umbrei Sfantului Apostol petru peste ei (Fapte V, 15), dar mai multi prin atingerea de moastele martirilor si ale sfintilor, in curgerea vremii, de la Hristos si pana astazi.

4. Sensul cinstirii sfintelor moaste

Mijlocitori si protectori ai nostri in ceruri, sfintii sunt madulare vii si active ale Bisericii Lui Hristos, care cuprinde in sanul ei deopotriva pe cei ce sunt in viata si pe cei ce au adormit. E vorba despre un adevar pe care Sfantul Apostol Pavel ii exprima prin ideea ca Biserica este "trupul lui Hristos", iar cei care se mantuiesc in ea dobandesc puterea si viata Lui Hristos. Suntem madulare ale Lui Hristos Iisus (I Cor. VI. 15), nu numai cu sufletul, ci si cu trupul (I Cor. VI, 19). "Voi sunteti trupul Lui Hristos si madulare in parte" (I Cor. XII, 27; Efes. V, 30). Aceste madulare sunt unite, solidare impreuna-traitoare in una si aceeasi realitate spirituala. Prezenta nemijlocita a Lui Hristos face din Biserica o comunitate religioasa, intrucit ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca si prin calitatea si chemarea membrilor ei, o comuniune a sfintilor. Prin invierea Lui Hristos, moartea si-a pierdut suprematia sa asupra celor ce sunt incorporati "in El".
Ea nu-I poate separa de Dumnezeu, dupa cum nu-I poate separa unii fata de altii. Sfintii sunt madularele Lui Hristos invesnicite. Legatura lor cu Biserica luptatoare poarta uneori pecetea unei consacrari divine: incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte.
Intreaga cinstire acordata sfintelor moaste se indreapta spre Dumnezeu, prin al carui har sfintii s-au ostenit si s-au jertfit, s-au aratat biruitori asupra pacatului si s-au impodobit viata cu virtuti alese. Venerarea adusa sfintilor, cinstind osemintele lor, precum si indreptarea rugaciunilor pe care credinciosii le fac catre sfinti ca spre unii care au putere sa mijloceasca pentru lume, devin simboluri ale cinstirii insasi pe care Biserica o depune in fata lui Dumnezeu. Astfel, in Apocalipsa avem imaginea cununilor pe care cite 24 de batrani le aruncau inaintea tronului dumnezeiesc: "Atunci cei 24 de batrani cadeau inaintea Ceului ce sade pe scaun si inchinau Celui ce este viu in vecii vecilor, aruncand cununile lor, ianintea tronului si zicind: Vrednic este Doamne si Dumnezeul nostru sa primesti slava si cinstea si puterea" (Apoc. IV, 10-11). In acest fel, cinstirea sfintilor, in Biserica, arata cum, prin minunea incoruptibilitatii moastelor. Dumnezeu insusi se proslaveste intru ei.
Cinstirea adusa sfintilor, in raport cu inchinarea adusa Lui Dumnezeu, este numai relativa si plina de evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinti jertfa si nici nu le acorda inchinare dumnezeiasca, ci un cult de iubire si respect ca unora ce sunt daruiti de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori si casnici ai Sai. In schimb, insa, considera osemintele lor un altar de jertfa. Nu fara o profunda semnificatie, in Biserica primara, Sfanta Liturghie era savarsita pe mormintele martirilor, iar in continuare, aceasta dumnezeiasca slujba nu se poate oficia fara antimisul in care se gasesc parti din sfintele moaste. "Daca Hristos intr-adevar se poate vedea si pipai undeva in lumea aceasta in carne si oase, apoi aceasta se poate in sfintele moaste", zice Nicolae Cabasila. "La urma urmei, aceste moaste sunt biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-I decat o imitare" (Despre viata in Hristos, Sibiu, 1940, pe. 131).
In cinstirea sfintelor moaste, la altar avem cea mai evidenta si sigura dovada ca Biserica Ortodoxa nu a confundat niciodata slujirea si adorarea cuvenita Lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acorda sfintilor, tocmai pentru ca le-a trait pe amandoua intr-o legatura organica. Cinstirea sfintilor este expresia graitoare a unitatii de traire a Bisericii luptatoare cu ce triumfatoare, care impreuna formeaza un singur "trup" al carui cap este Hristos si a carei viata este Sfintul Duh. Prezenta si lucrarea Duhului se descopera in bogatia de minuni care izvorasc din viata tainica a sfintelor moaste si constituie temeiul inchinarii noastre inaintea lor."
Articol realizat cu amabilitatea parintelui profesor doctor Ilie Moldovan, de la Facultatea de Teologie din Sibiu.

Pentru biacool:
Icoana nu poate fi confundata cu idolul, pentru ca icoana este reprezentarea unei fiinte existente in mod real, pe cand idolul este o nascocire (inchipuire) a mintii omenesti, slabita de pacat. Asa se explica faptul ca idolul, ca si chip cioplit, a fost oprit a se face, prin porunca Lui Dumnezeu :
"Sa nu-ti faci chip cioplit" (Iesire 20, 4).
Dar tot atunci, Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca icoane, spunandu-i : "Sa faci doi heruvimi de aur si sa-i faci ca dintr-o bucata, ca si cum ar rasari din cele doua capete ale capacului" (Iesire 25, 19).
Deci, daca admitem ca textul din Iesire 20, 4 vorbeste despre icoane, atunci s-ar contrazice cu cel din Iesire 25, 19. Asadar, primul text vorbeste despre idoli (sa nu faci) si al doilea text despre icoane (sa faci) si nu mai avem nici o contradictie, ci dimpotriva, o precizare foarte clara : sa nu-ti faci idoli, dar sa-ti faci icoane!
Chipurile (icoanele) de heruvimi reprezentau ceva sfant, unde Dumnezeu se descoperea lui Moise:
"Acolo, intre cei doi heruvimi, de deasupra chivotului legii Ma voi descoperi tie si-ei voi grai de toate cate am a porunci prin tine fiilor lui Israel" (Iesire 25, 22).
Referitor la icoane si alte lucruri sfinte trebuie subliniat faptul ca noi insa nu cinstim materia, ci chipul celui zugravit pe ea!
Si Mantuitorul a cinstit icoanele, pentru ca, mergand la templu, nu a poruncit sa le scoata afara, ci, dimpotriva, a scos afara pe cei ce le necinsteau prin pacatele lacomiei lor, dupa cum scrie ca: "I-a scos pe toti afara din templu si oile si boii si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele" (Ioan 2, 15).
Noi trebuie sa cinstim icoanele pentru ca ele reprezinta pe Dumnezeul nostru Cel intrupat si pe sfintii Lui Dumnezeu ca exemple de sfintenie, care ne cuceresc chiar si prin sfintenia privirii lor. Insusi Mantuitorul Iisus Hristos este numit icoana Tatalui:
"Fiind stralucirea slavei si chipul fiintei Lui Dumnezeu" (Evrei 1, 3).
Icoana poate fi asemanata si chiar numita o "Biblie zugravita". Icoanele reprezinta textul biblic. Spre exemplu:
"Cand se lumina de ziua intai a saptamanii, a venit Maria Magdalena si cealalta Marie ca sa vada mormantul si iata ca s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind a pravalit piatra si sedea deasupra ei" (Matei 28, 1-2).
In plus, in Noul Testament, idolii au si intelesul de patimi sau pacate grele, dupa textele din Coloseni si Efeseni:
"Drept aceea, omorati madularele voastre - ale omului pamantesc - : desfranarea, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este o inchinare la idoli" (Coloseni 3, 5). Si:
"Aceasta sa o stiti bine ca nici un desfranat sau necurat sau lacom, care este un inchinator la idoli, nu are mostenire in imparatia Lui Hristos" (Efeseni 5, 5).
Asadar, idolul ca patima ne pagubeste, pe cand icoana ne zideste, inaltandu-ne sufleteste cand o privim, cum ar fi icoana Rastignirii, a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, a Inaltarii si altele.
Iar in legatura cu Sfanta Cruce, aceasta nu este un simplu semn, ci un unul insotit de putere, precum s-a dovedit inca din Vechiul Testament, cand Moise se ruga cu mainile ridicate in semnul Sfintei Cruci:
"Cand isi ridica Moise mainile, biruia Israel, iar cand isi lasa el mainile, biruia Amalec" (Iesire 17, 11).
Sfantul Apostol Pavel afirma:
"Cuvantul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu " (I Corinteni 1, 18).
Crucea este semnul biruintei, care se va arata pe cer la sfarsitul veacurilor.
"Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului in putere si slava multa" (Matei 24, 30).
Sfanta Cruce mai poate avea semnificatia de altar, cel mai sfant altar pe care s-a adus cea mai sfanta jertfa.
"Altarele Tale, Doamne al puterilor, Imparatul meu si Dumnezeul meu " (Psalmul 83, 4).
Crucea mai poate avea inteles de suferinta, dupa cuvantul Mantuitorului :
"Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).
Asa cum afirma si parintele Cleopa Ilie de la manastirea Sihastria, noi suntem chiar sfatuiti sa ne luam crucea suferintelor de buna voie, daca vrem sa fim ai Lui Hristos, pentru ca: "Cei ce sunt ai Lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Galateni 5, 24).
In cazul in care nu ne luam crucea infranarii de buna voie, vom purta crucea grea a mustrarilor de constiinta pentru pacatele savarsite, prin neinfranare si lipsa de rabdare, ca si bogatul nemilostiv care striga :
"Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc in aceasta vapaie" (Luca 16, 24).
Si nu in ultimul rand, crucea pusa ca suferinta de Dumnezeu pe umerii nostri trebuie sa o intelegem ca un medicament vindecator al pacatelor, precum i s-a dat chiar si Sfantului Apostol Pavel :
"Si pentru ca sa nu ma trufesc cu inaltimea descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanii, sa ma bata peste obraz ca sa nu ma trufesc" (II Corinteni 12, 7).
Si ca un prilej de intarire in credinta, asemenea crucii pusa pe umerii lui Iov, fapt constatat si de Psalmist, care zice:
"De multe ori s-au luptat cu mine, din tineretile mele, si nu m-au biruit" (Psalmul 128, 2).
Daca este grea crucea suferintelor luate de bunavoie, crucea suferintelor ca urmare a faradelegilor este groaznic de chinuitoare.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
NIHIL SINE DEO - NIMIC FARA DUMNEZEU!

Slavit, Cinstit, Cantat, Preamarit si Recunoscut sa fie Domnul Dumnezeu cel in trei Ipostasuri: Tatal, Fiul si Sfantul Duh!
"Pentru credinciosi nicio dovada nu este necesara"
"Pentru necrediciosi nicio dovada nu este posibila"
Stuart Chase
_________________________________________________________________________

Budhismul...la ei se pune mare pret pe bogatia spirituala

Credinta in ce? exista o sumedenie de ecredinte pe mapamond si fiecare aduleaza un alt principiu, animal, entitate, etc, nu ai scris crestin ci credinta - am gasit in dex doar ref la crestin, biserica, dar cei care cred in buda? sau in sarpe, in fine acolo este alta poveste sau aceeasi va astept si eu cu argumente.
Daca o luam ca si etimologie credinta - crestin atunci religia ortodoxa este cea care se apropie de adevar, Isus a fost initiatorul a ceea ce s-a numai pe urma crestinism, este complicata problema, musulmanii cred intr-un ceva care seamana cu ideea de Isus, dar nu se numeste asa, exista si acolo un dualism, in fine raspuns concret ortodoxismul.

Allinna - pareri personale, nu de dex, ca pe ala pot sa-l citesc si eu. Tu, personal, ce parere ai. Credinta ce inseamna pentru tine? Ca pentru dex poate insemna nimic.

Personale au fost, dex-ul era prin comparatie, citeste toata posatrea.

Majoritatea oamenilor cred ca una dintre religile mari ale crestinatatii sau restul precum cea musulmana sau budista este religia adevarata. Sincer eu cred ca religia adevarata este aceea ce face, sau se straduiește să facă ce este scris în Biblie. Biblia este cartea cea mai complexă a tuturor religiilor. Cîte dintre sarbatorile celebrate de crestinatate azi sint numite in Biblie? Faptul ca celebram oameni, ce-i drept, slujitori al lui Dumnezeu, este oare corect? Biblia spune clar: Nu glorificati creatia, ci creatorul! Ce facem noi de fapt prin elogierile aduse sfintilor? glorificam oameni, pacatosi la rindul lor. Nu zic ca nu trebuie sa le urmam exemplele lor bune, insa au gresit si ei, ca si noi. Trebuie sa fim sinceri. Biblia spune: Putin sint cei care vor afla adevarul si vor intra pe poarta cea stramta. Atunci logic ca religile mari asa zis crestine cu miliarde de enoriasi, Intra ele pe poarta cea stramta? Biblia spuneumnezeu spune VOR FII URATI DIN CAUZA NUMELUI MEU, Batjocoriti? Stai un pic, Cine-i batjocoreste pe Ortodocsi, Catolici sau alte religii mari? Nimeni, Meditati

Sufismul.

Ce spune Biblia despre moaste:
Numeri 19:
11 – "Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, să fie necurat timp de şapte zile."
12 - Să se curăţească cu apa aceasta a treia zi şi a şaptea zi şi va fi curat, dar, dacă nu se curăţeşte a treia zi şi a şaptea zi, nu va fi curat.
13 - Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curăţi pângăreşte cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel. Fiindcă nu s-a stropit peste el apa de curăţire, este necurat şi necurăţia lui este încă peste el.

Leviticul 21:1 – "Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte preoţilor, fiilor lui Aaron, şi spune-le:‘Un preot să nu se atingă de un mort din poporul său, ca să nu se facă necurat;"

Leviticul 21:11 – "Să nu se ducă la niciun mort; să nu se facă necurat şi să nu se atingă nici chiar de tatăl său sau de mama sa."

Matei 23:27 – "Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie."

Eu, una, sunt ortodoxa, dar bunicul meu este adventist. El mi-a explicat despre religia lui, si, aceea chiar este adevarata credinta in Dumnezeu. De ce? Pentru ca ei nu se inchina la icoane, la idoli, acela este chip cioplit. A pupa peretii bisericii ce inseamna? Sa te intoxici de la varul ala? Cu ce ne ajuta peretele? Si crucea, cand facem cruce, ne amintim de moartea lui Dumnezeu, de un moment tragic. Ei, spuneti-mi voi, nu am dreptate?

Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului. Pur şi simplu actual! http://hristofor.wordpress.com/......lu-actual/

Defat, este cineva care este urat din cauza numelui adevaratului Dumnezeu
ganditi-va un pic martori lui Iehova mereu sunt urati din cauza numellui lui Iehova findca asa il cheama pe adevartul Dumnezeu
in exodul 5:1, 2,3 se spune ca iata ce a spus Iehova
in toate biblile ar trebui sa apara numele de Iehova dar multi dintre ortodocsii si catolici au facut alta biblie dupa vointa lor si cat despre sarbatori singura sarbatoare adevarata este moartea lui Isus pe care a tinut-o si el si ne-a PORUNCIT sa o tinem si noi cat despre idoli si icoane in bilie scrie clar sa nu-ti faci chip cioplit si sa te inchini doar lui dumnezeu pentru ca ca icoana nu reperezinta nimic reprezinta doar ce voi vreti sa reprezinte dar ea e din lemn sau din ce o fi nu are nici
o putere asupra noastra cat despre cruce in biblie nu scrie ca isus a fost rastignit pe o cruuce ci pe un lemn drept
stalp
asa ca nu credeti toate spusele ortodocsilor unde preoti cei mai "sfintii" violeaza fete si beau etc insa la maortori lui Iehova nu s-a auzit o asa rusine.MARTORI LUI IEHOVA au fost, sunt si vor fi religia adevarata si raplata lor este accea de a avea viiata vesnica