Am nevoie de putin ajutor. Daca ati citit Sakuntala de Vasile Voiculescu va rog ajutati-ma. Spuneti-mi daca e o poveste trista sau vesela si de ce. Nu am citit-o si nici nu am de unde. Si daca stiti si care este succesiunea intamplarilor dar numai daca vreti.
Ordonare:
Cronologică
Despre c sp u acolo inseamna k ti-a dat tema din manualul humanitas cls a 7a si din cat ai u acolo este doar un pic din toata povestea se retrage k e trista si persobajul a murit cica dar nu e decedat personajul de fapt el a plecat impreuna cu o tiganca. De succesiune nu stiu doar trebuie sa faci momentele subiectului! Sper sa t ajutee!
Răspunde
Sakuntala
Vasile Voiculescu
Mă întremam anevoie dintr-o boală grea, şi medicii stăruiau să schimb aerul. Mi-am adus atunci aminte de vărulDionis, care stăpînea o moşie pe plaiurile Buzăului, cu cîţiva munţi ohavnici plini de turme; şi am plecat la el. Nu mai călcasem pe acolo din copilărie, cînd petreceam verile la bunici. Dar cu Dionis fusesem foarte legat cît îşifăcuse studiile la Bucureşti. Pe urmă el plecase în streinătate, trecuse pe la Paris, se statornicise cîţiva ani la Oxford şi seîntorsese un perfect gentleman, niţel înstreinat poate şi mai ales cam trăsnit. Dar şi acum ne îmbrăţişam cu duioşie cîndtreburile îl aduceau tot mai rar în capitală. El niciodată nu lipsea să mă poftească la bîrlogul lui, unde se închisese dupăce-i muriseră părinţii, şi mai cu seamă după ce făcuse o „tristă experienţă", cum spunea el căsătoriei.Aşa că, fără să-l mai vestesc, m-am suit dimineaţa în tren, şi la scăpătatul soarelui, după ce am urcat toată albiaBuzăului, proptită cu speteze de munţi albaştri în fund, eram la capătul călătoriei, cu toate umbrele copilăriei abătuteasupra mea. Odinioară nu era cale ferată. Drumul ăsta îl făceam cu trăsura şi încîntarea nu mai avea sfîrşit. Plecam de jos, dintremaluri căptuşite cu cătuşnic şi crivine argintii, şerpuiam printre măguri păduroase, suiam dealurile îmbrăcate în pomeniri, ajungeam la munţi, ne strecuram prin chei de stînci, ne dam jos ca să uşurăm caii la coaste, poposeam în piscul pripoarelor să răsuflăm şi să ne umplem ochii de priveliştea ce izbucnea deodată în perspectiva zecilor de caturiale munţilor, unde mă aşteptau răsfăţul bunicilor, libertatea să mă caţăr în pomi, să mă scald în voie, să călăresc, dar maiales să umblu cu puşca prin păduri.Acum trenul luase locul şoselei vrăjite, şi asta mă întrista ca o îmbătrînire a mea şi a locurilor.Cei cîţiva kilometri de la gara terminus pînă în sat i-am făcut pe jos, în tovărăşia gospodarilor coborîţi odată cumine, din care unii îşi aminteau încă de tata şi mă ajutară să duc bagajele.Curînd, orizontul amurgului se strâmtă. Intram sub pintenul muntelui, şi noaptea tăbăra, cînd, rămas singur, băteamîn porţile conacului. Am aşteptat îndelung, pînă ce un slugoi, stîrnit de hărmălaia cîinilor, s-a îndurat să iasă, bănuitor - boierul nu era acasă.A trebuit să stăruiesc, oarecum ameninţător, ca să-mi dea drumul şi să mă ducă la polăţile argaţilor. Aici, dada Sia, bătrîna doică a lui Dionis, care ne dădăcise copilăria, după ce m-a udat cu toate lacrimile economisite pînă atunci, m-aurcat în casă şi m-a găzduit chiar în odaia lui Dionis, singura unde se afla un pat şi se putea dormi. Toate celelalte erau pustii. Ca să scape de fosta lui soţie, el azvîrlise tot, mobile, scoarţe, rufărie şi nu mai vrusese să mai puie nimic la loc.Şi bătrîna, povestindu-mi astea, se căina cu mîna pe inimă.- Dar Dionis unde-i? Ea dete drumul unui alt rînd de lacrimi.- Cu Dionis e rău. Are să-mi spuie a doua zi. Acum sînt obosit. Trebuie să mă culc.Îmi sări inima. E bolnav în vreun spital? Sau chiar mort şi eu n-am ştiut?- Nu, nu. Dar poate că ar fi fost mai bine.Şi ieşi, după ce îmi închină pe rînd pernele şi aşternutul.Lipsa lui Dionis şi jalea dadei mă speriaseră. Ce putea fi? Mă plimbai cîtva timp cercetător prin odaia simplă ca ochilie, ca şi cînd aş fi căutat acolo taina, urmărit de umbra pe care mi-o arunca pe păreţii văruiţi pîlpîiala gazorniţei. Apoi mă trîntii mîhnit pe pat. Venisem după bucurii, ca un copil momit; şi găseam altceva. Întinsei mîna pe măsuţa dealături spre cana cu apă şi nimerii o carte. Era Sakuntala, în traducere englezească. Prilej bun să-mi plictisesc ochii şi săademenesc somnul. Citisem de mult deplorabila tîlmăcire a lui Coşbuc. Dar acum, în englezeşte, poemul fremăta de ofrăgezime, de o puritate, de o nobleţe covîrşitoare.Şi, deodată vrăjit, am uitat de mine, de neplăceri, de misteriosul Dionis. M-am adîncit în poienile şi bungeturileIndiei, am trăit în tovărăşia fecioarelor sacre, am sfătuit cu brahmanii, am plîns cu eroii şi am triumfat cu zeii. N-amlăsat cartea din mînă pînă n-am citit-o toată. M-am întors apoi şi i-am migălit începutul. Îndeosebi reproducerea uneiminiaturi înfăţişînd o fată de o frumuseţe fericitoare, cu ochii mari codaţi în sombrul oval al chipului, pe grumazul cealuneca ameţitor spre sînii ce siluiau despicătura veşmîntului, ieşind ca doi nuferi în limanul pieptului. Privirile-miaţîţate de intensitatea reveriei o măriră ca nişte lentile pînă-ntr-atît, că o văzui aievea înaintînd spre mine, unduindu-şicoapsele, zîmbitoare sub zarea vălului galben ce-o înfăşură.Am adormit tîrziu, cu cartea sub căpătîi. Splendoarea ei m-a urmat dincolo, în somn. Şi m-am deşteptat fericit. Cum am deschis ochii, am pipăit cartea şi caun fur am vîrît-o în buzunarul hainei atîrnate de scaun. Dimineaţa, bătrîna a intrat de cîteva ori în vîrful picioarelor. Ca să amîn văicărelile ei şi veştile rele, m-am prefăcutcă dorm. Dar, ghiontit de foame, a trebuit să mă îmbrac şi să ies în pridvor, unde dada mă aştepta cu mîncarea.Am aflat cu uşurare că Dionis era sănătos, dar se înhăitase cu o laie de ţigani în tabăra cărora trăieşte fără să mai ştiede nimeni şi de nimic.- De cînd?- Din primăvară. A căzut în mrejele unei ţigănci care i-a sucit minţile. Meşteră în vrăji, îl tîrăşte de coada ei, ca peun cîine, zi-noapte. Nu mi-l puteam închipui pe ursuzul meu văr în ipostaza de adorator în patru labe şi rîsei.- Trebuie să fie altceva, dadă. Lasă, că o descurc eu.- Fermece, maică... Şi unde pui că ţiganca îl alungă cît colo. Nu-l primeşte. Dar el, tot mai smintit, dă buzna. S-afăcut de ocară în toată lumea. Să-l vezi, nu-1 mai cunoşti. E la fel de soios şi zdrenţăros ca zavragiii cu care s-a-ncîrdăşit.Am lăsat-o să se bocească şi la urmă am potolit-o cu
Fii pe pace, dadă, că-l dezbar eu. De-aia am venit.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
