Ma ajutati sa gasesc poezii despre sau cu padure deoarece se tine un concurs si am peste 100 poezii dar vreau mai multe. Ma puteti ajuta? va rog frumos

Pai iti dau cateva



Nimica n-are ca padurea mai multe farmece s-atraga
Un suflet ce iubeste taina frunziselor cu umbra draga
Si nicaieri nu poti mai bine de lumea-ntreaga sa te pierzi
Decat pe-ngustele potece sub boltile cu frunze verzi.
Frumos e muntele ce-nalta spre ceruri fruntea lui semeata,
Frumos e campul ce se-ntinde ca si o mare de verdeata,
Frumoasa, marea linistita sau cu talazul razvratit,
Insa nimica cu padurea nu poate fi asemuit.
Ea n-are-n sanul ei castele, dar soarele cand o izbeste
O populeaza cu fantasme, si cantu-o face de vorbeste,
S-aci zaresti palate-nalte, s-aci, cand ele se desfac,
Ridica vocea orice frunza si-n om se schimba-orice copac.
Si cate ganduri nu desteapta cate-un stejar mai vechi, ce stie
A veacurilor disparute povestea cea de barbatie,
El, ce sub umbra lui batrana s-adaposteasca a putut
Cate-un Mihai al tarii noastre, trait si mort necunoscut.
Padure, cine nu iubeste suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri brate visandu-ti dulcea poezie,
Si care om venind in tine nu se pricepe inaltat,
Cu ranile in piept inchise, cu doru-n suflet alinat?
Poetul daca se aseaza la vreo raspant'e cu fantana
Vorbeste cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasa zana,
Ce se tot face nevazuta de cand nu sunt nici frati de cruci,
Nici verzisori frumosi ca zmeii, nici potera si nici haiduci.
Si cantecele ce desira ii sunt adesea insotite
De milioanele de frunze in soare-apune poleite,
Iar apa alergand la vale, cu un murmur nedefinit
Le duce fara de-a sti unde si nici de unde i-au venit.
Ciobanul daca se zareste printre desisul tau cel verde,
De rand de-ar fi la-nfatisare, infatisarea lui si-o pierde,
Si ca-ntr-o cadra ce-ar cuprinde pe un pastor al lui Virgil
Se-ntipareste o idila pe chipu-i inca de copil.
Il vezi alaturea cu mieii, pe care bland ii pastoreste,
Cu pieptul gol, in vant cu parul ce alba fata i-o umbreste,
Ca-n vremuri clasice de simplu, dar si frumos si fericit
Precum n-a fost pana acum de nimeni inca-nchipuit.
Voinicul daca pe sub seara si-adaposteste-a lui comoara
De dragoste inflacarata sub umbra ta ce-l infasoara,
Din om ce este-l faci sa para ca santu Gheorghe de maret
Si tremura sarmana fata sub buza lui de indraznet.
Padure, cadrul tau convine la bucurie si durere...
Dar cantecul ce pe-a mea buza incepe azi a tresalta
Din nou ca sa rasune liber si sa reia a lui putere,
Padure, are trebuinta de cadrul si de umbra ta.
Cu gandurile mele singur as vrea ca sa ma pierd in tine,
Sa simt o dulce voluptate sorbindu-ti aerul cel viu,
Sa nu mai s-afle om sa stie nici de-al meu nume, nici de mine,
Si tot asa sa nu mai fie nici om de care eu sa stiu.
Tacut, sub frunze ca naluca sa ma strecor fara-ncetare
Pe unde locul mai salbatic s-ar intampla in drumul meu,
Iar dand uitarii lumea-ntreaga si eu s-am parte de uitare,
Ranit de lupta unei viete pe care n-am cerut-o eu.
Spre soarele ce se ridica sa cant cu frunzele ce canta,
Cu paserile modulandu-si concertul lor neintrecut,
Cu soptitoarele izvoare ce-n armonie se framanta
Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic asternut.
Si cufundat prin al meu suflet in armonie si verdeata,
Rapit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Sa simt si lumea sa-nteleaga ca de-are traiul vreo dulceata,
E de-a uita ca-l porti pe umeri s-ameninta a te strivi.




Treceam prin pădurea cutreierată de flori
Pentru întâia dată fără fiori
Neînţelegând cum înfloresc atâţi
De împetalaţi bujori
Aprigi şi mulţi.

Am plecat pe acest drum din întâmplare.
Prietenii trecuseră după roşia floare
Şi mă copleşeau cum pot să o rupă,
Petrecăreţi plecând în zare
În trupă.

Îmi amintesc cum călcam an de an
Peste petalele ei ca peste-un mărgean
Atârnat la gâtul pădurii de primăvară
Cu doine şi hore de-alean
Pentru vară.

Era nespusă tristeţe şi bucurie şi jale.
Erau multe tarabe şi multă vânzare
De suflete şi banale cântări
Strigătoare la cer şi în zare
Nu rareori.

Aşa am simţit păşind aici bunăoară.
Aşa mi-amintesc cânt de vioară
Ce plângea - nai nenuntit -
Nemărturisit întâia oară
Suflet iubit.

Era prea multă trăire neîmpărtăşită
Şi frunză verzuie neîngălbenită…
Un veac, o lume-n schimbare,
Ce mărturisea însufleţită
Noua visare.

Prin pădurea bujorului n-am mai trecut.
Ce-mi amintesc pare demult,
Nu pot uita, însă, roşul pădurii
Răspândit sub verde tăcut…
Patima urii.