Ma puteti ajuta dandu-mi o definitie a cititului? ( Dau funda )

A citi=a benificia de o lipsa progresiva a prostiei din cap; cel putin asa o consider eu

Depinde. In mod direct, ad litteram, inseamna a deslusi, a intelege, a descifra un text scris. "Citit", despre cineva spus, inseamna ca are o cultura generala sau cunostinte peste medie, evident datorita faptului ca a citit. "A citi" in cafea, in carti, in palma... e clar, se refera la ghicit+chiromantie si alte gogomanii.
Cat de serioasa e intrebarea? nu pot sa te "citesc"... si asa am ajuns la un alt sens al cuvantului "a citi pe cineva" inseamna a evalua, a intui adevarata natura a cuiva care (poate) se ascunde sub o masca.

E DIN CAPUL MEU:
CITITUL= a intelege, sensul rostul propozitiilor si a simbolurilor scrise intr-o carte, revista etc. Cititul, este o metoda de a informa pe cineva indirect sau mut.

"CITÍT1 s. n. Citire. ◊ Scris-citit = noțiuni elementare de scriere și citire (predare în primele clase elementare). [Var.: (pop.) cetít s. n.] " sursa DEX online Funda?!

A informa pe cineva indirect a citi= a intelege ceva din acea carte sau revista acum funda!

ATENTIE! Nu vreau definitii din dictionar sau chestii de genul... vreau ceva creat de voi.

Lectura reprezintă un fenomen, deopotrivă social şi psihologic, atingând categorii diverse ale populaţiei, cu niveluri diferite de posibilităţi şi pregătire profesională, de cultură. În orice caz, lectura înseamnă, în primul rând, un proces de comunicare: „toate sensurile termenului de lectură includ semnificaţia de transmitere şi comunicare".1
Lectură (lat. Lectura = „citire"), în sens tradiţional etimologic, înseamnă descifrarea sistemului de semne scrise care constituie un text şi înţelegerea (decodarea) ansamblului de elemente comunicate în acest fel. Pornind de la acest înţeles general acceptat, cuvântul a căpătat şi sensul de interpretare a unui text literar. Capacitatea de a crea mai multe puncte de vedere cu privire la scriere, de a judeca şi înţelege în mai multe feluri provine din caracterul ei multifuncţional, din diversitatea nivelurilor şi mesajelor cuprinse. Una dintre trăsăturile constitutive ale literaturii fiind tocmai diversitatea mesajelor, ambiguitatea înţelesului, caracterul său de operă deschisă, spre deosebire de scrierile ştiinţifice, de pildă, rezultă că lectura (inclusiv în sensul de interpretare) este etapa finală, de o indiscutabilă importanţă, a existenţei operei. Nu există lectură, ci doar relectură, întrucât sensurile găsite în procesul decodării textului nu sunt întâmplătoare, ci guvernate de preconcepţii, informaţii anterioare, nivel cultural ş.a.2

Oricare ar fi modalitatea şi mijlocul de transmitere, lectura este comunicare de la autor la cititor, ea reprezentând, simultan şi succesiv, toate elementele comunicării deoarece lectura este comunicatul, comunicantul, comunicarea, şi ea dă naştere unui informat: cititorul, care, la rândul său, este cel care creează lectura. Iată deci că lectura este un act de reciprocitate... Orice activitate intelectuală trebuie să se bazeze în mod obiectiv pe informaţii obţinute făcând apel la lectură, la elemente ale culturii scrise. Prin lectură, omul încearcă să capteze şi să descifreze un mesaj care, ca în orice sistem de comunicare, înseamnă determinarea unui sens, a unei semnificaţii. Această receptare nu se reduce numai la perceperea exactă a unui text; ea declanşează multiple procese psihice. În primul rând, un proces de actualizare a vechilor cunoştinţe, dar şi de noi asocieri, datorate ideilor cuprinse într-un text. În al doilea rând, lectura determină judecăţi şi raţionamente care consolidează sau duc la descoperirea de noi adevăruri. În al treilea rând, descifrarea semnificaţiei unui text înseamnă tot atâtea răspunsuri afective care se traduc prin sentimentul de mulţumire sau o stare de desfătare ori nemulţumire, insatisfacţie, plictiseală".3
Pusă în termeni comunicaţionali, relaţia autor-carte-cititor, poate fi văzută ca transmiterea unui mesaj de la emiţător (autorul), la un receptor (cititorul), prin intermediul unui canal (text tipărit). Această afirmaţie se pretează foarte bine la ideea că actul comunicării e definit în structura lui de paradigma lui Lasswell:4 1.cine spune; 2. ce spune; 3. prin ce canal; 4. cui; 5. cu ce efect. În acest context, lectura este conţinutul, ceea ce se comunică, gândirea autorului transmisă cititorului. Acest conţinut există independent de cititor. Nu putem vorbi despre lectură decât atunci când, şi pentru autor şi pentru cititor, există un cod comun, coduri comune (semnele, limba, limbajul, cultura). Tocmai datorită acestor coduri comune există înţelegerea şi participarea la unul şi acelaşi conţinut de gândire. Conform modelului comunicaţional, opera circulă pe traseul autor-critic-public. Oricum, orice scriitor, în momentul în care scrie, are prezent în conştiinţă un public căruia, potenţial, i se va adresa, îi va transmite un mesaj. Referindu-se la problema comunicării literare, J.P. Sartre afirma, pe bună dreptate, că apariţia scrisului o implică şi pe cea a lecturii. Aceasta reprezintă efortul conjugat al autorului şi cititorului care va da naştere acelui obiect concret şi imaginar care este creaţia spiritului. Lectura este cea care învolburează, îmbogăţeşte, recreează opera literară: „semnificaţia pe care o dă autorul textului este doar una din semnificaţiile experimentale ale operei în ansamblul ei, operă care cuprinde şi elemente de semnificaţie postulate în mod inconştient („implicate"). Opera literară, ca realitate activă, receptată estetic reprezintă o contopire a intenţiei autorului cu receptarea cititorului;" în consecinţă, o interpretare axată pe autor este din capul locului exclusă".5 După cum arată şi Traian Herseni, 6 scriitorul, în opera sa, poate să pună întrebări la care nu răspunde satisfăcător. Astfel, opera ajunge la cititor insuficient încărcată cu un mesaj. Opera literară cuprinde şi elemente non estetice. Theophile Gautier spunea că un artist este, înainte de toate, un om. El poate oglindi, în opera sa, fie că le împărtăşeşte, fie că le respinge, iubirile, urile, pasiunile, credinţele şi prejudecăţile timpului său. De aici şi urmarea: prin lectură, cititorii nu pot trece peste ele cu nepăsare – opera literară devine o operă deschisă (Umberto Eco) prin incitarea la dialog, la discuţie, la interpretare. Cititorul desăvârşeşte opera în direcţia propriei sale personalităţi. Cititorul este în întregime implicat în actul lecturii, cu întreaga sa cultură, cu mediul social în care trăieşte, cu dispoziţiile psihologice ale momentului. El reconstruieşte un alt mesaj în care amestecă o parte a gândirii autorului, conţinută în paginile cărţii, şi propria sa gândire. Pentru a participa la conţinutul unei cărţi nu este suficient să ştii să citeşti, lectura unei opere necesitând un nivel cultural mai ridicat şi presupunând însuşirea unor deprinderi de lectură. Lectura operei parcurge trei faze succesive şi anume: intuiţia globală, determinată de o reacţie spontană, analiza şi sinteza finală.7 Rezultatul, o nouă creaţie: opera de artă şi, în special, opera literară nu se impune numai ca un obiect de desfătare sau cunoaştere, ea se oferă spiritului ca un obiect de interogaţie, de căutare, de perplexitate (Gaetan Picon).