Imi puteti da comentaru literar la poezia O ramai -de Mihai Eminescu?

Poftim http://referat.clopotel.ro/O_Ramai____comentariu-11952.html

Mihai Eminescu, poetul nostru national, a lasat posteri­tatii o creatie artistica fara egal, atât ca diversitate tematica si profunzime a gândirii, cât si ca putere de expresie. Alaturi de "Luceafarul", "Calin (file din poveste)", "Lacul", "Ce te legeni...", "Revedere", cele cinci "Scrisori" etc, o creatie deosebit de originala, care ne da masura geniului eminescian, este si poezia "O, ramâi..."

Elegia "O, ramâi..." a fost publicata în revista "Convorbiri literare" la 1 februarie 1879 si pune în lumina motivul comuniunii dintre om si natura, al interesului naturii pentru iubirea poetului.

Titlul, constituit dintr-o interjectie si un imperativ, reluat si în primul vers cu verbul repetat sugereaza tocmai chemarea arzatoare a padurii adresata celui care îi cutreierase de atâtea ori adâncurile si-i descoperise farmecul.

De aceea poezia este conceputa ca un dialog între scriitor si codru, chemarea padurii ramânând însa fara raspuns, caci poetul se manifesta prin gest si mimica si prin interiorizarea propriilor sentimente.

Elegia este structurata în doua parti: prima parte, constituita din cinci strofe, în care padurea îl cheama pe poet în lumea de basm a copilariei, si cea de-a doua parte — ultimele doua strofe —, unde, cu sfâsietoare durere, este reliefata imposibilitatea întoarcerii poetului în aceasta lume mirifica.

Mai întâi padurea copilariei, personificata, asemenea unei fiinte omenesti apropiate, îl întelege si-l îndrageste pe poet si de aceea i se adreseaza direct patetic:,.O. ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu stiu sa le-ascult". Intensitatea iubirii, frenezia chemarii sunt puse în evidenta prin prezenta interjectiei "o", prin repetarea imperativului "ramâi", prin constructia de superlativ afectiv "atât de mult", la care se adauga inversiunea "ale tale doruri toate" si adverbul "numai", cu valoare restrictiva si de întarire.

Padurea îi ofera întelegere, fiindu-i confidenta, dar si ocrotire, caci ea se identifica, în strofa a doua, cu universul pur, mirific al copilariei ("în al umbrei întuneric/ Te asaman unui print") si îi ofera posibilitatea cunoasterii. ("Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri si cuminti") a patrunderii în ritmurile intime ale naturii, în rosturile lumii ("Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi;").

Totul este acum straniu, ca în povestile copilariei, sta sub zodia clar-obscurului, a tainei, a nedeslusitului, ideea fiind sugerata prin întunericul umbrei, prin vuietul valurilor si prin miscarea "naltei ierbi", dar si prin comparatia " te aseaman unui print" si epitetul dublu "ochi negri si cuminti".

Universul cunoasterii copilului se îmbogateste, deoarece începe sa înteleaga glasul naturii si chiar sa vibreze în ritmul ei: "Eu te vad rapit de farmec/ Cum îngâni cu glas domol,/ în a apei stralucire/ întinzând piciorul gol."

Are loc, de data aceasta, o iluminare prin cunoastere, si, în decorul de basm al padurii si sub vraja lunii, copilul poate trai clipe de imensa fericire, pierzând pentru moment notiunea timpului si ancorând în atemporalitate: "Si privind la luna plina/ La vapaia de pe lacuri./ Anii tai se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri". Ideca de iluminare, de fascinatie, prin cunoastere este reliefata prin imagini vizuale, "a apei stralucire", "luna plina", "vapaia de pe lacuri", si auditive — "glas domol", realizate prin epitetele "plina", "domol" si metafora "vapaia de pe lacuri".

Epitetul "clipe dulci", comparatiile "anii se par ca clipe", "clipe se par ca veacuri", repetitia substantivului "clipe" si a verbului "se par" vor sa sugereze fericirea deplina datorata deliciilor oferite de natura, abandonarea parca, dincolo de timp.

Cea de-a doua secventa constituita din ultimele doua strofe pune în evidenta atitudinea poetului fata de chemarea padurii o data cu trecerea copilariei. Pentru început este o atitudine de nepasare, de indiferenta, proprie tineretii si manifestata prin gest si mimica: "Suieram l-a ei chemare/ Si-am iesit în câmp râzând."

Maturitatea, sugerata prin adverbul "astazi" din ultima strofa, impune o alta atitudine, de întelegere a imposibilitatii întoarcerii poetului în lumea copilariei si deci în timp. El este coplesit de regretul copilariei si fericirii pierdute si "arunca, în cele din urma, timpului neiertator un strigat dramatic, ale carui ecouri se amplifica pare ca în infinit: «... Unde esti, copilarie./ Cu padurea ta cu tot?»"

Asadar padurea simbolizeaza copilaria pierduta, câmpul semnifica tineretea nepasatoare, iar adverbul astazi — maturitatea, dar si "nostalgie, cautare continua".

In functie de aceste segmente temporale ale devenirii umane ireversibile sunt exprimate si gradate si sentimentele poetului: de la dragostea exaltata, dar soptita a padurii, la indiferenta inconstienta a tineretii si la neputinta, jalea si durerea coplesitoare din final ilustrate printr-o interogatie retorica si un vocativ cu reverberatii adânci si în sufletul cititorului.

Aceasta poezie care da glas regretului pentru trecerea anilor copilariei se alatura altora care exprima durerea pentru zadarnicia vietii, pentru iubirea neîmplinita — "Mai am im singur dor", "Trecut-au anii...", "Despartire..." etc. —, toate aceste creatii dovedind ca elegia si-a gasit stralucirea în creatia eminesciana deoarece poetul a stiut sa vibreze profund si inconfundabil la tot ceea ce este omenesc.

Mai,mai afrodita...Ce-o sa se prinda profesoara cand o sa-ti citeasca comentariul 4 te asteapta