Cum definiti voi copilaria?:*funda...

Ceva naspa care in diverse cazuri suferi in bataie si umilinta

Pentru mine copilăria înseamnă inocenţă. E ceva minunat care după un timp îl pierzi. Baftă!

Un eden pierdut...

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin... Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia si exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate... Nu mai credem în magie, nu mai credem in Moş Crăciun şi in sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta... Nu mai iubim cu detaşare si pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, numai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.

Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.

Tărâmul magic al copilăriei mele se concretizează în sătucul pierdut pe colinele blânde ale dealurilor Vişineştilor, undeva prin judeţul Dâmboviţa. Se concretizează in ligheanul cu gogoşi calde, arămii şi pufoase pe care bunica ni le pregătea cu noaptea în cap spre a fi proaspete şi apetisante pe când ne trezeam noi - nepoţii ei dragi - în zori de zi. Copilăria mea se regăseşte în poala bunicului, care ne făurea fluiere din salcie, frumos meşteşugite şi încondeiate, spre a cânta dimineţile prin păduri de fag şi plop, în nostalgica căutare a "împărăţiei tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte".

Aşa a fost copilăria mea. Frumoasă, sinceră şi luminoasă. Am crescut sub învăţăturile bunicilor şi părinţilor, am crescut într-o lume în care jocurile pe calculator nu existau, dar pierdem ore în şir la fotbal pe terenul amenajat ad-hoc în spatele blocului, beneficiind de aportul şi exuberanţa spectatorilor din zonă în meciurile de "campionat" cu echipele celorlate blocuri. Aveam până şi antrenor, un bătrân pensionar, fost fotbalist de carieră, care îşi retrăia şi el amintirile şi anii copilăriei, bucurându-se de minunea, elanul şi dârzenia pe care o regăsea acum în noi.
Aşa a fost copilăria mea. Cu respect faţă de dascălii care ne-au pus pentru prima dată creionul în mâna, făra a alerga cu rolele pe holurile şcolii, fără a avea telefon mobil în buzunarul de la jeanşi şi a mesteca fără ruşine gumă în faţa profesorilor.

Aşa a fost copilăria mea şi Doamne, tare îmi mai este dor de ea.

Copii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apopiere. Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumenzeu. Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi, despre un sătuc uitat pe dealurile Vişineştilor...

Şi dacă nu putem sau nu ştim, este de datoria noastă de a-i aduce şi de a retrăi alături de ei magia basmului la un magistral spectacol-poveste cum a fost cel realizat cu dragoste si pasiune de bunul nostru coleg, Adrian Munteanu. Cei care n-au fost acolo, în sălile puse la dispoziţie prin bunăvoinţa sau strădania unor oameni de bine, îndrăgostiţi şi ei de propria lor copilărie şi basm, au pierdut. Au pierdut un crâmpei din propira lor poveste, din propria lor copilărie. Au ratat povestea berzei ce a îndrăznit să înfrunte viscolul, a lupului mincinos, a şoricelului poznaş ce a pornit în expediţie prin ogradă, a balonului fermecat ce credea că poate zbura pînă la soare... şi a multe alte întâmplări cu tâlc, cu vers şi rimă, cu dragoste şi poezie, cu zâmbet de om bun şi lucire de înţelepciune la colţul ochilor.

Au fost însă şi porţi care nu au vrut a i se deschide povestilor minunate ale lui Adrian. Poate pentru că paznicii porţilor nu mai erau de mult nişte copii. Erau maturi, îmbufnaţi, serioşi, preocupaţi de probleme "adevărate", mult prea importante şi mai interesante decât lumea copilăriei.

Vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleştar, spre a le putea vorbi nepoţilor noştri despre o copilărie cum n-a mai fost:

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului...

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."

Da sa-mi bag picioru de unde stii ca e copy paste? la dracuuuuuuuu vezi ca ma enervez repeddee ftva

Varsta puritatii

Copilaria este un lucru magic pe care trebuie sa. l pretuiesti foarte mult.Copilaria este cea mai frumoasa perioada a unui om.Copilaria este foarte frumoasa: poti sa plangi deoarece nimeni nu va rade de tine, poti sa te dai in topogane si in tot felul de chestii care mie una inca imi plac insa nu pot sa le mai fac, poti sa cazi in fund ca nimeni nu arata cu degetul si nu rade.Sunt o groaza de lucruri pe care le poti face in copilarie Unii isi doresc sa creasca sa ajunga la adolescenta, insa eu una imi doresc sa mai am 3 anishori, sa numai imi placa de niciun baiat, sa numai ma cert cu parintii multe chestii.
Sper ca te.am ajutat:*

Of...
Cum definesc eu copilaria.
Am urat-o `
ToT ce vroiam sa fac mi se punea scurt si raspicat
NU, Nu ai voie, Esti prea mic, E periculos Si tot felul de chestii de genu in prezent am 19 ani
E mult mai bine pot face tot ce vreau
In limitele bunului simtz si al legi normal wtf?
Nu imi mai doresc sa fiu copil
Uni poate or mai vrea'
Dar sa fii adult are si avantajele sale si dezavantajele
Eu deja ma gandesc la o familie ceva.La un. loc de munca bun'
pe cand alti la 19 ani se gandesc ce sa mai traga pe P...
Sa fim seriosi

Acea perioada din viata mea in care pot plange pentru ca ceva nu imi apartine.in care nimeni nu m-ar judeca pentru faptele mele.acea comoara ce odata pierduta nu se mai intoarce.este drumul spre maturitate. dar, niciodata nu vom fi suficient de maturi pentru a mai fi copii.

Copilaria e atunci cand nu-ti pasa de lumea din jur si de grijile care le au paritii ai tot timpul din lume sa faci ce vrei si ce-ti place

Vreau parerea voastra, nu vreau sa dati copy-paste Ofee

Copilaria este inocenta; atat de inocenta incat nimeni nu se oboseste sa-i gaseasca adevaratul sens. Copilaria pare un lucru inofensiv, trecator; dar de fapt nu este. Copilaria e locul unde nimeni nu moare, locul etern. O parte din viata fiecaruia. Copilaria este intensitatea care nu dispare niciodata, chiar daca credem ca nu mai apartine de noi...

funda?