Cine imi zice si mie trasaturi ale lui Nenea Iancu din schita Repausul dominical de I.L. Caragiala?

Personajul-narator, totodată personaj principal, al schiţei „Repausul dominical", de I.L. Caragiale, este „nenea Iancu". Caragiale însuşi era numit astfel de prieteni, aşa încât impresia de veridicitate a textului sporeşte.
Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu" se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical". Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore, „la Iordache, în Covaci". Trec apoi pe la „Lăptărie", unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin". Pe urmă, în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi - „nenea Iancu" şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală". Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.
Portretul personajului-narator se conturează în primul rând prin caracterizare indirectă, din apelativul, din faptele şi vorbele lui.
Dat fiind faptul că amicul Costică i se adresează cu „nene Iancule" putem trage o primă concluzie privind vârsta personajului: este o persoană respectabilă. Apoi, dintr-o scurtă însemnare naratorială, aflăm că, la fel ca ceilalţi convivi, este un om „de condiţie frumoasă în societate".
Caracteristica unică a lui „nenea Iancu" este capacitatea de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore fără întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvarţ cu cognac fin", ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie fără ca noi, cititorii, să aflăm când „nenea Iancu" şi amicul său au ajuns acasă.
Această disponibilitate de a benchetui a personajului-narator are rădăcini „conceptuale", de care luăm cunoştinţă chiar la începutul textului: „nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de petrecere".
Chefuitul înseamnă mâncare şi băutură. „Nenea Iancu" bea până i se-mpleticeşte limba în gură:
„- Sân´ tu´tă, Co´tică!".
Beţivanii devin sentimentali şi se pupă tot timpul:
„Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă."
„Şi ne pupăm du´ce…"
Beţivanii se simt trădaţi, când vreunul din tovarăşii de pahar dispare:
„-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!"
„-Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!"
Prin personajul „nenea Iancu", Caragiale a dat viaţă unui tip uman: orăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, superficial şi chefliu. Pentru a fi credibil, autorul îşi asumă acest tip uman, povestind la persoana I şi dându-i personajului propriul său nume. Ironia devine auto-ironie şi valoarea ei etică sporeşte.
Sigur, este vorba de o ironie uşoară, întregul textului fiind învăluit într-un umor cald, plin de înţelegere faţă de micile păcate ale firii umane.