In ce an a avut loc Unirea Principatelor?

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

1859 Arrow03.gif (244 bytes)

* Înãbusirea revolutiei nu a pus capãt dorintei românilor de a înfãptui programele de la 1848. La aceasta, un rol important l-au avut exilatii români care s-au împrãstiat în întreaga Europã.

Imperiul Otoman si Rusia Taristã, sfidând interesele poporului român si asigurându-si dreptul de a dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman - în primãvara anului 1849 - o Conventie, valabilã pe sapte ani si care stirbea grav suveranitatea Principatelor.



Împotriva celor decise la Balta Liman, emigratia românã a adresat un protest Adunãrii Nationale Franceze, si din initiativa lui C.A. Rosetti, la Paris, la începutul lunii iunie 1849, s-a constituit Comitetul Democratic Român.

* Rãzboiul Crimeii, declansat în cursul anului 1853, a fost un rezultat al contradictiilor dintre puteri si a avut importante consecinte pe plan european; înfrângerea Rusiei a creat un nou echilibru pe continent, si a îngãduit ca problema româneascã sã fie tratatã ca o problemã europeanã.

Prin tratatul de pace încheiat la Paris la 18 / 30 martie 1856, Principatele Române erau situate sub garantia colectivã a Puterilor semnatare ale actului international. Se solicita întrunirea la Bucuresti a unei comisii alcãtuite din reprezentantii statelor semnatare, având obligatia de a cerceta starea internã a tãrii si a face propuneri cu privire la reorganizare. Turcia trebuia sã se îngrijeascã de convocarea, în cele douã Principate, a unor Divanuri Ad-Hoc, care sã dea expresie dorintei românilor. Încã de la începutul lucrãrilor Congresului, reprezentantii marilor Puteri erau informati în legãturã cu dorinta de unire a românilor, si în timpul dezbaterilor a iesit în evidentã pozitia diferitã a Puterilor fatã de Unire. Franta sustinea înfãptuirea Unirii sub un principe strãin; pentru Unire s-au pronuntat Rusia, Prusia si Sardinia; Anglia nu s-a pronuntat, problema rãmânând deschisã. Împotriva Unirii au fost de la început, Turcia si Austria, pentru cã fiecare avea sub stãpânire teritorii românesti.

Dupã anul 1853, pasoptistii moldoveni si munteni s-au reîntors masiv în tarã; conducãtorii miscãrii unioniste s-au organizat în câte o formatiune politicã denumitã "Partida nationalã"; s-au format Comitete ale Unirii, care au fãcut o largã popularizare programului politic national: autonomia si neutralitatea Principatelor, unirea, print strãin, guvern reprezentativ, o singurã Adunare.

Lucrãrile Adunãrii Ad-Hoc s-au deschis în septembrie 1857, si pentru prima oarã au fost prezenti si deputati tãrani, si tot pentru prima oarã toate fortele sociale si politice erau chemate sã se pronunte într-o chestiune crucialã pentru viitorul României. În zilele de 7-8 / 19-29 octombrie, Adunãrile Ad-Hoc ale Moldovei si Tãrii Românesti au votat rezolutii asemãnãtoare, exprimând, unanim, vointa lor de unire: unirea Principatelor intr-un singur stat; autonomia si neutralitatea noului stat astfel format; print strain dintr-o familie domnitoare europeana, inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ si constitutional, garantia colectiva a celor 7 puteri.

Cererile Adunãrilor Ad-Hoc, cuprinse într-un raport al Consiliilor puterilor europene, au fost înaintate reprezentantilor puterilor garante la Conferinta de la Paris din 10/22 mai - 7/19 august 1858. A fost adoptatã o Conventie care cuprindea statutul international si principiile de organizare a Principatelor; se oferea românilor o unire incompletã.

Statul astfel rezultat urma sã se numeascã Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, dar cu exceptia a douã institutii cu adevãrat unice - Comisia Centralã si Înalta Curte de Casatie si Justitie - ambele cu resedinta la Focsani, în cele douã tãri ar fi trebuit sã fie doi domni, adunãri si guverne separate. Trebuie precizat cã prin Conventie, nici nu se încuraja, nici nu se descuraja "Partida Nationalã" din cele douã tãri în aspiratia ei spre unire, întrucât nicãieri nu se stipula cã domnii alesi în cele douã tãri trebuie sã fie persoane separate.

Conventia de la Paris cuprindea o serie de principii importante, precum abolirea privilegiilor si a monopolurilor, statornicea raporturile dintre proprietari si tãrani pe baze noi, moderne; legea electoralã prevedea un cens ridicat, restrictie incompatibilã cu progresul.

Era nevoie ca unirea sã fie înfãptuitã printr-un energic act national, care sã punã diplomatia europeanã în fata unui fapt împlinit. De aceea, pe bunã dreptate V. Boerescu, în "Nationalul" din 14/26 august 1858 arãta: "Europa ne-a ajutat ... rãmâne a ne ajuta noi însine. Noi multumim Europei cã ne-a arãtat cã Unirea poate fi posibilã".

Alexandru Ioan Cuza
În Adunarea Electivã a Moldovei, dupã mai multe dispute, a fost propus si ales în unanimitate domn la 5/ 17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, "om nou la legi noi" - dupã cum aprecia Mihail Kogãlniceanu.

Adunarea Electivã a Tãrii Românesti era însã dominatã de conservatori, de aceea victoria cauzei nationale era posibilã numai prin interventia hotãrâtã a maselor.

Peste 30.000 de oameni s-au aflat în preajma clãdirii Adunãrii în acele zile istorice; într-o sedintã secretã deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea tot a lui Alexandru Ioan Cuza, propunere acceptatã în unanimitate.

Alegerea aceluiasi domn în ambele Principate a reprezentat o însemnatã victorie a poporului român în lupta pentru formarea unui stat national unitar.

Puterile europene, întrunite la Conferinta de la Paris, la 26 august / 6 septembrie 1859, si sub presiunea evenimentelor internationale - izbucnirea rãzboilui Frantei si a Sardiniei împotriva Austriei era iminent - au fost nevoite sã accepte faptul împlinit de români; Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoastere limitatã, însã, numai la durata vietii acestuia.

Actul de la 24 ianuarie 1859, a inaugurat politica faptului împlinit si a determinat, pe plan international, o reactie contradictorie: acceptatã de cãtre Franta, Rusia, Sardinia si Prusia, primitã cu rezervã prudentã de guvernul englez, dubla alegere a lui Cuza a fost combãtutã de Turcia si Austria.

Situatia creatã în cele douã Principate a fost obiectul Conferintelor de la Paris 26 martie / 7 aprilie - 25 august / 6 septembrie, unde, în final, a fost recunoscutã dubla alegere de toate puterile europene. Un rol important în realizarea acestui obiectiv, în lipsa unor reprezentante diplomatice, l-au avut misiunile speciale, trimise în capitalele europene pentru a explica faptele si a purta tratative cu Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris.



Recunoasterea internationalã a dublei alegeri si a Unirii depline deschidea perspectiva înfãptuirii României moderne. Un sprijin deosebit de important în punerea în practicã a marilor reforme, l-a avut domnitorul din partea cabinetului condus de cãtre Mihail Kogãlniceanu (12/24 octombrie 1863 - 26 ianuarie / 7 februarie 1865).


În timpul guvernãrii Kogãlniceanu au fost adoptate , legea secularizãrii averilor mânãstiresti, legea organizãrii puterii armate, legea instructiunii publice, legea comunalã si au fost, dupã modelul francez, puse în practicã, codul penal si de procedurã penalã si legea organizãrii judecãtoresti. Legile electoralã si ruralã cu toate cã au avut anumite limite au ajutat mult la dezvoltarea ulterioarã a tânãrului stat. Prin Proclamatia (datã la 26 august 1864) se putea citi printre altele: "De astãzi voi sunteti stãpâni pe bratele voastre; voi aveti o pãrticicã de pãmânt, proprietate si mosie a voastrã; de astãzi voi aveti o patrie de iubit si de apãrat".

Situatia dificilã din interior, unde Cuza era suspectat de radicali cã ar intentiona sã perpetueze regimul personal, nelinistea provocatã pe plan extern de temerile cã România ar dori sã-si proclame independenta, au slãbit pozitiile domnitorului si au reanimat activitatea monstruoasei coalitii, hotãrâtã sã-l înlãture; complotistii au reusit sã-si realizeze planurile: atrãgând de partea lor o parte din rândurile armatei (colonelul C.Haralambie, maiorul D.Lecca, s.a.), l-au constrâns pe domnitor sã abdice în noaptea de 10/22 -11/23 februarie 1866; a fost instituitã o locotenentã domneascã alcãtuitã din L.Catargiu, N.Golescu si colonelul Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul si Comisia au proclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgianã, dar acesta n-a acceptat coroana.

În istoria noastrã nationalã, Alexandru Ioan Cuza reprezintã o personalitate incontestabilã; în perioada cât el s-a aflat la cârma tãrii au avut loc transformãri structurale ce au deschis drumul spre dezvoltarea statului român; Cuza a manifestat competentã si patriotism, a condus cu demnitate si dezinteres având asigurat un loc statornic în memoria poporului nostru. S-a stins din viatã, departe de patrie, la Heidelberg, în Germania, în noaptea de 15 mai 1873, si a fost înmormântat la Ruginoasa. În fata mormântului, Mihail Kogãlniceanu spunea; "Vesnica lui amintire nu se va stinge din inimile noastre si ale fiilor nostri; si cât va avea tara aceasta o istorie ... cea mai frumoasã paginã va fi aceea a lui Alexandru Ioan I".