In ce credeti in evolutie sau in creatie?

Părerea mea, dacă îmi dați voie!
Oamenii, sau mai exact locuitorii de astăzi ai planetei Terra, sînt niște clone ale unei civilizații extraterestre, plantate pe Terra ( laborator de cercetări în acest sens) spre a evolua, lucru care de fapt s-a și realizat în perioada ultimilor 50.000 de ani de cînd s-ar putea să existe oameni pe pămînt.
Decalajul timp - spațiu existent între planeta noastră și respectiva civilizație ne situează pe noi, pămîntenii, la anul 50.000 dar care pentru acea civilizație poate fi o mică valoare temporală, și deci ușor posibilă contemporană nouă chiar pentru această cifră de 50.000 de ani pe pămînt.

Creatie

Evolutie.

As fi mai inclinat sa credem ca ne-au creat Annunaki,pentru ca noi sa fim mineri,sa le scoatem aurul necesar lor, decat in creatie de ordin divin. Evolutia, desigur, are inca foarte multe hibe, insa prefer ceva mai credibil decat un cheag de sange din care omul s-a nascut.Sau argila si suflare dumnezeiasca.

Pot fi ambele variante. Dumnezeu ne-a creat din nimic...iar noi am evoluat cu timpul.

Creatie clar pentru ca Dumnezeu ne-a creat si cred foarte mult in el : ) bafta.

Evolutie clar

Creatie,daca nu ar fi creatia, nu ar fi nici evolutia!

Creatie

Nu vreau sa ma intelegeti gresit dar am dat funda pentru cel mai rapid si bun in acelasi timp raspuns.

Https://www.facebook.com/......5994874921

Creatie! Geneză în laborator?
La începutul anilor ’50, oamenii de ştiinţă au trecut la verificarea teoriei lui Aleksandr Oparin. Era un fapt stabilit că viaţa nu putea proveni decât din viaţă, dar oamenii de ştiinţă au formulat un principiu potrivit căruia, dacă în trecut condiţiile erau diferite de cele din prezent, viaţa ar fi putut să apară lent din materia nevie. Se putea demonstra acest lucru? Cercetătorul ştiinţific Stanley L. Miller, lucrând în laboratorul lui Harold Urey, a introdus într-un balon de sticlă cu apă în clocot care producea vapori (reprezentând oceanul) hidrogen, amoniac şi metan (presupunând că atmosfera primitivă a fost alcătuită din acest amestec), a închis ermetic balonul şi a produs în acest amestec scântei electrice (asemănătoare fulgerelor). În decurs de o săptămână, în balon au apărut urme ale unei substanţe roşiatice vâscoase, pe care Miller a supus-o unei analize şi a descoperit că era bogată în aminoacizi — baza proteinelor. Este foarte posibil să fi auzit despre acest experiment, deoarece, pe parcursul multor ani, acesta a fost prezentat în manualele de ştiinţă şi în cadrul disciplinelor şcolare ca şi cum ar explica modul în care a apărut viaţa pe pământ. Dar face el acest lucru?
Realitatea este că, în prezent, valoarea experimentului realizat de Miller este serios pusă la îndoială (vezi chenarul intitulat „Clasic, dar nedemn de încredere", de la paginile 36–37). Cu toate acestea, succesul său aparent a dus la alte încercări în urma cărora au fost produse chiar unele componente descoperite în acizii nucleici (ADN şi ARN). Specialiştii în domeniu (numiţi uneori cercetători ştiinţifici în domeniul apariţiei vieţii) au devenit optimişti, întrucât, în mod aparent, au realizat o copie a primului act al piesei formării moleculelor. Se părea că vor putea să realizeze şi copii ale celorlalte două acte ale piesei, respectiv formarea macromoleculelor şi formarea primei celule vii. Un profesor de chimie a afirmat: „În curând va fi posibilă explicarea apariţiei sistemului biologic primitiv prin mecanismele evoluţiei". Autorul unor lucrări ştiinţifice a făcut următoarea remarcă: „Criticii au lansat speculaţii potrivit cărora oamenii de ştiinţă, asemenea dr. Frankenstein din romanul scriitoarei Mary Shelley, vor crea în curând în laboratoarele lor organisme vii şi, prin aceasta, vor demonstra cu lux de amănunte cum a avut loc geneza". Astfel, mulţi au crezut că misterul apariţiei spontane a vieţii a fost elucidat. — Vezi chenarul intitulat „Aminoacizi dextrogiri şi aminoacizi levogiri", de la pagina 38.
Opiniile cercetătorilor se schimbă, întrebările tulburătoare rămân
Însă, în anii care s-au scurs de atunci, optimismul a dispărut. Au trecut zeci de ani, însă misterul apariţiei vieţii a rămas nedezlegat. După aproximativ 40 de ani de la efectuarea experimentului său, profesorul Miller a spus într-un interviu acordat revistei Scientific American: „Problema apariţiei vieţii s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât am prevăzut eu şi mulţi alţii". Şi alţi oameni de ştiinţă împărtăşesc această opinie nouă. De exemplu, în 1969, profesorul de biologie Dean H. Kenyon a semnat în calitate de coautor cartea Biochemical Predestination (Predestinarea biochimică). Recent însă, el a concluzionat că este „esenţialmente neverosimil ca materia şi energia să se organizeze în sisteme biologice fără ajutorul cuiva".
Şi într-adevăr, activitatea de laborator confirmă declaraţia profesorului Kenyon potrivit căreia există „o greşeală fundamentală în toate teoriile actuale privitoare la apariţia vieţii în urma unor transformări de natură chimică". După ce Miller şi alţii au efectuat sinteza unor aminoacizi, cercetătorii şi-au propus să realizeze proteine şi molecule de ADN, ambele fiind necesare vieţii de pe pământ. La ce concluzie s-a ajuns după efectuarea a mii de experimente în aşa-numitele condiţii prebiotice? În cartea The Mystery of Life’s Origin: Reassessing Current Theories (Misterul apariţiei vieţii: Reconsiderarea teoriilor actuale) se face următoarea remarcă: „Există un contrast izbitor între succesul considerabil obţinut în ceea ce priveşte sinteza aminoacizilor şi eşecul înregistrat cu consecvenţă în ce priveşte sinteza proteinelor şi a ADN-ului". Eforturile depuse în acest sens se caracterizează printr-o „nereuşită constantă".
Realist vorbind, misterul nu se referă numai la modul în care au apărut prima moleculă proteică şi prima moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN), ci şi la modul în care conlucrează acestea. „Numai parteneriatul celor două molecule a făcut posibilă existenţa vieţii pe pământ", se spune în The New Encyclopædia Britannica. Cu toate acestea, enciclopedia respectivă notează faptul că modul în care s-a născut acest parteneriat rămâne „o problemă de importanţă crucială, dar şi nerezolvată în ce priveşte apariţia vieţii". Şi, într-adevăr, aşa este.
În Apendicele A, intitulat „O colaborare în vederea vieţii" (paginile 45–47), se prezintă câteva detalii importante cu privire la uluitoarea colaborare dintre proteine şi acizii nucleici din celulele noastre. Chiar şi o scurtă privire asupra celulelor corpului nostru ne stârneşte admiraţia pentru eforturile depuse de oamenii de ştiinţă în acest domeniu. Ei au furnizat informaţii cu privire la procesele foarte complexe la care puţini dintre noi abia dacă se gândesc, dar care au loc în fiecare moment al vieţii noastre. Dintr-un alt punct de vedere însă, uluitoarea complexitate şi precizia pe care o pretinde aceasta ne determină să revenim la întrebarea: Cum s-au întâmplat toate acestea?
Probabil că ştiţi că cercetătorii din domeniul apariţiei vieţii nu au renunţat la tentativa de a redacta un scenariu plauzibil pentru piesa care prezintă apariţia vieţii. Cu toate acestea, noul scenariu scris de ei nu s-a dovedit a fi convingător (vezi Apendicele B, intitulat „Din «lumea ARN-ului» sau din altă lume?", de la pagina 48). De exemplu, Klaus Dose, de la Institutul de Biochimie din Mainz (Germania), a spus: „În prezent, toate discuţiile referitoare la principalele teorii şi experimentele efectuate în acest domeniu sfârşesc fie într-un impas, fie cu mărturisirea ignoranţei".
Nici chiar în 1996, la Conferinţa internaţională pe tema apariţiei vieţii, nu s-a găsit nici o soluţie. Revista Science, dimpotrivă, a afirmat că cei aproximativ 300 de oameni de ştiinţă care au conferit „s-au străduit să dezlege enigma referitoare la modul în care au apărut pentru prima oară moleculele [de ADN şi ARN], precum şi pe cea referitoare la modul în care s-au dezvoltat ele până la stadiul de celule cu reproducere asexuată".
Pentru a studia şi chiar pentru a începe explicarea proceselor care au loc la nivel molecular în celulele noastre era nevoie de inteligenţă şi de o instruire superioară. Este raţional să credem că aceste procese complicate au avut loc pentru prima oară într-o „supă prebiotică" în mod spontan şi nedirijat? Sau este vorba de mai mult decât atât?
De ce există aceste enigme?
Un om al zilelor noastre poate privi în urmă la aproape o jumătate de secol de speculaţii şi mii de încercări de a dovedi că viaţa a apărut de la sine. Dacă ar face acest lucru, s-ar simţi îndemnat să împărtăşească punctul de vedere al unui laureat al Premiului Nobel, Francis Crick, care, referindu-se la teoriile lansate pe tema apariţiei vieţii, a remarcat faptul că există „prea multe speculaţii bazate pe prea puţine lucruri concrete". Astfel, este lesne de înţeles că unii oameni de ştiinţă care analizează faptele ajung la concluzia că viaţa este mult prea complexă pentru a apărea brusc şi de la sine chiar şi într-un laborator organizat, ca să nu mai vorbim de apariţia ei într-un mediu necontrolat.
Dacă ştiinţa avansată nu poate dovedi că viaţa a apărut de la sine, de ce continuă unii oameni de ştiinţă să susţină aceste teorii? Cu câteva decenii în urmă, profesorul J. D. Bernal a prezentat un raţionament profund în cartea The Origin of Life (Originea vieţii): „Aplicând canoanele stricte ale metodelor ştiinţifice la acest subiect [generaţia spontanee a vieţii], se poate demonstra efectiv în câteva puncte ale relatării că viaţa nu putea să apară în mod spontan; improbabilităţile sunt prea mari faţă de şansele apariţiei vieţii, care sunt prea mici". Apoi a adăugat: „Aceste improbabilităţi constituie o problemă pentru cei care cred în generaţia spontanee a vieţii, deoarece, în mod evident, viaţa se prezintă pe pământ în toată multitudinea formelor şi a activităţilor ei, iar dovezile privitoare la apariţia ei trebuie denaturate pentru a arăta cum a venit ea în existenţă". Aşadar, situaţia nu s-a îmbunătăţit.
Gândiţi-vă la importanţa fundamentală a acestui raţionament. Acesta este acelaşi lucru cu a spune: „Din punct de vedere ştiinţific este corect să se declare că viaţa nu poate să apară de la sine. Însă, apariţia spontană a vieţii este singura posibilitate pe care o vom lua în considerare. Aşadar, este necesar să denaturăm dovezile pentru a sprijini ipoteza potrivit căreia viaţa a apărut în mod spontan". Sunteţi satisfăcuţi cu un asemenea raţionament? Nu cumva acesta pretinde o „denaturare" prea mare a realităţii?
Cu toate acestea, există reputaţi oameni de ştiinţă bine informaţi care nu consideră necesar să denatureze realitatea pentru a o face să coincidă cu o filozofie răspândită referitoare la originea vieţii, ci, dimpotrivă, lasă ca realitatea să indice o concluzie logică. Care este realitatea, şi care este concluzia?
Informaţiile şi inteligenţa
Fiind intervievat cu ocazia realizării unui film documentar, profesorul Maciej Giertych, un remarcabil genetician de la Institutul de Dendrologie al Academiei Poloneze de Ştiinţe, a răspuns:
„Am devenit conştienţi de volumul uriaş de informaţii pe care îl conţin genele. Ştiinţa nu este în măsură să explice cum pot să apară aceste informaţii în mod spontan. Informaţiile pretind existenţa unei inteligenţe; ele nu pot apărea în mod accidental. Nu se pot obţine cuvinte prin simpla amestecare a literelor". Apoi a adăugat: „De exemplu, sistemul extraordinar de complex de replicare al ADN-ului, al ARN-ului şi al proteinelor, care are loc la nivel celular, trebuie să fi fost perfect de la bun început. Altfel, sistemele biotice nu ar fi putut exista. Singura explicaţie logică este că această vastă cantitate de informaţii a provenit de la o fiinţă inteligentă".
Cu cât învăţăm mai mult despre miracolele vieţii, cu atât este mai logic să fim de acord cu următoarea concluzie: Apariţia vieţii presupune existenţa unei surse inteligente. Care este aceasta?
Aşa cum s-a menţionat mai înainte, milioane de persoane cu un înalt nivel de instruire ajung la concluzia că viaţa de pe pământ trebuie să fi fost adusă în existenţă de o inteligenţă superioară, de un proiectant. După o examinare imparţială a lucrurilor, aceste persoane au acceptat faptul că, până şi în era noastră ştiinţifică, este logic să fim de acord cu poetul biblic care, cu mult timp în urmă, a spus despre Dumnezeu: „Căci la Tine este izvorul vieţii". — Psalmul 36:9.
Fie că aţi ajuns la o concluzie bine stabilită referitoare la acest lucru, fie că nu, haideţi să ne îndreptăm atenţia spre câteva miracole care au legătură cu propria voastră persoană. Acest lucru aduce o mare satisfacţie şi poate face lumină în această problemă care ne influenţează viaţa.
[Chenarul de la pagina 30]
Cât de mare este probabilitatea ca viaţa să fi apărut din întâmplare?
„Întâmplarea, numai întâmplarea a făcut totul, de la supa primară până la om", a spus Christian de Duve, laureat al Premiului Nobel, referindu-se la originea vieţii. Însă este întâmplarea o explicaţie raţională pentru cauza apariţiei vieţii?
Ce este întâmplarea? Unele persoane şi-o explică luând în considerare probabilitatea matematică, cum ar fi întâmplarea pe care o implică faptul de a da cu banul. Totuşi, nu acesta este sensul cu care mulţi oameni de ştiinţă folosesc termenul „întâmplare" privitor la originea vieţii. Termenul vag „întâmplare" este folosit ca înlocuitor al unui termen mult mai exact, cum ar fi „cauză", în special când cauza este necunoscută.
„A personifica «întâmplarea» ca şi cum am vorbi despre un factor cauzator, remarcă biofizicianul Donald M. MacKay, înseamnă a face o trecere ilogică de la un concept ştiinţific la unul mitologic cvasireligios." În mod similar, Robert C. Sproul subliniază: „Pentru că de atât timp am numit cauza necunoscută «întâmplare», oamenii au început să uite că s-a făcut o substituire. . . Ipoteza potrivit căreia «întâmplarea egal o cauză necunoscută» a ajuns să însemne pentru mulţi «întâmplarea egal cauza»".
De exemplu, Jacques L. Monod, laureat al Premiului Nobel, a folosit acest tip de raţionament, şi anume: „întâmplarea egal cauza". „Pura întâmplare, absolut liberă, însă oarbă, [stă] chiar la baza uluitorului edificiu al evoluţiei", a scris el. „Omul află în cele din urmă că este singur în imensitatea rece a universului în care a apărut pur şi simplu din întâmplare." Remarcaţi ce a spus el: „DIN întâmplare". Monod face exact ce fac mulţi alţii: ridică întâmplarea la rangul de principiu creator al vieţii. Întâmplarea este prezentată drept modalitatea prin care a apărut viaţa pe pământ.
De fapt, dicţionarele definesc termenul „întâmplare" ca „presupusul determinant impersonal şi nepremeditat al evenimentelor inexplicabile". Astfel, dacă cineva afirmă că viaţa a apărut din întâmplare, acesta spune, cu alte cuvinte, că viaţa a apărut datorită unui agent cauzator necunoscut. Nu s-ar putea ca unii să scrie „Întâmplare" cu literă majusculă, gândindu-se, de fapt, la Creator?

Mai mult evolutia desi ea e o creatie
Sper sa primesc funda

Nu-i corect ce urmeaza dar raspund cu o intrebare...de ce toti zei si dumnezeii sunt invizibili(de ne detectat)?