Migratori de neam turc.
cum au fost si indienii din India, viitorii tigani din Romania.
În ceea ce priveşte primul aspect, anume prezenţa cumană în jumătatea de veac 1250-1300 este de bănuit cu tărie acest element răsăritean care putea înrâuri civilizaţia net superioară din Ungaria ultimilor Arpadieni (precum sub Ladislau IV Cumanul) şi din Bulgaria Asenizilor şi Terterizilor, intrând chiar în contact cu feudalii occidentali cruciaţi din Balcani va fi influenţat cu atât mai mult – poate chiar, cum sugera Iorga, în direcţia unei cristalizări a ideii statale – comunităţile româneşti, mai ales la nivelul aulic cu care şefii cumani aveau relaţii permanente. Ştim încă puţin despre aspectele culturale specifice acestui neam răsăritean în perioada premongolă şi mongolă – ele au fost examinate, în vol. III din „Istoria românilor" (2001) de colegul Victor Spinei –, după cum nici originile „modei" onomastice cumane existente încă în secolele XIV-XV în Ţara Românească sub forma bine ştiutelor nume domneşti şi boiereşti (Basarabă, Talabă, Toxabă, Udobă) sau unele reminiscenţe în denumirea unor ocupaţii păstoreşti unde asiaticii cumani excelaseră („odaie", „cioban") sau a unor obiecte de împodobit interioarele, purtate după ei de migratori („kilim" ca în faimosul „Codex Cumanius" ajuns în posesia lui Petrarca) nu sunt foarte bine elucidate.
mika321 întreabă: