Imi dati si mie comentariul la "De cate ori, iubito" de Mihai Eminescu?

DE CATE ORI IUBITO - COMENTARIU LITERAR

La 1 septembrie 1879, au apărut în Convorbiri literare trei poezii de Eminescu : De de ori, iubito..., Rugăciunea unui Dac, şi Atât de fragedă.
Poezia De cate ori, iubito este o scurta meditatie elegiaca pe tema pierderii iubirii, echivalata cu amenintarea neiertatoare a mortii, care confera trecutei povesti de dragoste o dimensiune tragica.
Criticii români au căutat să elucideze problema biografică pe care o pune cea de-a treia poezie : Veronica Micie, citind-o la laşi, a fost într-adevăr dureros surprinsă ; acest poem nu mai era inspirat de ea, ci de o altă femeie. Vom vedea, studiind Atat de fragedă, ce motive putea să aibă Veronica Micle pentru a fi geloasă şi dacă bănuielile sale erau îndreptăţite. Este sigur că în 1879 Eminescu e puternic îndrăgostit de Mite Kremnitz : amintirile poetei germane şi jurnalul cumnatului ei, Titu Maiorescu, sunt o dovadă în acest sens. în schimb, originea poeziei De câte ori, iubito...,
Această operă aparţine cu siguranţă „ciclului veronian" .

Deasupra unui lugubru ocean de gheaţă, pe o noapte fără stele, luminată de licărirea palidă a lunii, o pasăre planează cu aripi ostenite. E singură, nu a putut să urmeze restul stolului. Ea moare fără regret şi fără tristeţe ; în depărtare, perechea ei dispare spre apus. La fel, poetul despărţit de iubită, rămâne singur în întuneric şi în frigul glacial, în timp ce tovarăşa sa se pierde în zarea eternei dimineţi.
Aceste câteva versuri ascund o mare bogăţie emoţională. Imaginea centrală este pătrunzătoare, iar simbolul pe care-l conţine se impune pregnant imaginaţiei. E uşor să asociem acest scurt poem cu starea sufletească a lui Eminescu exilat la Bucureşti şi despărţit din ce în ce mai mult de Veronica, prin distanţa materială şi prin neliniştile cărora aceasta le dă naştere.
E posibil, totuşi, ca ea sâ fi ajuns la laşi recopiata de Mite Kremnitz, daca dăm crezare unei scrisori adresate de aceasta, în iunie-iulie, lui lacob Negruzzi. Cuvântul românesc transcriere i-a făcut să creadă chiar pe unii (Torouţiu, Studii şi documente literare, I, p. 424) că era vorba de o traducere din germană.

Această ipoteză nu poate fi în nici un caz admisă, în scrisoarea prin care Mite Kremnitz anunţa expedierea, e vorba tocmai de un uşor conflict survenit între ea şi despotul ei cumnat, Maiorescu : ea dorea sâ publice în Convorbiri literare traducerea în româneşte a unei nuvele de Paul Heyse, Arrabiata.
Maiorescu nu şi-a dat consimţământul. Motivul pe care îl invocă, - nu se publică acest gen de „producţii şcolăreşti", - nu e, fireşte, singurul adevărat. în realitate, de când cu severele atacuri ale lui Hasdeu şi acuzaţia de germanofilie pe care-o îndrepta împotriva Junimii şi Convorbirilor literare, conducătorii revistei nu mai doreau să deschidă coloanele producţiilor germane.
Primele variante ale poemului, care s-au păstrat, poartă indicativele 2280, 16-15 v; 2259, 350-351; 2308, 60-61.

E vorba de trei manuscrise, datate din 1877-1878 şi conţinând fiecare câte şase strofe în ritm iambic. Ultimul a fost desprins dintr-un text mai lung, intitulat Cântecul unui mort. Celelalte strofe rămase din acest text constituie una din variantele poemului Despărţire, publicat în Convorbiri literare o lună mai târziu, Io 1 octombrie 1879.

Aşadar, De de ori, iubito... aparţine, ca şi Despărţire, acestui ciclu de poeme pe care-l vom desemna prin titlul general de „Poeme ale Despărţirii". E vorba de o despărţire materială şi morală totodată, şi primul grup de variante la care tocmai ne-am referit precizează mai bine decât versiunea definitivă - lăsată intenţionat neclară - cauzele izolării in care poetul se simte condamnat să trăiască.

Să adăugăm, de asemenea, că imaginea simbolică : pasărea epuizată părăsită de tovarăşele ei, este prezentată iniţial într-un „decor" mai bogat în detalii ; această pasăre istovită de-abia îşi mişcă aripile, deschide ciocul şi cade pe pământ.
Dar solul pe care pică e mişcător... Este un bloc de gheaţă plutitor, pe care valurile îl împing spre nord. Şi pasărea solitară se îndepărtează cu atât mai repede de restul grupului.

Comparaţia se potriveşte întocmai poetului şi iubitei sale ; el însuşi are aripile sfărimate, iar marea care-l poartă este viaţa :
„Mă mină viaţa în trecut"
Nordul glacial, zona ostilă unde se moare în umbra nopţii, este deci trecutul, lumea amintirii. Iubita, „vecinie tânără şi dulce", s-a „pierdut", dimpotrivă,
ân viitor. Din ce în ce mai solitar, poetul se scufundă în întuneric şi se îneacă, în timp ce iubito sa „pluteşte în raza dulce a nesfârşitei tinereţi". Regăsim aici aceeaşi obsesie a timpului, aceeaşi nelinişte a poetului în faţa fluctuaţiilor duratei : să nu fii acordat pe aceeaşi durată cu fiinţa iubită, iată cea mai mare nenorocire.

Timpul, care ne poartă pe unul într-un sens, pe celălalt în sens opus, iată originea despărţirilor mai tragice şi mai profunde decât depărtarea în spaţiu.
Tinereţea Veronicăi Micle, şi mai ales frivolitatea ei, o orientează în întregime spre viitor. Iubirea pe care i-o propune poetul este făcută, dimpotrivă, din reactualizări ale unui trecut încărcat de amintiri, de visuri care întorc spatele viitorului şi nu sunt decât căutarea fericirilor pierdute.
Versiunile provizorii, pe care Perpessicius le publică apoi sub indicativul D şi Ei, Eg (manuscrisele 2259, 354-355 ; 2261, 68-69) 'şi pe care le datează din jurul anului 1878, nu adăugau nimic original variantelor anterioare. Se cuvine totuşi să notăm că forma devine mai concentrată, iar multe detalii prea precise au dispărut : nu rămân decât cinci strofe în ritm iambic (cu excepţia versiunii 2259, 354-355 care e î'n ritm trohaic).

Ultimul vers prezintă o modificare foarte semnificativă : de data aceasta iubita nu se mai pierde în zarea „eternei tinereţi", ci în aceea a „eternei dimineţi" : este deja, sub o formă apropiată, ultima notaţie din versiunea definitivă :
Nu e lipsit de interes să observăm frecvenţa, în limba lui Eminescu din aceasta perioadă, a cuvintelor care exprimă ideea de eternitate: vecinie, etern. Tovarăşa pierdută dispare spre un viitor tot atât de durabil cum era odinioară destinul funebru al tinerei moarte. Imaginea este valabilă pentru oricare din aceste domenii unde se desfăşoară drama despărţirii.
Faptul că Eminescu poate să schimbe astfel ritmul, în cursul a două redactări succesive ale aceluiaşi poem, ne determină să nu acordăm o importanţă prea mare preferinţei sale pentru un ritm sau altul în a traduce o inspiraţie sau alta.

„Cand tu te pierzi in zarea eternei dimineţi".
începând cu versiunea F, cuprinsă în manuscrisul 2261, 91, se produce o schimbare radicală. Poetul renunţă la imaginea sloiurilor plutitoare. Primul vers :
„De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte"

situează dintr-odată piesa într-o atmosferă nouă : e un poem al amintirii. Despărţirea, care la început aparţinea prezentului şi care, am văzut, era de ordin moral, psihologic, se situează acum în trecut, în consecinţă, versul :
„Suntem tot mai departe deolaltă amândoi"
ia un sens nou, un sens mai literal, pe care nu-l avea la început. Putem crede, - şi aici ne simţim obligaţi la o mare prudenţă : nimic nu e mai primejdios ca aceste tipuri de ipoteze - putem crede, deci, că Eminescu însuşi cunoştea semnificaţia ambiguă pe care o lua poemul său. Marcat de o melancolie pe care recenta despărţire de femeia iubită o făcea explicabilă la început, textul devine la Bucureşti, doi ani mai târziu, un fel de mesaj de adio.

Trebuie care să mergem şi mai departe şi să explicăm alegerea făcută între ciorne prin afecţiunea nouă a poetului pentru Mite Kremnitz ?
Acest emistih apare în versul 30 din manuscrisul 2261, 22, intitulat Sarmis şi pe care Perpessicius îl publică în voi. IV, p. 410 :
„De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi, Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întâi." Poezia evocă iubirile dintre Sarmis, tânăr rege al bâtrânei Geţii, şi logodnica sa, Tomiris. în ciuda similitudinii emistihurilor, nu din Sarmis derivă inspiraţia poemului De cate ori, iubito. Trebuie în schimb să considerăm acest text din Sarmis ca strâns legat, aşa cum vom vedea mai târziu, de meditaţia intitulată Din valurile vremii.

De această ruptură, nu este oare responsabilă iubita, - nu atât din cauza tinereţii ei, - împotriva căreia, fireşte, nu poate face nimic, - ci mai ales din cauza lipsei sale de înţelegere ? Chiar în redactarea penultimă, poetul a introdus un vers care nu şi-a mai găsit loc în versiunea definitivă, dar care e plin de semnificaţie :
„Te-ai dus c-un stol de visuri, rămas-am înapoi"
Stolul de păsări migratoare sunt visurile poetului. Aceste visuri, aceste iluzii l-au părăsit. Ele aparţin trecutului. Sunt alungate. Femeia iubită le duce cu ea spre viitor şi nu ştie deloc să le menţină într-un prezent perpetuu, să le facă să reânvie printr-un act de creaţie mereu reînnoit.

In textul definitiv, acest vers nu şi-a mai găsit loc, dar ideea pe care o conţinea râmâne în noua redactare :
„...ea moare, Visindu-se-ntr-o clipă cu anii înapoi."
Această moarte e acceptată ca un destin fatal, dovadă versul următor, semnificativ deoarece relevă grija de a situa adevăratul interes al dramei în analiza sentimentelor fiinţei părăsite :
„Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare"

şi care nu mai e modificat din momentul când apare pentru prima oară, în manuscrisul 2261, 91. în simplitatea sa poetică, el exprimă o filozofie orgolioasă, de indiferenţă şi de stoicism senin.
Astfel, prin îmbogăţiri succesive, poemul neliniştii şi al despărţirii morale a devenit un poem de adio şi de resemnare.
Mite Kremnitz este cea care-l va recopia înainte de a-l trimite la laşi. în legătură cu aceste versuri, - cărora le dă titlul de Pescăruşul - ea va avea cu poetul una din acele convorbiri intime în care va încerca să-l determine să creadă „în partea bună a vieţii".
Eminescu păstra, ne spune ea, un „surâs blând" şi o trata ca un copil... E imposibil să nu se ţină seama, la un om pasionat şi sensibil cum era Eminescu, de influenţa pe care o exercita asupra lui apropierea unei femei atrăgătoare şi sensibile.

O bună parte a melancoliei din De câte ori, iubito vine, fără îndoială, de la prietenia din ce în ce mai strânsă care-l leagă de Mite Kremnitz ; curând, poemul Atât de fragedă va stârni, nu fără un motiv lesne de înţeles, vom vedea mai târziu, gelozia Veronicâi Micle.

Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al versului romanesc. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri.
Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste. Este universal ca poet si este universal in poezie. In poezia lui Eminescu gasim de toate: de la peisaje si descrieri ale naturii, la istorie si descrierea unor intamplari, de la basm la fantastic, de la dragoste si iubire la durere si tristete.