Cine imi poate spune despre ce este vorba in poezia "FLoare albastra" scrisa de Mihai Eminescu?

Trimite-mi pe privat id-ul tau si iti trimit comentariu.

FLOARE ALBASTRA
de M. Eminescu


"Poetul vorbeste din pragul Fiintei", spunea un mare critic. In hierogamia* produsa de iubire, contrariile se atrag, cerul se nunteste cu pamantul, yin cu yang, Amor cu Psyche, Kali cu Shiva.
Poezia Floare albastra a aparut in 1873 in revista Convorbiri literare.
Floare albastra face trecerea de la o lirica armonioasa, specifica primei etape a creatiei poetului, la o lirica in care intervin intrebarile problematizante si echilibrul fiintei se tulbura.
Poezia se structureaza in jurul motivului "florii albastre " care are o larga circulatie in lirica romantica europeana. Eminescu a preluat acest motiv prin filiera literaturii germane, indeosebi de la Novalis, poet si prozator german apartinand romantismului.Pentru Novalis, aceasta simbolizeaza iubirea si nostalgia infinitului.La Spielhagen, in romanul "Naturile problematice ", unul dintre personaje afirma ::"Floare albastra! Stiti ce e asta? Asta e floarea pe care inca ochi de om n-a vazut-o si al carei parfum umple totusi lumea…" Un alt personaj ii da replica:"iubirea e parfumul florii albastre si in orice fiinta pe care o iubiti din toata inima ati gasit floarea albastra…".
Si la Eminescu acest motiv este investit cu valoare simbolica si pe langa aceste conotatii, el mai dobandeste si nota de melancolie a fiintei care sesizeaza faptul ca iubirea este un incident tranzitoriu, care nu rezolva imperfectiunea conditiei umane si situarea noastra in lume.
Compozitional, discursul liric se organizeaza in jurul a doua idei: pe de o parte, ideea cunoasterii absolute, solare si masculine de tip rational, exprimate in primele trei strofe si ideea cunoasterii terestre, marcate de afectivitate, prezente in strofele 5-12, specifice vocii feminine.
Strofa a patra reprezinta un moment de tranzitie si reprezinta reflectia poetului.
Prin intermediul celor doua aspecte ale cunoasterii, cu ajutorul monologului adresat, se contureaza doua portrete spirituale si in acelasi timp doua moduri diferite de a concepe viata.
Prima strofa deschide perspective cunoasterii filosofice :"iar te-ai cufundat in stele/Si in nori si-n ceruri nalte" sau "rauri in soare gramadesti-n a ta gandire ". Poetul se opreste apoi asupra unor spatii de cultura si civilizatie-Asiria, Grecia, Egipt:"Campiile asire", ïntunecata mare", "piramidele-nvechite". Toate aceste modalitati ale cunoasterii sunt specifice lui, mintii clare si lucide, cu atribute ale solaritatii.Din acest spatiu rece si abstract vrea sa-l smulga iubita, care este aici vocea calda a vietii si iubirii: "nu cata in departare/Fericirea ta, iubite!".
Strofa a patra introduce noi perspective de interpretare. Aprobarea temporara a cuvintelor rostite de iubita reprezinta o acceptare a unei noi experiente existentiale:Äh! ea spuse adevarul!/Eu am ras, n-am zis nimica…". Interiorizarea rasului si tacerea creeaza o deschidere spre ultimele doua strofe si problematica grava a existentei.
Strofele 5-13 au structura monologului adresat si ne introduc intr-un univers cunoscut si familiar al idilei eminesciene, care asaza intreaga aventura erotica intr-un spatiu si timp mitic.Totul sta sub semnul misterului, al visarii si al dorintei, pentru ca verbele la viitor semnifica aspiratia de implinire prin pereche a celor doua jumatati androginice.
Cea care adreseaza chemarea de dragoste este tanara sagalnica, glumeata, feminina si agresiva, care isi invita iubitul intr-un cadru spatial bine cunoscut, evocat prin motive literare tipic romantice:codrul, izvoarele, ochiul de padure, balta, trestia, luna.
Portretul iubitei este schitat prin cateva linii.Ea are infatisarea angelica (donna angelicata ), dar si senzualitatea Evei :"de-aur parul","rosie ca marul "(comparatie), "frumoasa","nebuna"si plina e gratie.Ea reuseste sa-i insufle temporar indragostitului vitalitatea cosmica si sa-i redea sentimentul de traire plenara a vietii.De fapt, totul este insa o dulce promisiune, pentru ca, la nivel morfo-sintactic, regimul verbelor ne situeaza intr-un timp al viitorului-indicativ:"Ne-om da sarutari ", "Vom sedea sub foi de mure ". Acest sentiment se pierde, insa, in timp, lasand dupa el nostalgia, dorul nedefinit, melancolia grava:"Ce frumoasa, ce nebuna/E albastra-mi, dulce floare!"E pitetul cromatic asociat iubitei intra in rezonanta cu nelinistea metafizica, cu dorul dupa caldura sentimentelor disparute.
Ultima strofa lamureste la nivel existential ceea ce era doar o sugestie in strofa a patra.Regretul estompat de perspectiva, explica izolarea spiritului superior in lume.Cu toate ca iubirea este o experienta necesara si dorita pentru implinirea fiintei, aceasta nu poate fi sustrasa devenirii, trecerii timpului.Ea este" o intamplare a fiintei ", care nu rezolva imperfectiunea conditiei umane.
"Totusi este trist in lume" afirma poetul, pentru care filozofia, cultura si creatia reprezinta modalitati de dezmarginire a fiintei, fiecare, pe rand, necesare, dar singure, insuficiente.De aici provine tristetea si insingurarea din final.
La nivel prozodic, ritmul e trohaic, masura de 7-8 silabe si rima imbratisata.
• Nunta, unire, simbioza