Hei TPU Cinemi poate da sugestii de niste legende populare ...trebuie sa le povestesc .Re.Pe.De! Funda

Fȋntȋna lui Ducipal
Aproape de muntele Petridului, la care uni-i zic şi Cheia Turzii, ȋn care sȋnt multe peşteri de multe veacuri, pentru că acest munte de stȋncă este tăiat de valea Hăşdatului, care vine din munţii Apuseni ai Ardealului şi se varsă ȋn Arieş, din sus de Turda, preste Crăpătura aceea mare de stȋncă spun că a sărit un unic om, Alexandru cel Mare, cu calul lui, Ducipal. Şi calul, cȋnd au sărit, fiind obosit, au dat cu gura de ţermurele despre miazănoapte şi au suflat cu nările, ȋncȋt s-a făcut o fȋntȋnă, care şi azi stă. Ȋn adȋncimea Cheii Turzii curge o vălicică, valea Hăşdatului, care mȋnă mai multe mori. Fȋntȋna stă şi azi sub numirea de Fȋntȋna lui Ducipal, calul lui Alexandru ȋmpărat. („Cules de la Ion Muntean, ȋnvăţător ȋn Şchiopi")

I. POP RETEGANUL, Proză-Diverse, mersi. 4544, B. Acad., f. 10.







Foto 2. Vedere spre Cheile Turzii
(Sursa foto: Ro-tours.com)





Rȋul Doamnei
Era odată prin părţile Cȋmpulungului o doamnă vestită; şi s-a ȋntȋmplat că acolo unde ȋşi avea culcuşul au găsit-o tătarii şi au năvălit s-o omoare şi să-i ia averile. Biata doamnă, ce să facă? A rupt-o la fugă peste dealuri, ȋnspre apus, nădăjduind că doar-doar o scăpa.
N-a avut noroc ȋnsă. Atunci cȋnd a ajuns la rȋul ce trece prin satul nostru (n.a. „Domneşti, judeţul Muscel"), s-a ȋncercat zadarnic să-l treacă. A ȋnotat ea, biata, cȋt a ȋnotat, s-a luptat cu valurile şi s-a ȋnecat ȋn rȋu. Iar tătarii n-au mai găsit decȋt trupul ei, scos la mal de talazuri. D-aia ȋi zice rȋului ȋn care s-a ȋnecat ea Rȋul Doamnei. (n.a. „Cunoscută sătenilor din Domneşti şi spusă mie de d-l ȋnvăţător N. Mănescu")

C. RĂDULESCU-CODIN, Legende, tradiţii şi amintiri istorice, adunate din Oltenia şi din Muscel, p. 49.

Jiul, Oltul şi Mureşul
Oltul, Jiul şi Mureşul sȋnt trei fraţi. Ei s-au culcat la un loc pentru o noapte şi, ȋnainte de a se culca, ei au făcut prinsoare că acel care a doua zi, după ce se vor scula cu toţii şi se vor pune la drum, va ajunge mai ȋntȋi la Dunăre, acela să fie fratele cel mai mare.
Mureşul, ca şiret, s-a sculat ȋnaintea tuturor şi a plecat la drum ȋncet, ȋncet. Dupe aceea s-a sculat Jiul şi, văzȋnd că Mureşul a plecat la drum, a luat-o şi el drept spre Dunăre. Oltul s-a deşteptat mai tȋrziu şi, văzȋnd că ceilalţi fraţi l-au ȋnşelat, s-a necăjit şi a pornit cu furie spre Dunăre, tăind munţi, dealuri, tot ce-i ieşea ȋn cale şi mergȋnd drept spre Dunăre. Oltul a ajuns cel dintȋi la Dunăre şi, prin urmare, el a fost proclamat de frate mai mare.

N. DENSUŞIANU, Răspunsuri, mersi. 4555, B. Acad., f. 337.

Iezerul Mare şi Iezerul Mic
Ȋn munţii Ţibinului, la poalele Cindrelului şi Frumoasei, ȋn două văi romantice, se află ascunse ca nişte mărgăritare, două lacuri cristaline: Iezerul-Mare (1992 m) şi Iezerul-Mic (2060 m). Din ele ȋşi are obȋrşia rȋul Ţibin.
Ciobanii din aceşti munţi povestesc că iezerele acestea, din care se adapă Ţibinul, s-au născut din lacrimile durerii şi bănatului, lacrimi de fată mare.
Zice că ȋn aceşti munţi, pe la Frumoasa, trăia odinioară o fată de cioban, mȋndră şi frumoasă, mai frumoasă ca zȋnele năzdrăvane. Să fi umblat o ţară ȋntreagă şi nu-i găseai perechea. Ciobanii o dezmierdau cu numele de Frumoasa Munţilor.
De la ea şi-a primit muntele acest nume, ce-l are pȋnă azi. Tot pe atunci erau pe aici doi ciobani tineri şi voinici, drepţi ca brazii şi viteji fără seamăn. Ei să luau la trȋntă cu ursul şi-l răpuneau ȋn luptă dreaptă şi prindeau ȋn fugă căprioarele sprintene. Voinicii flăcăi au ȋndrăgit fiecare pe Frumoasa. Fata ȋnsă ȋi iubea pe amȋndoi deopotrivă; ea nu¬-şi putea da inima ȋntreagă nici unuia din ei. Iar cȋnd o fată mare iubeşte doi voinici deoddată, să ştiţi că nu e bine, este o pacoste şi lucrul n-are să ia sfȋrşit bun. Aşa s-a ȋntȋmplat şi aici. Cei doi voinici văzură ȋn curȋnd că aşa nu pot trăi, că trebuie să se aleagă ȋntr-un fel şi se ȋnvoiră să hotărască ȋntre ei lupta, lupta dreaptă, pe moarte şi pe viaţă.
Şi, ȋntr-o frumoasă zi de vară, se ȋncăierară la luptă, pe o culme de munte, armat fiecare cu cȋte o ghioagă ţintuită. Grea le-a fost lupta şi se părea fără de sfȋrşit, căci fiecare era meşter şi la atac şi la apărare. Vinele se ȋncordau, sȋngele ţȋşnea din răni, dar voinicii nu se dau. Deodată unul se poticni şi ȋn clipa următoare se rostogoli de vale, cu capul zdrobit de ghioaga protivnicului.
Ȋnvingătorul dădu un chiot de bucurie şi plecă ȋn calea Frumoasei, dar n-ajunse departe. Rănile primite ȋi secară puterile şi ȋn o vale din apropiere, ȋşi găsi sfȋrşitul, asemenea tovarăşului său.
Cȋnd Frumoasa Munţilor găsi pe iubiţii săi fără suflare, ȋi jeli şȋ-i plȋnse mult, zile ȋntregi, nenumărate, pe locul unde li s-a stins viaţa. Ochii i-au devenit un izvor de lacrimi nesecate şi din lacrimile acestea de durere s-au făcut cele două iezere. Şi apa lor este şi azi curată şi limpede ca lacrima...
Din aceste lacuri alpine izvorăşte Rȋul Mare şi Rȋul Mic, cari se ȋmpreună din sus de comuna Gura Rȋului şi formează Ţibinul.

S. MOLDOVEANU, ȋn „Foaia Poporului", 1910, p. 7.






Foto 3. Lacul Iezerul Mare din Munţii Cindrelului
(Sursa foto: Alpinet.org)



Lacul Siutghiol
De mult de tot, la răsărit de Canaraua de azi, unde este astăzi lacul Mamaia (Siutghiol), era un sat cu oameni foarte răi, ce nu ar fi primit pe nimeni spre găzduire la ei, oricȋt de sărman ar fi fost călătorul ursit să trecă prin satul lor.
Ȋntr-o zi de sărbătoare, cȋnd toţi oamenii erau pe acasă, un om străin a intrat ȋn satul lor, cerȋndu-le găzduire pentru o noapte.
Văzȋnd călătorul că ȋntr-un sat atȋt de mare nu se găseşte nici un om primitor, s-a ȋndreptat şi el mai spre marginea satului, urcȋndu-se pe un tăpşan de loc, unde era o casă mică de piatră, a unei femei sărmane, care s-a ȋndurat şi a primit pe călător. Dar femeia, fiind foarte săracă, se văita mereu că nu are cu ce-şi ospăta musafirul neaşteptat. Atunci călătorul spuse văduvei să pună un tezec proaspăt de vacă ȋn cuptorul sobei, ȋn cenuşe. Care nu-i fu mirarea femeii cȋnd, după puţin timp, răscolind ȋn vatră, găsi o pȋine mare şi gustoasă, cu care ȋşi sătură călătorul şi care pȋine nu se mai termina deloc, căci, de cȋte ori rupea din ea, pȋinea creştea la loc.
Ȋn sfȋrşit, a doua zi după plecarea oaspetelui minunat, satul cu oamenii aceia atȋt de răi se scufundă sub apă, prefăcȋndu-se ȋntr-un lac mare şi adȋnc, rămȋnȋnd numai un mic ostrov cu casa femeii celei bune. (n.a. „Auzită de la moş Seit Agi Ali, din Taşaul")

ANALELE DOBROGEI, 1929, p. 304.

Muntele Tȋmpa
Se zice că ȋnainte de vremuri, aici unde este Ţara Bȋrsei ar fi fost o mare de apă. Şi venit-au uriaşi dinspre răsărit, cari cu paşii lor cei mari călcau de pe munte pe munte. Sosiseră ei la Piatra Mare, de aici ȋnsă nu mai aveau unde călca mai departe, căci, oricȋt de mari ar fi fost paşii lor, pȋnă la munţii Făgăraşului tot nu ajungeau. S-au apucat deci cu ciocane şi lopeţi, au scobit pietre şi pămȋnt, de pe unde este acum Timişul şi le-au aruncat ȋn mare, la locul unde este acum Tȋmpa, pȋnă ce s-a ridicat deasupra apei ȋnălţimea ei. Tȋmpa era ascuţită atunci. Uriaşii au făcut numai cȋte un pas din Piatra Mare pȋnă aici. Cel dintȋi, cȋnd a pus pasul ȋn vȋrful cel ascuţit al Tȋmpei, de greutate, el s-a tȋmpit şi de-atunci i-a rămas numele Tȋmpa.