Se spune că a fost mai demult, pe când domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt stăpânea în Moldova, luptându-se cu turcii, o femeie vrednică, pe nume Tudora Vrâncioaia, care avea șapte feciori: Bodea, Spirea, Negrilă, Bârsan, Spulber, Pavel și Nistor. Toți șapte erau ciobani în munții Vrancei, după cum erau mai toți voinicii locului.
S-a întâmplat ca, într-o luptă cu turcii, Ștefan, neavând destulă oaste, să fie învins. Singur, flămând, obosit și necăjit, a bătut la ușa Vrâncioaiei, să primească găzduire de-o noapte. Aceasta l-a primit - fiind lege nescrisă ospitalitatea străinilor - și l-a omenit cum se cuvine. Curând după aceea, domnitorul a adormit, fără să dezvăluie cine este.
Vrâncioaia însă a ghicit cine e, după îmbrăcăminte și după chip. Auzise ea că domnitorul e la ananghie, deci și-a chemat feciorii de la treabă și i-a îndemnat să strângă fiecare câte o mică oaste din munți și să meargă la luptă.
Feciorii au făcut așa, încât dimineață, când s-a trezit domnitorul, în fața casei era oastea gata.
Cu mare bucurie a pornit Ștefan la luptă, alături de feciorii Vrâncioaiei, obținând de această dată victoria. Niciunul din cei șapte frați nu a pierit în luptă. La sfârșitul bătăliei, Ștefan i-a chemat la sine, să-i răsplătească: fiecăruia i-a dăruit unul dintre munții Vrancei, întocmind act domnesc pentru aceasta.
Și așa, cei șapte frați s-au întors la îndeletnicirile lor, întemeind fiecare un sat cu numele său. Iar mama lor a rămas de legendă, pentru vrednicia și curajul ei, pentru inima generoasă și pentru iubirea de țară.
anonim_4396 întreabă:
Prawn întreabă: