Într-o seară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi prieteni, toţi lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi de ciubuce mari, care produceau o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui paşă. Afară cerul era învelit de nori vineţi, care se spărgeau deasupra Iaşului, cu gând de a-l spăla de glod şi de păcate; dar în zadar ei îşi vărsau sudorile! Eforia nu încuviinţase proiectul lor!
Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient.
-- Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine că, pân-a nu veni în ţările d-voastră, nici nu prepuneam că se află în Europa o Moldavie şi o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi ale lumii şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută.
-- Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine ştie dacă pân-în sfârşit nu-i fi pus în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări!
-- Domnilor, adăugă străinul râzând, vă înştiinţez că, de-oi mai şedea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, sălbaticii ce-or vroi să mă prefacă în friptură nu or găsi pe mine decât pielea şi oasele. Cu toate aceste, pân-a nu mă face jertfa descoperirii mele, daţi-mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea.
Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, precum ştiţi, s-a făcut astăzi de modă, am ajuns bun sănătos la Viena; şi de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî Dunărea pân-în Marea Neagră, făr-a mă opri nicăieri.
Cred că nu e nici unul din d-voastră care să nu fi făcut voiajul Dunării şi să nu se fi mirat ca mine de sălbatica frumuseţe a malurilor acestui râu între Banat şi Serbia. E de prisos dar să vă mai vorbesc de acei munţi plini de peşteri adânci şi înveliţi cu păduri vechi, precum şi de Porţile-de-Fier, şi de Turnul-Severinului, şi de rămăşiţele podului lui Traian.
Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei şi mă apropiam de ţările d-voastră, curiozitatea mea creştea. În toate părţile vedeam o altă lume, pe care nici o visasem. Din toate părţile auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţelegeam ce însemnau acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţească şi până în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Europei.
În sfârşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pământul ce se vedea de-a stânga noastră se numea Valahia şi că era locuit de un neam de oameni cu totul străini de naţia otomană! Să vă spun mirarea mea la această descoperire e peste putinţă! Atâta numai voi mărturisi că, de aş fi avut atunci sub mână pe profesorul meu de geografie, l-aş fi aruncat în Dunăre!
Din ceasul acela mă simţii cuprins de un dor nemărginit de ştiinţă şi hotărâi a studia cu de-amănuntul această ţară necunoscută mie şi acel neam de oameni atât de nou pentru mine. În urmare, ţineam necontenit privirile mele pironite pe malul stâng al Dunării, cu sperare de a zări ceva care să-mi înmulţească cunoştinţele asupra Valahiei; dar se vede că această provincie vroia să mă pedepsească, căci ea nu-mi arăta altă decât şesuri pustii ce se uneau cu cerul în depărtare.
Din vreme în vreme însă zăream câte o fiinţă rătăcită pe acele câmpii fără margini sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam înţelege de departe dacă acea fiinţă era om şi dacă acele locuinţe primitive formau un sat. Îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vânturat de cârduri de fiare sălbatice şi de oameni pribegi ca în sânul Africii... Râdeţi, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de geografie!
Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru de a mă rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei. Speram să intru într-o viaţă nouă şi plină de întâmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase şi a cetelor de hoţi ce gândeam că aş întâlni în calea mea. Îmi încărcai deci pistoalele şi sării din corabie pe pământ, cu gând de a răsturna jos pe cel întâi valah ce s-ar înainta spre mine... Nici unul din oamenii adunaţi pe mal nu mă b[...]n seamă, şi, în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul francez din Brăila, care, cunoscându-mă de compatriot, mă pofti la dânsul acasă.
La consulat se aflau adunaţi mai mulţi străini care vorbeau cu mare entuziasm de o baltă făcătoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vro câţiva ani, şi care se numea Balta-Albă.
După zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se găseau acum împrejurul acelei bălţi şi se lecuiau, văzându-i cu ochii, de tot soiul de patimi. În acel izvor de tămăduire orbii câştigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bătrânii puterile! ş.c.l.
Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul să-mi înlesnească vreun chip de a mă duce îndată la Balta-Albă, şi, peste o jumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. Îmi luai un sac de drum şi mă coborâi iute în uliţă.
Când acole, ce să văd? În loc de malpost sau de diligenţă, o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu spiţele stricate.
Patru cai mici, numai oasele şi pielea, pe care erau săpate urme adânci de bici, şi un om sălbatic, bărbos, zdrenţăros şi înarmat cu un harapnic lung de un stânjen! Acesta era echipajul meu!
Rămăsei încremenit la o aşa de ciudată privelişte, dar consulul ce se coborâse după mine începu a râde şi, încredinţându-mă că acela era chipul de a călători în Valahia, mă îndemnă a mă sui în căruţă.
-- N-ai grijă, adăugă el; cu trăsura aceasta primitivă şi cu caii aceştia care seamănă mai mult a nişte mâţe postite vei face un drum de care ţi-i aduce aminte cât vei trăi. Ţine-te bine, însă!
Primii aceste sfaturi ca o glumă din partea compatriotului meu şi, clătinând din cap, drept semn de îndoială, mă aruncai în cutie, strigând la postaş: allons!
Deodată căruţa fugi de sub mine ca un şarpe! iar eu, făcând în aer o tumbă neaşteptată, mă trezii pe pavea. Ce se întâmplase? nu ştiu. Atâta numai îmi aduc aminte că, în vreme cât m-am sculat din colb, ameţit şi zdruncinat, echipajul meu se făcuse nevăzut.
Consulul îşi ţinea şoldurile de râs, şi oamenii din uliţă, care fuseseră faţă la această întâmplare comică, ziceau hohotind: neamţo dracoli.
Peste zece minute căruţa veni înapoi ca să mă ia de a doua oară. Postaşul se zbuciuma de râs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, încât mi se părea că şi roţile râdeau scârţâind de mine!
Mă urcai în sfârşit de iznoavă pe cuibul acel de fân; dar astă dată mă apucai cu mâinile ţeapăn de căruţă: Allons.
-- Alon, domnule! strigă postaşul şi, înţepenindu-se în scări şi chiuind ca un furios, şi pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bombă.
Ce să vă spun, domnilor? De când sunt nu mi-am închipuit o alergare aşa de infernală, un lucru atât de original!
Într-un nor de colb ce zbura pe faţa pământului, caii alergau ca şi când ar fi intrat dracul într-înşii; căruţa fugea încât nu mai avea vreme să scârţâie; roţile se alungau, săltând din hopuri în hopuri şi azvârlindu-mă în sus ca pe o minge; surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea câmpii; iar eu... dacă mi-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mâna de trăsură şi s-o bag în buzunarul cu pistoalele, aş fi intrat într-un păcat, negreşit. Un vârtej grozav mă cuprinsese în sânul acelui steplechasse diavolesc; ochii îmi ieşeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, şoldurile mă dureau, dinţii îmi clănţăneau, urechile îmi ţiuiau; şi de câte ori mă văitam la vreun hop mai adânc, de câte ori strigam: ai, ai! postaşul îmi răspundea: hai, hai, domnule! şi bătea caii din nou, şi chiuia încă mai sălbatic, şi căruţa fugea încă mai iute, şi eu ameţeam încă mai tare.
Deodată, cum ne coboram pe o costişă, şăuaşul se poticni; roata de dinainte se izbi de el în repejune şi se sfărâmă pe loc; iar căruţa, răsturnându-se cu mine şi lăsându-mă lat în mijlocul drumului, lângă bietul cal ce-şi sclintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roţi şi cu postaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului.
Această de pe urmă întâmplare mă făcu să blestem impresiile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi, fără a socoti tot colbul ce înghiţisem, durerile ce câştigasem în tot trupul şi mai ales perspectiva ce-mi rămânea de a sta pe jos, singur, în câmpiile acele pustii! Toate aceste împrejurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aş fi mâncat atunci cu mare mulţumire carne de valah!
Stam în drum lângă nenorocitul şăuaş care zăcea la pământ şi mă gândeam ce o să mă fac, încotro să-mi îndreptez picioarele? pentru că de jur împrejurul meu nu zăream altă decât şesuri goale! Când mă trezii iarăşi cu postaşul lângă mine. El nu păţise nimic, pentru că, precum v-am spus, se aninase de coama lăturaşului când i se poticnise calul.
Cătam la dânsul, întrebându-l prin semne ce avea de gând să facă? dar el, bodogănind din gură ca un urs supărat şi apăsânduşi căciula pe ochi cu mânie, se descinse de brâu, legă cu el spiţele roţii celei stricate şi o aşeză la locul ei; pe urmă, scoţând şaua din spinarea calului celui căzut, o puse pe lăturaş şi, mai adăugând vro câteva noduri la frânghiile ce slujeau de hamuri, încălecă şi-mi făcu semn să mă sui în căruţă.
Ce puteam să fac? Mă urcai de iznoavă, cu capul plecat ca un osândit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, şi pornii iarăşi în fuga mare, deşi căruţa nu mai avea decât trei roţi şi jumătate, deşi postaşul nu mai avea de bătut cu harapnicul decât trei cai, adică doi înainte şi unul la oişte, pe care el era călare. Cât pentru nenorocitul dobitoc ce-şi sclintise piciorul, el rămase singur în urma noastră, neavând altă mângâiere decât cuvintele ce-i zise postaşul când se despărţi de dânsul, adică: mânca-te-ar lup!
Soarele acum asfinţise, şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer, întocmai ca nişte privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uitau cu ochii strălucitori la mine şi asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznaşă comedie de pe faţa pământului. Şi astfel îmi vuia capul din pricina zdruncinărilor ce sufeream, că mi se părea că aud din vreme în vreme un hohot lung şi răsunător deasupra capului meu!
Cu toate aceste, târziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei bălţi late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postaşul mă întrebă prin semne unde să mă ducă?
Eu, care credeam că Balta-Albă era numele unui târg, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, îi răspunsei: ŕ Balta-Alba. Şi mărturisesc că în acest răspuns erau cuprinse toate sperările mele: sperarea de a scăpa de salturile mortale ale căruţei; sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic ş.c.l. Uitasem acum că mă găseam într-o parte a lumii în care, cu câteva ceasuri mai înainte, visasem lupte cu sălbatici şi cu fiare răpitoare.
Încă o fugă bună de cal şi am sosit într-un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostârci.
Forma bizară a acelor locuinţe, printre care se înălţa o mulţime de cumpene de fântâni, ca nişte gâturi de cocoare uriaşe; urletul câinilor ce alergau pe sub garduri; ciocănitul berzelor care-şi dau capul pe spate la razele lunii şi, într-un cuvânt, amestecul acela de umbră şi de lumină, care da lucrurilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume. Când mă trezii însă din acea uimire plăcută, mă văzui singur în mijlocul unei pieţe neregulate şi pline de spini. Postaşul îmi descărcase bagajul lângă mine şi se făcuse nevăzut cu căruţă cu tot.
Închipuiţi-vă, domnilor, poziţia mea. Străin, într-un colţ de pământ necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici ţipenie de om, înconjurat de vro douăzeci de câini, care vroiau numaidecât să afle ce gust are carnea de francez, neştiind nici limba, nici obiceiurile locului! Închipuiţi-vă toate aceste împrejurări pe capul unui om şi mă veţi crede lesne dacă v-oi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată se pref[...]ntr-o grijă, vară primară cu spaima.
Fiind însă cu ţelul meu, venind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele, îmi făcui drum cu băţul printre claia de câini ce îmi aţinea calea şi mă hotărâi a-mi căuta, eu singur, vreo ospeţie. Pornii deci prin sat, ţinându-mi sacul de drum într-o mână şi având drept tovărăşie un escadron de câini, ce-mi arătau dinţii lor ascuţiţi, ca dovadă de plăcerea ce ar fi avut a-i înfige în mine.
Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului, când sărind peste o vacă culcată în mijlocul uliţei, când trezind vreun cocoş adormit, care sărea speriat de pe gard pe casă, când împiedicându-mă de jugul unui car lăsat în drum, când ferindu-mă de a pica într-o fântână, pentru că am păcatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar în zadar! nici una din acele case nu avea înfăţişare de tractir; şi, după o lungă primblare, rămăsei încredinţat că ceea ce căutam nu se afla în Balta-Albă!
,,Diable! ziceam în mine, se vede că sunt osândit a împlini, în astă noapte, rolul lui Acteon din mitologie!" Şi de ciudă începusem a-mi descărca mânia asupra câinilor, ce se obrăzniceau mai mult în privirea persoanei mele, când deodată zării o caleaşcă, cu şase cai şi întovărăşită de un călăreţ care venea în partea mea.
Abia avui vreme de a mă da în lături, şi echipajul şi omul cel călare trecură ca un fulger pe lângă mine, lăsând în văzduh câteva note armonioase de glasuri femeieşti şi câteva fragmente de o veselă convorbire, ce mă pătrunseră de mirare şi de bucurie...
Acele cuvinte ce auzisem în treacătul trăsurii erau franceze!
Ah, domnilor! nu poate cineva să-şi închipuiască fericirea ce umple inima unui om rătăcit într-o ţară străină, când el aude deodată limba patriei sale! Eu am nebunit când am auzit fără veste: ah, c'est charmant! c'est adorable! c'est original! şi, în exaltarea mea, am început a alerga după caleaşcă, răcnind: arrętez!
Echipajul nu se opri, dar cavalerul se întoarse înapoi şi, alergând spre mine, strigă: qui appele?
-- Un compatriote, îi răspunsei, un français!
Cavalerul se apropie.
-- Ce pofteşti? mă întrebă el.
-- Iubite compatriotule, îi zisei, fiindcă Dumnezeu a binevoit ca să ne întâlnim în fundul Europei şi într-un pustiu ca acesta, îndreaptă-mă, te rog, la vreun tractir, pentru că de vro două ceasuri, de când am sosit aici, nu am întâlnit altă zidire însufleţită decât câinii de care mă vezi înconjurat.
-- Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale şi totodată nu pot să te duc la tractir, după cum doreşti, pentru că nu s-a ridicat nici unul pân-acum la Balta-Albă; dar dacă vrei să găzduieşti într-o casă ţărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc.
-- Cum nu, domnule? Îţi voi rămânea prea recunoscător, mai ales că m-am săturat de stele.
Tânărul cavaler puse atunci mâinile la gură în formă de trombă şi strigă: străjer! La răcnetul lui câinii lătrară din toate părţile, cocostârcii speriaţi ciocăniră în toate cuiburile şi un om se ivi de după un gard; dar ce om! o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă!
Acea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, îşi scoase căciula dinaintea noastră şi ascultă poruncile călăreţului cu un aer de supunere, aruncând din vreme în vreme o căutătură sălbatică în partea mea.
Ce vorbeau amândoi împreună? Ce puneau ei la cale pentru mine? Nu ştiu; dar căutăturile posomorâte ale străjerului deşteptară în inima mea oarecare simţiri de îndoială şi mă siliră a băga mâna în buzunarul cu pistoalele.
Peste câteva minute, călăreţul îmi zise: ,,Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decât bordeiul acestui străjer; mergi cu dânsul şi noapte bună". După aceste, el se închină zâmbind, repezi calul în galop şi se depărtă în câmpii, fără a-mi da măcar vreme de a-i mulţumi.
Iată-mă-s de a doua oară într-o poziţie destul de critică; faţă-n faţă cu un soi de uriaş îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură. Dar nu-mi pierdui cumpătul astă dată, căci, făcând două pasuri îndărăt, mă pusei într-o poză teatrală şi-l măsurai cu ochii de câteva ori, vroind a-l face să înţeleagă că nu-mi era frică de dânsul. El, însă, nebăgând în seamă pantomima ce făceam, se porni cu mare linişte către casa lui, zicându-mi ca postaşul: hai, domnule! Hai, domnule! îi răspunsei dârz şi cu un glas pe care căutam a-l face cât se putea mai gros şi mă dusei pe urma lui. Ajunserăm curând la un bordei a cărui descriere nu voi face-o, pentru că, dintâi, mi-ar fi peste putinţă, şi, al doilea, fiindcă pentru d-voastră ea ar fi de prisos. Cât în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuinţă primitivă vi le pot lesne tălmăci, fiindcă şi acum păstrez suvenire proaspete de ele. Şi spre dovadă vă rog, domnilor, să priviţi semnul roş care îmi decorează fruntea.
Această impresie am primit-o când am intrat înlăuntrul casei străjerului. Uşa fiind prea jos şi fruntea mea prea sus, amândouă s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin efectul său retrograd, m-a trimis să cad în ogradă, cu zece pasuri în urmă.
Ameţit de această lovire neaşteptată, am intrat şovăind în singura cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi, bâjbâind pin întuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar îndată am şi răcnit aşa de tare, încât străjerul a alergat lângă mine, speriat şi cu un tăciune aprins în mână...
Îmi sfărâmasem toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!
Străjerul, însă, înţelegând pricina văitărilor mele, începu a râde ca un urs, zicând: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din tindă un ţol şi o cergă, pe care le aşternu pe scândurile patului. Pe urmă ieşi din casă, adăugând iar: ,,Neamţo dracoli!" şi se depărtă în sat. El îşi făcuse datoria de gazdă, îmi dase tot ce avea: casă, pat, aşternut
şi noapte bună! Ce-mi trebuia mai mult?
Această de pe urmă gândire şi mai ales truda ce păţisem toată ziua mă făcură să mă liniştesc peste câteva minute; şi dar, înarmându-mă cu răbdare, stâlcit, flămând, necăjit, îmi aşezai sacul de voiaj drept pernă şi mă culcai încet, ca şi când aş fi fost de sticlă.
Un somn adânc mă şi cuprinse îndată şi mă pref[...]ntr-un butuc pân-a doua zi.
Dimineaţa, pe la opt ceasuri, mă trezii într-un vuiet înfricoşat, într-o harhalaie infernală de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice şi de răcnete de oameni! Ce putea fi acel zgomot! Casele ardeau? Sau o bandă de sălbatici duşmani daseră năvală în sat?
Jumătate speriat şi buimăcit de somn, ieşii iute afară, cu pistoalele în mâini; dar în loc de cele ce gândeam, văzui, plin de mirare, vro treizeci de trăsuri de toată forma: brişte, braşovence, carete, caleşti, toate înhămate cu câte patru, şase sau opt cai, şi toate îndreptându-se, în fuga mare, către o baltă, ce sticlea departe la razele soarelui.
Acea baltă era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Brăila cu atâta entuziasm! Mă pornii şi eu îndată pe urma trăsurilor, fără a şti lămurit ce făceam, pentru că de când pusesem piciorul pe pământul Valahiei, îmi pierdusem de tot şirul ideilor.
Şi asta nu trebuie să vă mire, domnilor, dacă vă veţi aduce aminte prin câte simţiri deosebite şi împotrivitoare trecusem eu în vreme de câteva ceasuri. Judecaţi chiar singuri.
Intru în Valahia ca într-o ţară pustie, şi deodată aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la nişte băi, aproape de Brăila. Această aflare mă sileşte să-mi schimb ideea şi să cred că Valahia ar putea fi o ţară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta lume la dânsele. Însă căruţa poştei şi întâmplările neplăcute ce întâmpin pe drum şi în satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăşi la ideea mea cea dintâi şi, în urmare, mă culc cu încredinţarea că mă găsesc într-o ţară sălbatică. Închipuiţivă dar ce revoluţie s-a făcut în creierii mei când a doua zi dimineaţă am văzut o mulţime de caleşti europeneşti pline de figuri europeneşti şi de toalete europeneşti! Nu puteam crede că eram treaz şi mă socoteam a fi faţă la vreo fantasmagorie neprcepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfăţişa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franţa cu şlice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume străine şi originale. Mai adăugaţi la aceste pocnetele şi răcnetele postaşilor, mişcarea a treizeci de trăsuri ce se întreceau pe câmp, mulţimea cailor înhămaţi la dânsele, clopoţeii ce sunau la gâtul lor şi, în sfârşit, efectul noutăţii acestor lucruri în ochii unui străin, ş-aşa vă veţi putea lesne închipui expresia comică a figurii mele în faţa unui spectacol atât de neaşteptat.
Mă pornii, precum v-am spus, pe urma trăsurilor, cu presimţire de a întâlni în drumul meu alte noi minuni; şi, în adevăr, acea presimţire nu mă înşelă; căci lucrurile ce văzui mă aruncară într-o mirare şi mai adâncă!
Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiţi o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car, găzduia bărbatul, împreună cu un câine, ş.c.l.
Ce să vă spun, domnilor, în sfârşit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a se preface în ruine. Pe de o parte ticăloşia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alergau pe malul bălţii; acel amestec de toate contrastele mă silea să mă cred când într-o insulă din Oceania, când într-o capitală a Europei, şi prin urmare nu ştiam cu siguranţă dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în fiinţă.
Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată speriat în faţa unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului şi mânjite cu glod din cap pân-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi erau pătimaşi ce înadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecătoare.
Balta era plină de scăldători şi vuia de răcnete şi de râsuri.
Toţi, din toate părţile, bărbaţi şi femei, veneau de se aruncau în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumii şi cu o veselie ce mă îndemnă şi pe mine a lua o baie. Intrai deci în baltă şi mă înaintai cale de vro două sute de paşi, călcând printr-un glod negru şi unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fieştecare pas.
Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru femei, care, întocmai ca nişte naiade, erau coperite numai cu vălul cristalin al apei! E de prisos să adaug că mă depărtai iute de ele, ruşinat şi cerându-le pardon.
,,Maladroit! ziceam în mine, se vede că am intrat tocmai în locul de scăldare hotărât pentru sexul frumos!" Şi apucai în stânga, cu gând de a ieşi din hotarele împărăţiei femeieşti; dar în curând mă găsii iarăşi faţă-n faţă cu vro trei sirene albe şi vesele ce se împroşcau una pe alta cu apă. De iznoavă fugii înapoi ruşinat, de iznoavă cerui pardon şi apucai în dreapta, neştiind încotro mă îndreptam, pentru că răsfrângerea soarelui pe suprafaţa bălţii mă orbise de tot.
Împrejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele bărbăteşti, altele dulci şi armonioase, care cântau melodii străine pe cuvinte necunoscute mie; şi cu cât păşeam înainte, mă întâlneam cu fiinţe de sexul frumos sau cu fiinţe de sexul nefrumos; şi cu cât făceam acele întâlniri apropiate, rămâneam încredinţat de starea sălbatică a Valahiei, pentru că numai într-o ţară sălbatică puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.
Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă, cât şi în gânduri, rămasei deodată încremenit pe loc, căci auzii lângă mine o convorbire franceză!
Trei tineri ce zării aproape vorbeau împreună: unul purtând o cealma de glod pe cap, altul având o mască iarăşi de glod pe obraz şi al treilea făcându-şi pe piept o jiletcă tot de glod.
-- Aflat-aţi -- zise unul -- cele de pe urmă minuni ale bălţii?
O damă de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mâna sa cea dreaptă, după ce a luat vro treizeci de băi, a făcut astăzi cruce cu însăşi mâna de care pătimea. Asemene, doi surzi au câştigat auzul, şi un fecior al meu, ce era plin de răni peste tot trupul, s-a vindecat de ispravă prin întrebuinţarea glodului acestei bălţi!
-- Nu e de mirare -- răspunse altul -- căci balta în care ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirii... Dar nu ştiţi ce întâlnire curioasă am făcut astă-noapte în satul Balta-Albă, după ce m-am despărţit de voi? Cum treceam călare prin sat, aud deodată strigând: arrętez, arrętez! şi zăresc un om alergând în partea mea.
Ce era, un biet străin, un francez, care sosise de un ceas acolo şi care de un ceas se primbla pe uliţe, înconjurat de o claie de câini, căutând un tractir.
La aceste cuvinte ale tânărului, mă apropiai de dânsul, plin de bucurie, şi-i zisei, apucându-l de mână: ,,Eu sunt, domnul meu, acel străin de care ţi-a fost milă astă-noapte şi sunt recunoscător soartei că te întâlnesc de a doua oară pentru ca să-ţi mulţumesc!"
Nu am trebuinţă, domnilor, să vă mai adaug că acei trei tineri mă primiră îndată în societatea lor şi că, prin manierele lor plăcute, mă siliră a mă crede în Valahia iarăşi ca într-o ţară civilizată.
Ieşind din baltă tuspatru, ne duserăm să vizităm cu de-amănuntul curiozităţile aşezate de-a lungul malului şi, în vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarăşi mi le tălmăcea, râzând:
-- Iată, domnule, zicea el, o lume nouă, vrednică de a deştepta închipuirea d-tale de artist. Iată un târg de câteva mii de suflete, un târg ce s-a înfiinţat în câteva zile şi care peste câteva săptămâni se va şterge de pe faţa pământului, întocmai ca Babilona, ca Niniva ş.c.l.; un târg în care nici o taină casnică nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, a uşilor şi a ferestrelor; un târg, în sfârşit, cu totul necunoscut Europei, dar în care civilizaţia ei este reprezentată prin magaziile de scânduri a două marşande de mode! Iată o lume ce în ochii d-tale pare a fi sălbatică, dar care are soiul ei de civilizaţie deosebită. Aici ne găsim în împărăţia contrastelor celor mai originale; aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile noi şi ideile vechi, costumele Europei şi costumele româneşti, toate sunt unite la un loc, sunt mestecate la un loc şi produc un efect neînchipuit atât ochilor, cât şi minţii; aici...
-- Aici, adăugă altul, privirea se îndestulează, dar stomacul rămâne deşert! Haideţi mai bine aiure să şedem la masă.
Îndată ne şi suirăm într-o droşcă cu şase cai şi în curând ajunserăm în satul Balta-Albă, la o casă ţărănească. Camera în care intrarăm era tot aşa de mică şi de bine mobilată ca aceea a străjerului meu.
-- Domnilor, zise râzând stăpânul vremelnic al acelei case, vă poftesc să fiţi cu cea mai mare luare-aminte în privirea mobilelor şi a oglinzilor ce acoperă pereţii... Cu astă condiţie vă poftesc la masă!
Şi, zicând aceste, el întinse jos la pământ o rogojină, puse în mijloc o măsuţă rotundă cu picioarele scurte, aruncă pe dânsa patru şervete şi patru linguri de lemn şi ne îndemnă pe toţi să ne aşezăm turceşte împrejurul mesei. Pe urmă b[...]n palme şi trei slugi intrară aducând, unul o tabla cu pâine albă, al doilea un castron cu borş, iar al treilea câteva butelci de Bordeaux.
-- Domnilor -- ne zise iar tânărul ce ne ospăta -- fiindcă paharele sunt de prisos în satul acesta, fiecare din noi să se înarmeze cu o butelcă şi să facă cu ea ce va socoti de cuviinţă spre a-şi stinge setea.
Noi urmarăm îndată sfatul acesta şi ne puserăm a mânca din castron, cu o frăţie orientală vrednică de foamea noastră. După borş, feciorii aduseră alte bucate, care îmi plăcură mult, deşi îmi erau cu totul necunoscute.
Nu voi uita niciodată acea masă originală, şi poziţia noastră la pământ, şi veselia ce a domnit între noi până la sfârşit, şi răcnetele ţiganilor lăutari ce cântau la uşă, şi entuziasmul cu care tovarăşii mei au purtat un toast Franţei, şi dansurile naţionale ce au jucat ei, şi dărnicia lor către lăutari, şi luptele în glumă ce s-au iscat între noi după masă şi care au ţinut până la cinci ceasuri.
Înspre seară ne duserăm călări iarăşi pe malul bălţii, cu gând de a face o primblare cu vaporul! Înţelegeţi prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării maşina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălţii-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roţi, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de patru oameni şi, prin mişcarea lor, purta încet pluta pomenită pe faţa bălţii.
Ne suirăm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame şi cavaleri, precum şi o bandă de lăutari ţigani şi, până la opt ceasuri de seară, făcurăm o primblare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni şi alte întâmplări ale navigării, dar cavalerii care stau pe lângă dumnealor le făcură jurământ de a le scoate innot din orice primejdie, şi aşa ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă.
Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încântare neaşteptată! Peste două sute de persoane adunate într-o sală mare, ce purta nume de Cazino, alcătuiau o societate cu totul europenească atât prin toaletele lor plăcute, cât şi prin ale lor maniere civilizate. Vă las dar să gândiţi, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale postaşului din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârşit, care asistasem la scenele din târgul aşezat pe malul bălţii! Dar, mai cu seamă, când făcui cunoştinţă cu câteva dame românce tinere şi frumoase şi când le auzii pe toate vorbind limba franceză întocmai ca nişte pariziene, credeţimă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.
Ochii damelor atât de fermecători, zâmbetele lor graţioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute şi care se mişcau repede în figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini şi de muzică mă îmbătaseră atât de mult, încât uitasem de tot că mă aflam în fundul Europei, pe marginea Orientului. Şi când se sfârşi balul şi când ieşii din sală şi mă găsii iar[...]ntr-un câmp pustiu, nu mă putui opri de a zice cu cea mai adâncă încredinţare: ,,În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una din ţările care sunt descrise în Halima!"
După vro două ceasuri, îmi luai adio de la prietenii mei de baltă şi mă pornii spre Galaţi într-o brişcă jidovească, cu gând de a mă sui în vaporul Ţarigradului. Lăsai satul în urma mea şi mă afundai în câmpii, după ce întâlnii în cale-mi vro două companii de cavaleri şi de dame, ce se primblau cu lăutari pe lună.
Iată, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albă. În 24 de ceasuri am văzut atâte lucruri nepotrivite, atâtea contraste originale, că nu ştiu nici acum dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie sălbatică! Dumneavoastră, domnilor, care mă încredinţaţi că nu-i nici o deosebire între Valahia şi Moldova, puteţi să-mi tălmăciţi această problemă.
vreau funditza
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Http://ro.wikisource.org/wiki/Balta-alb%C4%83,iata aicea este totul despre ce vrei tu sa stii, priveste...pa pup
Într-o seară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi prieteni, toţi lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi de ciubuce mari, care produceau o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui paşă. Afară cerul era învelit de nori vineţi, care se spărgeau deasupra Iaşului, cu gând de a-l spăla de glod şi de păcate; dar în zadar ei îşi vărsau sudorile! Eforia nu încuviinţase proiectul lor!
Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient.
-- Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine că, pân-a nu veni în ţările d-voastră, nici nu prepuneam că se află în Europa o Moldavie şi o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi ale lumii şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută.
-- Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine ştie dacă pân-în sfârşit nu-i fi pus în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări!
-- Domnilor, adăugă străinul râzând, vă înştiinţez că, de-oi mai şedea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, sălbaticii ce-or vroi să mă prefacă în friptură nu or găsi pe mine decât pielea şi oasele. Cu toate aceste, pân-a nu mă face jertfa descoperirii mele, daţi-mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea.
Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, precum ştiţi, s-a făcut astăzi de modă, am ajuns bun sănătos la Viena; şi de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî Dunărea pân-în Marea Neagră, făr-a mă opri nicăieri.
Cred că nu e nici unul din d-voastră care să nu fi făcut voiajul Dunării şi să nu se fi mirat ca mine de sălbatica frumuseţe a malurilor acestui râu între Banat şi Serbia. E de prisos dar să vă mai vorbesc de acei munţi plini de peşteri adânci şi înveliţi cu păduri vechi, precum şi de Porţile-de-Fier, şi de Turnul-Severinului, şi de rămăşiţele podului lui Traian.
Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei şi mă apropiam de ţările d-voastră, curiozitatea mea creştea. În toate părţile vedeam o altă lume, pe care nici o visasem. Din toate părţile auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţelegeam ce însemnau acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţească şi până în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Europei.
În sfârşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pământul ce se vedea de-a stânga noastră se numea Valahia şi că era locuit de un neam de oameni cu totul străini de naţia otomană! Să vă spun mirarea mea la această descoperire e peste putinţă! Atâta numai voi mărturisi că, de aş fi avut atunci sub mână pe profesorul meu de geografie, l-aş fi aruncat în Dunăre!
Din ceasul acela mă simţii cuprins de un dor nemărginit de ştiinţă şi hotărâi a studia cu de-amănuntul această ţară necunoscută mie şi acel neam de oameni atât de nou pentru mine. În urmare, ţineam necontenit privirile mele pironite pe malul stâng al Dunării, cu sperare de a zări ceva care să-mi înmulţească cunoştinţele asupra Valahiei; dar se vede că această provincie vroia să mă pedepsească, căci ea nu-mi arăta altă decât şesuri pustii ce se uneau cu cerul în depărtare.
Din vreme în vreme însă zăream câte o fiinţă rătăcită pe acele câmpii fără margini sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam înţelege de departe dacă acea fiinţă era om şi dacă acele locuinţe primitive formau un sat. Îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vânturat de cârduri de fiare sălbatice şi de oameni pribegi ca în sânul Africii... Râdeţi, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de geografie!
Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru de a mă rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei. Speram să intru într-o viaţă nouă şi plină de întâmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase şi a cetelor de hoţi ce gândeam că aş întâlni în calea mea. Îmi încărcai deci pistoalele şi sării din corabie pe pământ, cu gând de a răsturna jos pe cel întâi valah ce s-ar înainta spre mine... Nici unul din oamenii adunaţi pe mal nu mă b[...]n seamă, şi, în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul francez din Brăila, care, cunoscându-mă de compatriot, mă pofti la dânsul acasă.
La consulat se aflau adunaţi mai mulţi străini care vorbeau cu mare entuziasm de o baltă făcătoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vro câţiva ani, şi care se numea Balta-Albă.
După zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se găseau acum împrejurul acelei bălţi şi se lecuiau, văzându-i cu ochii, de tot soiul de patimi. În acel izvor de tămăduire orbii câştigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bătrânii puterile! ş.c.l.
Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul să-mi înlesnească vreun chip de a mă duce îndată la Balta-Albă, şi, peste o jumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. Îmi luai un sac de drum şi mă coborâi iute în uliţă.
Când acole, ce să văd? În loc de malpost sau de diligenţă, o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu spiţele stricate.
Patru cai mici, numai oasele şi pielea, pe care erau săpate urme adânci de bici, şi un om sălbatic, bărbos, zdrenţăros şi înarmat cu un harapnic lung de un stânjen! Acesta era echipajul meu!
Rămăsei încremenit la o aşa de ciudată privelişte, dar consulul ce se coborâse după mine începu a râde şi, încredinţându-mă că acela era chipul de a călători în Valahia, mă îndemnă a mă sui în căruţă.
-- N-ai grijă, adăugă el; cu trăsura aceasta primitivă şi cu caii aceştia care seamănă mai mult a nişte mâţe postite vei face un drum de care ţi-i aduce aminte cât vei trăi. Ţine-te bine, însă!
Primii aceste sfaturi ca o glumă din partea compatriotului meu şi, clătinând din cap, drept semn de îndoială, mă aruncai în cutie, strigând la postaş: allons!
Deodată căruţa fugi de sub mine ca un şarpe! iar eu, făcând în aer o tumbă neaşteptată, mă trezii pe pavea. Ce se întâmplase? nu ştiu. Atâta numai îmi aduc aminte că, în vreme cât m-am sculat din colb, ameţit şi zdruncinat, echipajul meu se făcuse nevăzut.
Consulul îşi ţinea şoldurile de râs, şi oamenii din uliţă, care fuseseră faţă la această întâmplare comică, ziceau hohotind: neamţo dracoli.
Peste zece minute căruţa veni înapoi ca să mă ia de a doua oară. Postaşul se zbuciuma de râs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, încât mi se părea că şi roţile râdeau scârţâind de mine!
Mă urcai în sfârşit de iznoavă pe cuibul acel de fân; dar astă dată mă apucai cu mâinile ţeapăn de căruţă: Allons.
-- Alon, domnule! strigă postaşul şi, înţepenindu-se în scări şi chiuind ca un furios, şi pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bombă.
Ce să vă spun, domnilor? De când sunt nu mi-am închipuit o alergare aşa de infernală, un lucru atât de original!
Într-un nor de colb ce zbura pe faţa pământului, caii alergau ca şi când ar fi intrat dracul într-înşii; căruţa fugea încât nu mai avea vreme să scârţâie; roţile se alungau, săltând din hopuri în hopuri şi azvârlindu-mă în sus ca pe o minge; surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea câmpii; iar eu... dacă mi-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mâna de trăsură şi s-o bag în buzunarul cu pistoalele, aş fi intrat într-un păcat, negreşit. Un vârtej grozav mă cuprinsese în sânul acelui steplechasse diavolesc; ochii îmi ieşeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, şoldurile mă dureau, dinţii îmi clănţăneau, urechile îmi ţiuiau; şi de câte ori mă văitam la vreun hop mai adânc, de câte ori strigam: ai, ai! postaşul îmi răspundea: hai, hai, domnule! şi bătea caii din nou, şi chiuia încă mai sălbatic, şi căruţa fugea încă mai iute, şi eu ameţeam încă mai tare.
Deodată, cum ne coboram pe o costişă, şăuaşul se poticni; roata de dinainte se izbi de el în repejune şi se sfărâmă pe loc; iar căruţa, răsturnându-se cu mine şi lăsându-mă lat în mijlocul drumului, lângă bietul cal ce-şi sclintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roţi şi cu postaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului.
Această de pe urmă întâmplare mă făcu să blestem impresiile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi, fără a socoti tot colbul ce înghiţisem, durerile ce câştigasem în tot trupul şi mai ales perspectiva ce-mi rămânea de a sta pe jos, singur, în câmpiile acele pustii! Toate aceste împrejurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aş fi mâncat atunci cu mare mulţumire carne de valah!
Stam în drum lângă nenorocitul şăuaş care zăcea la pământ şi mă gândeam ce o să mă fac, încotro să-mi îndreptez picioarele? pentru că de jur împrejurul meu nu zăream altă decât şesuri goale! Când mă trezii iarăşi cu postaşul lângă mine. El nu păţise nimic, pentru că, precum v-am spus, se aninase de coama lăturaşului când i se poticnise calul.
Cătam la dânsul, întrebându-l prin semne ce avea de gând să facă? dar el, bodogănind din gură ca un urs supărat şi apăsânduşi căciula pe ochi cu mânie, se descinse de brâu, legă cu el spiţele roţii celei stricate şi o aşeză la locul ei; pe urmă, scoţând şaua din spinarea calului celui căzut, o puse pe lăturaş şi, mai adăugând vro câteva noduri la frânghiile ce slujeau de hamuri, încălecă şi-mi făcu semn să mă sui în căruţă.
Ce puteam să fac? Mă urcai de iznoavă, cu capul plecat ca un osândit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, şi pornii iarăşi în fuga mare, deşi căruţa nu mai avea decât trei roţi şi jumătate, deşi postaşul nu mai avea de bătut cu harapnicul decât trei cai, adică doi înainte şi unul la oişte, pe care el era călare. Cât pentru nenorocitul dobitoc ce-şi sclintise piciorul, el rămase singur în urma noastră, neavând altă mângâiere decât cuvintele ce-i zise postaşul când se despărţi de dânsul, adică: mânca-te-ar lup!
Soarele acum asfinţise, şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer, întocmai ca nişte privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uitau cu ochii strălucitori la mine şi asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznaşă comedie de pe faţa pământului. Şi astfel îmi vuia capul din pricina zdruncinărilor ce sufeream, că mi se părea că aud din vreme în vreme un hohot lung şi răsunător deasupra capului meu!
Cu toate aceste, târziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei bălţi late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postaşul mă întrebă prin semne unde să mă ducă?
Eu, care credeam că Balta-Albă era numele unui târg, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, îi răspunsei: ŕ Balta-Alba. Şi mărturisesc că în acest răspuns erau cuprinse toate sperările mele: sperarea de a scăpa de salturile mortale ale căruţei; sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic ş.c.l. Uitasem acum că mă găseam într-o parte a lumii în care, cu câteva ceasuri mai înainte, visasem lupte cu sălbatici şi cu fiare răpitoare.
Încă o fugă bună de cal şi am sosit într-un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostârci.
Forma bizară a acelor locuinţe, printre care se înălţa o mulţime de cumpene de fântâni, ca nişte gâturi de cocoare uriaşe; urletul câinilor ce alergau pe sub garduri; ciocănitul berzelor care-şi dau capul pe spate la razele lunii şi, într-un cuvânt, amestecul acela de umbră şi de lumină, care da lucrurilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume. Când mă trezii însă din acea uimire plăcută, mă văzui singur în mijlocul unei pieţe neregulate şi pline de spini. Postaşul îmi descărcase bagajul lângă mine şi se făcuse nevăzut cu căruţă cu tot.
Închipuiţi-vă, domnilor, poziţia mea. Străin, într-un colţ de pământ necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici ţipenie de om, înconjurat de vro douăzeci de câini, care vroiau numaidecât să afle ce gust are carnea de francez, neştiind nici limba, nici obiceiurile locului! Închipuiţi-vă toate aceste împrejurări pe capul unui om şi mă veţi crede lesne dacă v-oi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată se pref[...]ntr-o grijă, vară primară cu spaima.
Fiind însă cu ţelul meu, venind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele, îmi făcui drum cu băţul printre claia de câini ce îmi aţinea calea şi mă hotărâi a-mi căuta, eu singur, vreo ospeţie. Pornii deci prin sat, ţinându-mi sacul de drum într-o mână şi având drept tovărăşie un escadron de câini, ce-mi arătau dinţii lor ascuţiţi, ca dovadă de plăcerea ce ar fi avut a-i înfige în mine.
Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului, când sărind peste o vacă culcată în mijlocul uliţei, când trezind vreun cocoş adormit, care sărea speriat de pe gard pe casă, când împiedicându-mă de jugul unui car lăsat în drum, când ferindu-mă de a pica într-o fântână, pentru că am păcatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar în zadar! nici una din acele case nu avea înfăţişare de tractir; şi, după o lungă primblare, rămăsei încredinţat că ceea ce căutam nu se afla în Balta-Albă!
,,Diable! ziceam în mine, se vede că sunt osândit a împlini, în astă noapte, rolul lui Acteon din mitologie!" Şi de ciudă începusem a-mi descărca mânia asupra câinilor, ce se obrăzniceau mai mult în privirea persoanei mele, când deodată zării o caleaşcă, cu şase cai şi întovărăşită de un călăreţ care venea în partea mea.
Abia avui vreme de a mă da în lături, şi echipajul şi omul cel călare trecură ca un fulger pe lângă mine, lăsând în văzduh câteva note armonioase de glasuri femeieşti şi câteva fragmente de o veselă convorbire, ce mă pătrunseră de mirare şi de bucurie...
Acele cuvinte ce auzisem în treacătul trăsurii erau franceze!
Ah, domnilor! nu poate cineva să-şi închipuiască fericirea ce umple inima unui om rătăcit într-o ţară străină, când el aude deodată limba patriei sale! Eu am nebunit când am auzit fără veste: ah, c'est charmant! c'est adorable! c'est original! şi, în exaltarea mea, am început a alerga după caleaşcă, răcnind: arrętez!
Echipajul nu se opri, dar cavalerul se întoarse înapoi şi, alergând spre mine, strigă: qui appele?
-- Un compatriote, îi răspunsei, un français!
Cavalerul se apropie.
-- Ce pofteşti? mă întrebă el.
-- Iubite compatriotule, îi zisei, fiindcă Dumnezeu a binevoit ca să ne întâlnim în fundul Europei şi într-un pustiu ca acesta, îndreaptă-mă, te rog, la vreun tractir, pentru că de vro două ceasuri, de când am sosit aici, nu am întâlnit altă zidire însufleţită decât câinii de care mă vezi înconjurat.
-- Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale şi totodată nu pot să te duc la tractir, după cum doreşti, pentru că nu s-a ridicat nici unul pân-acum la Balta-Albă; dar dacă vrei să găzduieşti într-o casă ţărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc.
-- Cum nu, domnule? Îţi voi rămânea prea recunoscător, mai ales că m-am săturat de stele.
Tânărul cavaler puse atunci mâinile la gură în formă de trombă şi strigă: străjer! La răcnetul lui câinii lătrară din toate părţile, cocostârcii speriaţi ciocăniră în toate cuiburile şi un om se ivi de după un gard; dar ce om! o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă!
Acea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, îşi scoase căciula dinaintea noastră şi ascultă poruncile călăreţului cu un aer de supunere, aruncând din vreme în vreme o căutătură sălbatică în partea mea.
Ce vorbeau amândoi împreună? Ce puneau ei la cale pentru mine? Nu ştiu; dar căutăturile posomorâte ale străjerului deşteptară în inima mea oarecare simţiri de îndoială şi mă siliră a băga mâna în buzunarul cu pistoalele.
Peste câteva minute, călăreţul îmi zise: ,,Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decât bordeiul acestui străjer; mergi cu dânsul şi noapte bună". După aceste, el se închină zâmbind, repezi calul în galop şi se depărtă în câmpii, fără a-mi da măcar vreme de a-i mulţumi.
Iată-mă-s de a doua oară într-o poziţie destul de critică; faţă-n faţă cu un soi de uriaş îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură. Dar nu-mi pierdui cumpătul astă dată, căci, făcând două pasuri îndărăt, mă pusei într-o poză teatrală şi-l măsurai cu ochii de câteva ori, vroind a-l face să înţeleagă că nu-mi era frică de dânsul. El, însă, nebăgând în seamă pantomima ce făceam, se porni cu mare linişte către casa lui, zicându-mi ca postaşul: hai, domnule! Hai, domnule! îi răspunsei dârz şi cu un glas pe care căutam a-l face cât se putea mai gros şi mă dusei pe urma lui. Ajunserăm curând la un bordei a cărui descriere nu voi face-o, pentru că, dintâi, mi-ar fi peste putinţă, şi, al doilea, fiindcă pentru d-voastră ea ar fi de prisos. Cât în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuinţă primitivă vi le pot lesne tălmăci, fiindcă şi acum păstrez suvenire proaspete de ele. Şi spre dovadă vă rog, domnilor, să priviţi semnul roş care îmi decorează fruntea.
Această impresie am primit-o când am intrat înlăuntrul casei străjerului. Uşa fiind prea jos şi fruntea mea prea sus, amândouă s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin efectul său retrograd, m-a trimis să cad în ogradă, cu zece pasuri în urmă.
Ameţit de această lovire neaşteptată, am intrat şovăind în singura cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi, bâjbâind pin întuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar îndată am şi răcnit aşa de tare, încât străjerul a alergat lângă mine, speriat şi cu un tăciune aprins în mână...
Îmi sfărâmasem toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!
Străjerul, însă, înţelegând pricina văitărilor mele, începu a râde ca un urs, zicând: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din tindă un ţol şi o cergă, pe care le aşternu pe scândurile patului. Pe urmă ieşi din casă, adăugând iar: ,,Neamţo dracoli!" şi se depărtă în sat. El îşi făcuse datoria de gazdă, îmi dase tot ce avea: casă, pat, aşternut
şi noapte bună! Ce-mi trebuia mai mult?
Această de pe urmă gândire şi mai ales truda ce păţisem toată ziua mă făcură să mă liniştesc peste câteva minute; şi dar, înarmându-mă cu răbdare, stâlcit, flămând, necăjit, îmi aşezai sacul de voiaj drept pernă şi mă culcai încet, ca şi când aş fi fost de sticlă.
Un somn adânc mă şi cuprinse îndată şi mă pref[...]ntr-un butuc pân-a doua zi.
Dimineaţa, pe la opt ceasuri, mă trezii într-un vuiet înfricoşat, într-o harhalaie infernală de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice şi de răcnete de oameni! Ce putea fi acel zgomot! Casele ardeau? Sau o bandă de sălbatici duşmani daseră năvală în sat?
Jumătate speriat şi buimăcit de somn, ieşii iute afară, cu pistoalele în mâini; dar în loc de cele ce gândeam, văzui, plin de mirare, vro treizeci de trăsuri de toată forma: brişte, braşovence, carete, caleşti, toate înhămate cu câte patru, şase sau opt cai, şi toate îndreptându-se, în fuga mare, către o baltă, ce sticlea departe la razele soarelui.
Acea baltă era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Brăila cu atâta entuziasm! Mă pornii şi eu îndată pe urma trăsurilor, fără a şti lămurit ce făceam, pentru că de când pusesem piciorul pe pământul Valahiei, îmi pierdusem de tot şirul ideilor.
Şi asta nu trebuie să vă mire, domnilor, dacă vă veţi aduce aminte prin câte simţiri deosebite şi împotrivitoare trecusem eu în vreme de câteva ceasuri. Judecaţi chiar singuri.
Intru în Valahia ca într-o ţară pustie, şi deodată aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la nişte băi, aproape de Brăila. Această aflare mă sileşte să-mi schimb ideea şi să cred că Valahia ar putea fi o ţară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta lume la dânsele. Însă căruţa poştei şi întâmplările neplăcute ce întâmpin pe drum şi în satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăşi la ideea mea cea dintâi şi, în urmare, mă culc cu încredinţarea că mă găsesc într-o ţară sălbatică. Închipuiţivă dar ce revoluţie s-a făcut în creierii mei când a doua zi dimineaţă am văzut o mulţime de caleşti europeneşti pline de figuri europeneşti şi de toalete europeneşti! Nu puteam crede că eram treaz şi mă socoteam a fi faţă la vreo fantasmagorie neprcepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfăţişa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franţa cu şlice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume străine şi originale. Mai adăugaţi la aceste pocnetele şi răcnetele postaşilor, mişcarea a treizeci de trăsuri ce se întreceau pe câmp, mulţimea cailor înhămaţi la dânsele, clopoţeii ce sunau la gâtul lor şi, în sfârşit, efectul noutăţii acestor lucruri în ochii unui străin, ş-aşa vă veţi putea lesne închipui expresia comică a figurii mele în faţa unui spectacol atât de neaşteptat.
Mă pornii, precum v-am spus, pe urma trăsurilor, cu presimţire de a întâlni în drumul meu alte noi minuni; şi, în adevăr, acea presimţire nu mă înşelă; căci lucrurile ce văzui mă aruncară într-o mirare şi mai adâncă!
Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiţi o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car, găzduia bărbatul, împreună cu un câine, ş.c.l.
Ce să vă spun, domnilor, în sfârşit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a se preface în ruine. Pe de o parte ticăloşia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alergau pe malul bălţii; acel amestec de toate contrastele mă silea să mă cred când într-o insulă din Oceania, când într-o capitală a Europei, şi prin urmare nu ştiam cu siguranţă dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în fiinţă.
Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată speriat în faţa unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului şi mânjite cu glod din cap pân-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi erau pătimaşi ce înadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecătoare.
Balta era plină de scăldători şi vuia de răcnete şi de râsuri.
Toţi, din toate părţile, bărbaţi şi femei, veneau de se aruncau în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumii şi cu o veselie ce mă îndemnă şi pe mine a lua o baie. Intrai deci în baltă şi mă înaintai cale de vro două sute de paşi, călcând printr-un glod negru şi unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fieştecare pas.
Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru femei, care, întocmai ca nişte naiade, erau coperite numai cu vălul cristalin al apei! E de prisos să adaug că mă depărtai iute de ele, ruşinat şi cerându-le pardon.
,,Maladroit! ziceam în mine, se vede că am intrat tocmai în locul de scăldare hotărât pentru sexul frumos!" Şi apucai în stânga, cu gând de a ieşi din hotarele împărăţiei femeieşti; dar în curând mă găsii iarăşi faţă-n faţă cu vro trei sirene albe şi vesele ce se împroşcau una pe alta cu apă. De iznoavă fugii înapoi ruşinat, de iznoavă cerui pardon şi apucai în dreapta, neştiind încotro mă îndreptam, pentru că răsfrângerea soarelui pe suprafaţa bălţii mă orbise de tot.
Împrejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele bărbăteşti, altele dulci şi armonioase, care cântau melodii străine pe cuvinte necunoscute mie; şi cu cât păşeam înainte, mă întâlneam cu fiinţe de sexul frumos sau cu fiinţe de sexul nefrumos; şi cu cât făceam acele întâlniri apropiate, rămâneam încredinţat de starea sălbatică a Valahiei, pentru că numai într-o ţară sălbatică puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.
Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă, cât şi în gânduri, rămasei deodată încremenit pe loc, căci auzii lângă mine o convorbire franceză!
Trei tineri ce zării aproape vorbeau împreună: unul purtând o cealma de glod pe cap, altul având o mască iarăşi de glod pe obraz şi al treilea făcându-şi pe piept o jiletcă tot de glod.
-- Aflat-aţi -- zise unul -- cele de pe urmă minuni ale bălţii?
O damă de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mâna sa cea dreaptă, după ce a luat vro treizeci de băi, a făcut astăzi cruce cu însăşi mâna de care pătimea. Asemene, doi surzi au câştigat auzul, şi un fecior al meu, ce era plin de răni peste tot trupul, s-a vindecat de ispravă prin întrebuinţarea glodului acestei bălţi!
-- Nu e de mirare -- răspunse altul -- căci balta în care ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirii... Dar nu ştiţi ce întâlnire curioasă am făcut astă-noapte în satul Balta-Albă, după ce m-am despărţit de voi? Cum treceam călare prin sat, aud deodată strigând: arrętez, arrętez! şi zăresc un om alergând în partea mea.
Ce era, un biet străin, un francez, care sosise de un ceas acolo şi care de un ceas se primbla pe uliţe, înconjurat de o claie de câini, căutând un tractir.
La aceste cuvinte ale tânărului, mă apropiai de dânsul, plin de bucurie, şi-i zisei, apucându-l de mână: ,,Eu sunt, domnul meu, acel străin de care ţi-a fost milă astă-noapte şi sunt recunoscător soartei că te întâlnesc de a doua oară pentru ca să-ţi mulţumesc!"
Nu am trebuinţă, domnilor, să vă mai adaug că acei trei tineri mă primiră îndată în societatea lor şi că, prin manierele lor plăcute, mă siliră a mă crede în Valahia iarăşi ca într-o ţară civilizată.
Ieşind din baltă tuspatru, ne duserăm să vizităm cu de-amănuntul curiozităţile aşezate de-a lungul malului şi, în vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarăşi mi le tălmăcea, râzând:
-- Iată, domnule, zicea el, o lume nouă, vrednică de a deştepta închipuirea d-tale de artist. Iată un târg de câteva mii de suflete, un târg ce s-a înfiinţat în câteva zile şi care peste câteva săptămâni se va şterge de pe faţa pământului, întocmai ca Babilona, ca Niniva ş.c.l.; un târg în care nici o taină casnică nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, a uşilor şi a ferestrelor; un târg, în sfârşit, cu totul necunoscut Europei, dar în care civilizaţia ei este reprezentată prin magaziile de scânduri a două marşande de mode! Iată o lume ce în ochii d-tale pare a fi sălbatică, dar care are soiul ei de civilizaţie deosebită. Aici ne găsim în împărăţia contrastelor celor mai originale; aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile noi şi ideile vechi, costumele Europei şi costumele româneşti, toate sunt unite la un loc, sunt mestecate la un loc şi produc un efect neînchipuit atât ochilor, cât şi minţii; aici...
-- Aici, adăugă altul, privirea se îndestulează, dar stomacul rămâne deşert! Haideţi mai bine aiure să şedem la masă.
Îndată ne şi suirăm într-o droşcă cu şase cai şi în curând ajunserăm în satul Balta-Albă, la o casă ţărănească. Camera în care intrarăm era tot aşa de mică şi de bine mobilată ca aceea a străjerului meu.
-- Domnilor, zise râzând stăpânul vremelnic al acelei case, vă poftesc să fiţi cu cea mai mare luare-aminte în privirea mobilelor şi a oglinzilor ce acoperă pereţii... Cu astă condiţie vă poftesc la masă!
Şi, zicând aceste, el întinse jos la pământ o rogojină, puse în mijloc o măsuţă rotundă cu picioarele scurte, aruncă pe dânsa patru şervete şi patru linguri de lemn şi ne îndemnă pe toţi să ne aşezăm turceşte împrejurul mesei. Pe urmă b[...]n palme şi trei slugi intrară aducând, unul o tabla cu pâine albă, al doilea un castron cu borş, iar al treilea câteva butelci de Bordeaux.
-- Domnilor -- ne zise iar tânărul ce ne ospăta -- fiindcă paharele sunt de prisos în satul acesta, fiecare din noi să se înarmeze cu o butelcă şi să facă cu ea ce va socoti de cuviinţă spre a-şi stinge setea.
Noi urmarăm îndată sfatul acesta şi ne puserăm a mânca din castron, cu o frăţie orientală vrednică de foamea noastră. După borş, feciorii aduseră alte bucate, care îmi plăcură mult, deşi îmi erau cu totul necunoscute.
Nu voi uita niciodată acea masă originală, şi poziţia noastră la pământ, şi veselia ce a domnit între noi până la sfârşit, şi răcnetele ţiganilor lăutari ce cântau la uşă, şi entuziasmul cu care tovarăşii mei au purtat un toast Franţei, şi dansurile naţionale ce au jucat ei, şi dărnicia lor către lăutari, şi luptele în glumă ce s-au iscat între noi după masă şi care au ţinut până la cinci ceasuri.
Înspre seară ne duserăm călări iarăşi pe malul bălţii, cu gând de a face o primblare cu vaporul! Înţelegeţi prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării maşina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălţii-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roţi, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de patru oameni şi, prin mişcarea lor, purta încet pluta pomenită pe faţa bălţii.
Ne suirăm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame şi cavaleri, precum şi o bandă de lăutari ţigani şi, până la opt ceasuri de seară, făcurăm o primblare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni şi alte întâmplări ale navigării, dar cavalerii care stau pe lângă dumnealor le făcură jurământ de a le scoate innot din orice primejdie, şi aşa ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă.
Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încântare neaşteptată! Peste două sute de persoane adunate într-o sală mare, ce purta nume de Cazino, alcătuiau o societate cu totul europenească atât prin toaletele lor plăcute, cât şi prin ale lor maniere civilizate. Vă las dar să gândiţi, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale postaşului din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârşit, care asistasem la scenele din târgul aşezat pe malul bălţii! Dar, mai cu seamă, când făcui cunoştinţă cu câteva dame românce tinere şi frumoase şi când le auzii pe toate vorbind limba franceză întocmai ca nişte pariziene, credeţimă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.
Ochii damelor atât de fermecători, zâmbetele lor graţioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute şi care se mişcau repede în figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini şi de muzică mă îmbătaseră atât de mult, încât uitasem de tot că mă aflam în fundul Europei, pe marginea Orientului. Şi când se sfârşi balul şi când ieşii din sală şi mă găsii iar[...]ntr-un câmp pustiu, nu mă putui opri de a zice cu cea mai adâncă încredinţare: ,,În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una din ţările care sunt descrise în Halima!"
După vro două ceasuri, îmi luai adio de la prietenii mei de baltă şi mă pornii spre Galaţi într-o brişcă jidovească, cu gând de a mă sui în vaporul Ţarigradului. Lăsai satul în urma mea şi mă afundai în câmpii, după ce întâlnii în cale-mi vro două companii de cavaleri şi de dame, ce se primblau cu lăutari pe lună.
Iată, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albă. În 24 de ceasuri am văzut atâte lucruri nepotrivite, atâtea contraste originale, că nu ştiu nici acum dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie sălbatică! Dumneavoastră, domnilor, care mă încredinţaţi că nu-i nici o deosebire între Valahia şi Moldova, puteţi să-mi tălmăciţi această problemă.
Balta Alba de Vasile ALECSANDRI (Proza)
Dlui I. Balaceanu
Intr-o seara din luna trecuta eram adunati mai multi prieteni, toti lungiti pe divanuri, dupa obiceiul oriental, si inarmati de ciubuce mari, care produceau o atmosfera de fum vrednica de sala selamlicului a unui pasa. Afara cerul era invelit de nori vineti, care se spargeau deasupra Iasului, cu gand de a-l spala de glod si de pacate; dar in zadar ei isi varsau sudorile! Eforia nu incuviintase proiectul lor!
Printre noi se gasea un tanar zugrav francez, care pentru intaia data iesise din tara lui spre a face un voiaj in Orient.
-- Domnilor, ne zise el, va marturisesc cu rusine ca, pan-a nu veni in tarile d-voastra, nici nu prepuneam ca se afla in Europa o Moldavie si o Valahie. Dar nu ma plang nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut placere a descoperi eu insumi aceste frumoase parti ale lumii si a ma incredinta ca, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind in sanul lor o societate foarte placuta.
-- Domnule, raspunse unul din noi, nu te increde asa lesne in descoperirea d-tale, pentru ca cine stie daca pan-in sfarsit nu-i fi pus in frigare si ospatat de salbaticii acestor tari!
-- Domnilor, adauga strainul razand, va instiintez ca, de-oi mai sedea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, salbaticii ce-or vroi sa ma prefaca in friptura nu or gasi pe mine decat pielea si oasele. Cu toate aceste, pan-a nu ma face jertfa descoperirii mele, dati-mi voie sa va istorisesc si eu partea cea mai curioasa din calatoria mea.
Plecand din Paris spre a intreprinde un voiaj in Orient, lucru ce, precum stiti, s-a facut astazi de moda, am ajuns bun sanatos la Viena; si de aici m-am imbarcat pe un vas de vapor cu gand de a cobori Dunarea pan-in Marea Neagra, far-a ma opri nicaieri.
Cred ca nu e nici unul din d-voastra care sa nu fi facut voiajul Dunarii si sa nu se fi mirat ca mine de salbatica frumusete a malurilor acestui rau intre Banat si Serbia. E de prisos dar sa va mai vorbesc de acei munti plini de pesteri adanci si inveliti cu paduri vechi, precum si de Portile-de-Fier, si de Turnul-Severinului, si de ramasitele podului lui Traian.
Voi marturisi insa ca, cu cat ma departam de centrul Europei si ma apropiam de tarile d-voastra, curiozitatea mea crestea. In toate partile vedeam o alta lume, pe care nici o visasem. Din toate partile auzeam rasunand pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia si, in nestiinta mea vrednica de veacul de aur, nu intelegeam ce insemnau acele enigme, pentru ca eu eram incredintat ca, de la granita nemteasca si pana in Marea Neagra, se intindea numai Turcia Europei.
In sfarsit capitanul, ce vorbea putin frantuzeste, imi talmaci ca pamantul ce se vedea de-a stanga noastra se numea Valahia si ca era locuit de un neam de oameni cu totul straini de natia otomana! Sa va spun mirarea mea la aceasta descoperire e peste putinta! Atata numai voi marturisi ca, de as fi avut atunci sub mana pe profesorul meu de geografie, l-as fi aruncat in Dunare!
Din ceasul acela ma simtii cuprins de un dor nemarginit de stiinta si hotarai a studia cu de-amanuntul aceasta tara necunoscuta mie si acel neam de oameni atat de nou pentru mine. In urmare, tineam necontenit privirile mele pironite pe malul stang al Dunarii, cu sperare de a zari ceva care sa-mi inmulteasca cunostintele asupra Valahiei; dar se vede ca aceasta provincie vroia sa ma pedepseasca, caci ea nu-mi arata alta decat sesuri pustii ce se uneau cu cerul in departare.
Din vreme in vreme insa zaream cate o fiinta ratacita pe acele campii fara margini sau cate o adunatura de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam intelege de departe daca acea fiinta era om si daca acele locuinte primitive formau un sat. Imi inchipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vanturat de carduri de fiare salbatice si de oameni pribegi ca in sanul Africii Radeti, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi intalni eu vreodata cu profesorul meu de geografie!
Oprindu-se vaporul la Braila, ma hotarai a ma cobori pe uscat si a intrerupe calatoria mea in Orient, pentru de a ma rataci catava vreme in campiile Valahiei. Speram sa intru intr-o viata noua si plina de intamplari originale. Ma pregateam a-mi apara zilele impotriva fiarelor primejdioase si a cetelor de hoti ce gandeam ca as intalni in calea mea. Imi incarcai deci pistoalele si sarii din corabie pe pamant, cu gand de a rasturna jos pe cel intai valah ce s-ar inainta spre mine Nici unul din oamenii adunati pe mal nu ma bine seama, si, in loc de dusmani, ma trezii fata-n fata cu consulul francez din Braila, care, cunoscandu-ma de compatriot, ma pofti la dansul acasa.
La consulat se aflau adunati mai multi straini care vorbeau cu mare entuziasm de o balta facatoare de minuni ce se descoperise in Valahia, de vreo cativa ani, si care se numea Balta-Alba.
Dupa zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se gaseau acum imprejurul acelei balti si se lecuiau, vazandu-i cu ochii, de tot soiul de patimi. In acel izvor de tamaduire orbii castigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, batranii puterile! s.c.l.
Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul sa-mi inlesneasca vreun chip de a ma duce indata la Balta-Alba, si, peste o jumatate de ceas, un arnaut intra in salon vestindu-mi ca trasura era gata. Imi luai un sac de drum si ma coborai iute in ulita.
Cand acole, ce sa vad? In loc de malpost sau de diligenta, o cutioara plina de fan, pe patru roti de lemn cu spitele stricate.
Patru cai mici, numai oasele si pielea, pe care erau sapate urme adanci de bici, si un om salbatic, barbos, zdrentaros si inarmat cu un harapnic lung de un stanjen! Acesta era echipajul meu!
Ramasei incremenit la o asa de ciudata priveliste, dar consulul ce se coborase dupa mine incepu a rade si, incredintandu-ma ca acela era chipul de a calatori in Valahia, ma indemna a ma sui in caruta.
-- N-ai grija, adauga el; cu trasura aceasta primitiva si cu caii acestia care seamana mai mult a niste mate postite vei face un drum de care ti-i aduce aminte cat vei trai. Tine-te bine, insa!
Primii aceste sfaturi ca o gluma din partea compatriotului meu si, clatinand din cap, drept semn de indoiala, ma aruncai in cutie, strigand la postas: allons!
Deodata caruta fugi de sub mine ca un sarpe! iar eu, facand in aer o tumba neasteptata, ma trezii pe pavea. Ce se intamplase? nu stiu. Atata numai imi aduc aminte ca, in vreme cat m-am sculat din colb, ametit si zdruncinat, echipajul meu se facuse nevazut.
Consulul isi tinea soldurile de ras, si oamenii din ulita, care fusesera fata la aceasta intamplare comica, ziceau hohotind: neamto dracoli.
Peste zece minute caruta veni inapoi ca sa ma ia de a doua oara. Postasul se zbuciuma de ras pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, incat mi se parea ca si rotile radeau scartaind de mine!
Ma urcai in sfarsit de iznoava pe cuibul acel de fan; dar asta data ma apucai cu mainile teapan de caruta: Allons.
-- Alon, domnule! striga postasul si, intepenindu-se in scari si chiuind ca un furios, si pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bomba.
Ce sa va spun, domnilor? De cand sunt nu mi-am inchipuit o alergare asa de infernala, un lucru atat de original!
Intr-un nor de colb ce zbura pe fata pamantului, caii alergau ca si cand ar fi intrat dracul intr-insii; caruta fugea incat nu mai avea vreme sa scartaie; rotile se alungau, saltand din hopuri in hopuri si azvarlindu-ma in sus ca pe o minge; surugiul tipa, vorbea, pocnea de asurzea campii; iar eu daca mi-ar fi fost cu putinta sa ma las cu mana de trasura si s-o bag in buzunarul cu pistoalele, as fi intrat intr-un pacat, negresit. Un vartej grozav ma cuprinsese in sanul acelui steplechasse diavolesc; ochii imi ieseau din cap, creierii mi se clatinau ca o apa intr-o garafa, soldurile ma dureau, dintii imi clantaneau, urechile imi tiuiau; si de cate ori ma vaitam la vreun hop mai adanc, de cate ori strigam: ai, ai! postasul imi raspundea: hai, hai, domnule! si batea caii din nou, si chiuia inca mai salbatic, si caruta fugea inca mai iute, si eu ameteam inca mai tare.
Deodata, cum ne coboram pe o costisa, sauasul se poticni; roata de dinainte se izbi de el in repejune si se sfarama pe loc; iar caruta, rasturnandu-se cu mine si lasandu-ma lat in mijlocul drumului, langa bietul cal ce-si sclintise piciorul, fugi inainte la vale, cu trei cai, cu trei roti si cu postasul aninat ca un scai de coama laturasului.
Aceasta de pe urma intamplare ma facu sa blestem impresiile de voiaj din Valahia. Doua spravalituri intr-o zi, fara a socoti tot colbul ce inghitisem, durerile ce castigasem in tot trupul si mai ales perspectiva ce-mi ramanea de a sta pe jos, singur, in campiile acele pustii! Toate aceste imprejurari ma adusesera intr-o astfel de furie, ca as fi mancat atunci cu mare multumire carne de valah!
Stam in drum langa nenorocitul sauas care zacea la pamant si ma gandeam ce o sa ma fac, incotro sa-mi indreptez picioarele? pentru ca de jur imprejurul meu nu zaream alta decat sesuri goale! Cand ma trezii iarasi cu postasul langa mine. El nu patise nimic, pentru ca, precum v-am spus, se aninase de coama laturasului cand i se poticnise calul.
Catam la dansul, intrebandu-l prin semne ce avea de gand sa faca? dar el, bodoganind din gura ca un urs suparat si apasandusi caciula pe ochi cu manie, se descinse de brau, lega cu el spitele rotii celei stricate si o aseza la locul ei; pe urma, scotand saua din spinarea calului celui cazut, o puse pe laturas si, mai adaugand vreo cateva noduri la franghiile ce slujeau de hamuri, incaleca si-mi facu semn sa ma sui in caruta.
Ce puteam sa fac? Ma urcai de iznoava, cu capul plecat ca un osandit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, si pornii iarasi in fuga mare, desi caruta nu mai avea decat trei roti si jumatate, desi postasul nu mai avea de batut cu harapnicul decat trei cai, adica doi inainte si unul la oiste, pe care el era calare. Cat pentru nenorocitul dobitoc ce-si sclintise piciorul, el ramase singur in urma noastra, neavand alta mangaiere decat cuvintele ce-i zise postasul cand se desparti de dansul, adica: manca-te-ar lup!
Soarele acum asfintise, si luna impreuna cu stelele se aratasera pe cer, intocmai ca niste privitori pe bancile unui teatru. Mi se parea ca toate planetele se uitau cu ochii stralucitori la mine si asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznasa comedie de pe fata pamantului. Si astfel imi vuia capul din pricina zdruncinarilor ce sufeream, ca mi se parea ca aud din vreme in vreme un hohot lung si rasunator deasupra capului meu!
Cu toate aceste, tarziu, pe la vreo zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei balti late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postasul ma intreba prin semne unde sa ma duca?
Eu, care credeam ca Balta-Alba era numele unui targ, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, ii raspunsei: ŕ Balta-Alba. Si marturisesc ca in acest raspuns erau cuprinse toate sperarile mele: sperarea de a scapa de salturile mortale ale carutei; sperarea de a manca un biftec la tractir si mai ales dulcea sperare de a ma odihni o noapte intreaga pe un pat elastic s.c.l. Uitasem acum ca ma gaseam intr-o parte a lumii in care, cu cateva ceasuri mai inainte, visasem lupte cu salbatici si cu fiare rapitoare.
Inca o fuga buna de cal si am sosit intr-un sat alcatuit de bordeie coperite cu stuh si coronate de cuiburi de cocostarci.
Forma bizara a acelor locuinte, printre care se inalta o multime de cumpene de fantani, ca niste gaturi de cocoare uriase; urletul cainilor ce alergau pe sub garduri; ciocanitul berzelor care-si dau capul pe spate la razele lunii si, intr-un cuvant, amestecul acela de umbra si de lumina, care da lucrurilor o privire fantastica, ma facura sa ma cred in alta lume. Cand ma trezii insa din acea uimire placuta, ma vazui singur in mijlocul unei piete neregulate si pline de spini. Postasul imi descarcase bagajul langa mine si se facuse nevazut cu caruta cu tot.
Inchipuiti-va, domnilor, pozitia mea. Strain, intr-un colt de pamant necunoscut mie, ratacit intr-un sat unde nu se zarea nici tipenie de om, inconjurat de vreo douazeci de caini, care vroiau numaidecat sa afle ce gust are carnea de francez, nestiind nici limba, nici obiceiurile locului! Inchipuiti-va toate aceste imprejurari pe capul unui om si ma veti crede lesne daca v-oi spune ca admirarea poetica ce ma cuprinsese deocamdata se prefntr-o grija, vara primara cu spaima.
Fiind insa cu telul meu, venind la Balta-Alba, nu era de a petrece noaptea in convorbire sufleteasca cu stelele, imi facui drum cu batul printre claia de caini ce imi atinea calea si ma hotarai a-mi cauta, eu singur, vreo ospetie. Pornii deci prin sat, tinandu-mi sacul de drum intr-o mana si avand drept tovarasie un escadron de caini, ce-mi aratau dintii lor ascutiti, ca dovada de placerea ce ar fi avut a-i infige in mine.
Un ceas intreg am umblat ca o naluca printre gardurile satului, cand sarind peste o vaca culcata in mijlocul ulitei, cand trezind vreun cocos adormit, care sarea speriat de pe gard pe casa, cand impiedicandu-ma de jugul unui car lasat in drum, cand ferindu-ma de a pica intr-o fantana, pentru ca am pacatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar in zadar! nici una din acele case nu avea infatisare de tractir; si, dupa o lunga primblare, ramasei incredintat ca ceea ce cautam nu se afla in Balta-Alba!
,,Diable! ziceam in mine, se vede ca sunt osandit a implini, in asta noapte, rolul lui Acteon din mitologie!" Si de ciuda incepusem a-mi descarca mania asupra cainilor, ce se obrazniceau mai mult in privirea persoanei mele, cand deodata zarii o caleasca, cu sase cai si intovarasita de un calaret care venea in partea mea.
Abia avui vreme de a ma da in laturi, si echipajul si omul cel calare trecura ca un fulger pe langa mine, lasand in vazduh cateva note armonioase de glasuri femeiesti si cateva fragmente de o vesela convorbire, ce ma patrunsera de mirare si de bucurie
Acele cuvinte ce auzisem in treacatul trasurii erau franceze!
Ah, domnilor! nu poate cineva sa-si inchipuiasca fericirea ce umple inima unui om ratacit intr-o tara straina, cand el aude deodata limba patriei sale! Eu am nebunit cand am auzit fara veste: ah, c est charmant! c est adorable! c est original! si, in exaltarea mea, am inceput a alerga dupa caleasca, racnind: arrętez!
Echipajul nu se opri, dar cavalerul se intoarse inapoi si, alergand spre mine, striga: qui appele?
-- Un compatriote, ii raspunsei, un français!
Cavalerul se apropie.
-- Ce poftesti? ma intreba el.
-- Iubite compatriotule, ii zisei, fiindca Dumnezeu a binevoit ca sa ne intalnim in fundul Europei si intr-un pustiu ca acesta, indreapta-ma, te rog, la vreun tractir, pentru ca de vreo doua ceasuri, de cand am sosit aici, nu am intalnit alta zidire insufletita decat cainii de care ma vezi inconjurat.
-- Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale si totodata nu pot sa te duc la tractir, dupa cum doresti, pentru ca nu s-a ridicat nici unul pan-acum la Balta-Alba; dar daca vrei sa gazduiesti intr-o casa taraneasca, ca toata lumea, pot sa te slujesc.
-- Cum nu, domnule? Iti voi ramanea prea recunoscator, mai ales ca m-am saturat de stele.
Tanarul cavaler puse atunci mainile la gura in forma de tromba si striga: strajer! La racnetul lui cainii latrara din toate partile, cocostarcii speriati ciocanira in toate cuiburile si un om se ivi de dupa un gard; dar ce om! o matahala nalta, groasa, spatoasa, barboasa, fioroasa!
Acea naluca, inarmata cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, isi scoase caciula dinaintea noastra si asculta poruncile calaretului cu un aer de supunere, aruncand din vreme in vreme o cautatura salbatica in partea mea.
Ce vorbeau amandoi impreuna? Ce puneau ei la cale pentru mine? Nu stiu; dar cautaturile posomorate ale strajerului desteptara in inima mea oarecare simtiri de indoiala si ma silira a baga mana in buzunarul cu pistoalele.
Peste cateva minute, calaretul imi zise: ,,Domnule, alta casa neocupata nu se afla acum aici decat bordeiul acestui strajer; mergi cu dansul si noapte buna". Dupa aceste, el se inchina zambind, repezi calul in galop si se departa in campii, fara a-mi da macar vreme de a-i multumi.
Iata-ma-s de a doua oara intr-o pozitie destul de critica; fata-n fata cu un soi de urias ingrozitor, care cata la mine, pare ca ar fi vroit sa ma inghita dintr-o imbucatura. Dar nu-mi pierdui cumpatul asta data, caci, facand doua pasuri indarat, ma pusei intr-o poza teatrala si-l masurai cu ochii de cateva ori, vroind a-l face sa inteleaga ca nu-mi era frica de dansul. El, insa, nebagand in seama pantomima ce faceam, se porni cu mare liniste catre casa lui, zicandu-mi ca postasul: hai, domnule! Hai, domnule! ii raspunsei darz si cu un glas pe care cautam a-l face cat se putea mai gros si ma dusei pe urma lui. Ajunseram curand la un bordei a carui descriere nu voi face-o, pentru ca, dintai, mi-ar fi peste putinta, si, al doilea, fiindca pentru d-voastra ea ar fi de prisos. Cat in privirea impresiilor ce-mi facu acea locuinta primitiva vi le pot lesne talmaci, fiindca si acum pastrez suvenire proaspete de ele. Si spre dovada va rog, domnilor, sa priviti semnul ros care imi decoreaza fruntea.
Aceasta impresie am primit-o cand am intrat inlauntrul casei strajerului. Usa fiind prea jos si fruntea mea prea sus, amandoua s-au ciocnit ca doua bile pe un biliard, facand un carambol, care, prin efectul sau retrograd, m-a trimis sa cad in ograda, cu zece pasuri in urma.
Ametit de aceasta lovire neasteptata, am intrat sovaind in singura camera ce alcatuia apartamentul strajerului si, bajbaind pin intuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar indata am si racnit asa de tare, incat strajerul a alergat langa mine, speriat si cu un taciune aprins in mana
Imi sfaramasem toate ciolanele din trup, caci patul era de lemn, fara asternut, fara perne, fara nimic!
Strajerul, insa, intelegand pricina vaitarilor mele, incepu a rade ca un urs, zicand: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din tinda un tol si o cerga, pe care le asternu pe scandurile patului. Pe urma iesi din casa, adaugand iar: ,,Neamto dracoli!" si se departa in sat. El isi facuse datoria de gazda, imi dase tot ce avea: casa, pat, asternut
si noapte buna! Ce-mi trebuia mai mult?
Aceasta de pe urma gandire si mai ales truda ce patisem toata ziua ma facura sa ma linistesc peste cateva minute; si dar, inarmandu-ma cu rabdare, stalcit, flamand, necajit, imi asezai sacul de voiaj drept perna si ma culcai incet, ca si cand as fi fost de sticla.
Un somn adanc ma si cuprinse indata si ma prefntr-un butuc pan-a doua zi.
Dimineata, pe la opt ceasuri, ma trezii intr-un vuiet infricosat, intr-o harhalaie infernala de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice si de racnete de oameni! Ce putea fi acel zgomot! Casele ardeau? Sau o banda de salbatici dusmani dasera navala in sat?
Jumatate speriat si buimacit de somn, iesii iute afara, cu pistoalele in maini; dar in loc de cele ce gandeam, vazui, plin de mirare, vreo treizeci de trasuri de toata forma: briste, brasovence, carete, calesti, toate inhamate cu cate patru, sase sau opt cai, si toate indreptandu-se, in fuga mare, catre o balta, ce sticlea departe la razele soarelui.
Acea balta era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Braila cu atata entuziasm! Ma pornii si eu indata pe urma trasurilor, fara a sti lamurit ce faceam, pentru ca de cand pusesem piciorul pe pamantul Valahiei, imi pierdusem de tot sirul ideilor.
Si asta nu trebuie sa va mire, domnilor, daca va veti aduce aminte prin cate simtiri deosebite si impotrivitoare trecusem eu in vreme de cateva ceasuri. Judecati chiar singuri.
Intru in Valahia ca intr-o tara pustie, si deodata aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la niste bai, aproape de Braila. Aceasta aflare ma sileste sa-mi schimb ideea si sa cred ca Valahia ar putea fi o tara mai civilizata de vreme ce are bai care trag atata lume la dansele. Insa caruta postei si intamplarile neplacute ce intampin pe drum si in satul de la Balta-Alba ma fac a ma intoarce iarasi la ideea mea cea dintai si, in urmare, ma culc cu incredintarea ca ma gasesc intr-o tara salbatica. Inchipuitiva dar ce revolutie s-a facut in creierii mei cand a doua zi dimineata am vazut o multime de calesti europenesti pline de figuri europenesti si de toalete europenesti! Nu puteam crede ca eram treaz si ma socoteam a fi fata la vreo fantasmagorie neprceputa; fantasmagorie cu atat mai curioasa ca imi infatisa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu inhamaturi necunoscute pe la noi; palarii de Franta cu slice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume straine si originale. Mai adaugati la aceste pocnetele si racnetele postasilor, miscarea a treizeci de trasuri ce se intreceau pe camp, multimea cailor inhamati la dansele, clopoteii ce sunau la gatul lor si, in sfarsit, efectul noutatii acestor lucruri in ochii unui strain, s-asa va veti putea lesne inchipui expresia comica a figurii mele in fata unui spectacol atat de neasteptat.
Ma pornii, precum v-am spus, pe urma trasurilor, cu presimtire de a intalni in drumul meu alte noi minuni; si, in adevar, acea presimtire nu ma insela; caci lucrurile ce vazui ma aruncara intr-o mirare si mai adanca!
Pe marginea unei balti late zarii deodata un soi de targ ce nu era targ, un soi de balci ce nu era balci; o adunatura extraordinara, o insirare neregulata de corturi, de casute de scanduri, de vizunii, facute in rogojini, de brasovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din privelistile cele mai originale de pe fata pamantului. Langa o cutie de scanduri, unde bogatul tragea ciubuc, se clatina de vant o satra de toluri rupte, in care saracul se parlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cusca de rogojini lipita de o brasoveanca ce slujea de camera de culcat. Mai incolo, un car mare, coperit de un laicer, figura ca un palat cu doua randuri, caci la randul de sus, adica in car, stau gramaditi o femeie cu trei copii, iar la randul de jos, adica sub car, gazduia barbatul, impreuna cu un caine, s.c.l.
Ce sa va spun, domnilor, in sfarsit? Nu cred sa fie alt spectacol in lume care sa-mi poata face o impresie mai mare decat aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui targ nou, care la cel mai mic vant era in primejdie de a se preface in ruine. Pe de o parte ticalosia sa pitoreasca, pe de alta parte luxul echipajelor ce alergau pe malul baltii; acel amestec de toate contrastele ma silea sa ma cred cand intr-o insula din Oceania, cand intr-o capitala a Europei, si prin urmare nu stiam cu siguranta daca acele ce vedeam erau un vis al inchipuirii mele sau lucruri in fiinta.
Ma inaintam chiar ca o masina printre toate acele minuni, oprindu-ma cateodata speriat in fata unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului si manjite cu glod din cap pan-in picioare. Mi se parea ca acele trupuri, culcate la soare, erau lesuri de morti, dar ma incredintai pe urma ca acei nenorociti erau patimasi ce inadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecatoare.
Balta era plina de scaldatori si vuia de racnete si de rasuri.
Toti, din toate partile, barbati si femei, veneau de se aruncau in apa, la un loc, cu o nepasare vrednica de timpurile cele mai nevinovate ale lumii si cu o veselie ce ma indemna si pe mine a lua o baie. Intrai deci in balta si ma inaintai cale de vreo doua sute de pasi, calcand printr-un glod negru si unsuros, in care ma cufundam pana in genunchi la fiestecare pas.
Cum ma departam de mal, deodata ma trezii intre patru femei, care, intocmai ca niste naiade, erau coperite numai cu valul cristalin al apei! E de prisos sa adaug ca ma departai iute de ele, rusinat si cerandu-le pardon.
,,Maladroit! ziceam in mine, se vede ca am intrat tocmai in locul de scaldare hotarat pentru sexul frumos!" Si apucai in stanga, cu gand de a iesi din hotarele imparatiei femeiesti; dar in curand ma gasi iarasi fata-n fata cu vreo trei sirene albe si vesele ce se improscau una pe alta cu apa. De iznoava fugii inapoi rusinat, de iznoava cerui pardon si apucai in dreapta, nestiind incotro ma indreptam, pentru ca rasfrangerea soarelui pe suprafata baltii ma orbise de tot.
Imprejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele barbatesti, altele dulci si armonioase, care cantau melodii straine pe cuvinte necunoscute mie; si cu cat paseam inainte, ma intalneam cu fiinte de sexul frumos sau cu fiinte de sexul nefrumos; si cu cat faceam acele intalniri apropiate, ramaneam incredintat de starea salbatica a Valahiei, pentru ca numai intr-o tara salbatica puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.
Dar in vreme ce ma adanceam atat in balta, cat si in ganduri, ramasei deodata incremenit pe loc, caci auzii langa mine o convorbire franceza!
Trei tineri ce zarii aproape vorbeau impreuna: unul purtand o cealma de glod pe cap, altul avand o masca iarasi de glod pe obraz si al treilea facandu-si pe piept o jiletca tot de glod.
-- Aflat-ati -- zise unul -- cele de pe urma minuni ale baltii?
O dama de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mana sa cea dreapta, dupa ce a luat vreo treizeci de bai, a facut astazi cruce cu insasi mana de care patimea. Asemene, doi surzi au castigat auzul, si un fecior al meu, ce era plin de rani peste tot trupul, s-a vindecat de isprava prin intrebuintarea glodului acestei balti!
-- Nu e de mirare -- raspunse altul -- caci balta in care ne gasim este adevaratul izvor al tamaduirii Dar nu stiti ce intalnire curioasa am facut asta-noapte in satul Balta-Alba, dupa ce m-am despartit de voi? Cum treceam calare prin sat, aud deodata strigand: arrętez, arrętez! si zaresc un om alergand in partea mea.
Ce era, un biet strain, un francez, care sosise de un ceas acolo si care de un ceas se primbla pe ulite, inconjurat de o claie de caini, cautand un tractir.
La aceste cuvinte ale tanarului, ma apropiai de dansul, plin de bucurie, si-i zisei, apucandu-l de mana: ,,Eu sunt, domnul meu, acel strain de care ti-a fost mila asta-noapte si sunt recunoscator soartei ca te intalnesc de a doua oara pentru ca sa-ti multumesc!"
Nu am trebuinta, domnilor, sa va mai adaug ca acei trei tineri ma primira indata in societatea lor si ca, prin manierele lor placute, ma silira a ma crede in Valahia iarasi ca intr-o tara civilizata.
Iesind din balta tuspatru, ne duseram sa vizitam cu de-amanuntul curiozitatile asezate de-a lungul malului si, in vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarasi mi le talmacea, razand:
-- Iata, domnule, zicea el, o lume noua, vrednica de a destepta inchipuirea d-tale de artist. Iata un targ de cateva mii de suflete, un targ ce s-a infiintat in cateva zile si care peste cateva saptamani se va sterge de pe fata pamantului, intocmai ca Babilona, ca Niniva s.c.l.; un targ in care nici o taina casnica nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, a usilor si a ferestrelor; un targ, in sfarsit, cu totul necunoscut Europei, dar in care civilizatia ei este reprezentata prin magaziile de scanduri a doua marsande de mode! Iata o lume ce in ochii d-tale pare a fi salbatica, dar care are soiul ei de civilizatie deosebita. Aici ne gasim in imparatia contrastelor celor mai originale; aici luxul si saracia, durerea si veselia, ideile noi si ideile vechi, costumele Europei si costumele romanesti, toate sunt unite la un loc, sunt mestecate la un loc si produc un efect neinchipuit atat ochilor, cat si mintii; aici
-- Aici, adauga altul, privirea se indestuleaza, dar stomacul ramane desert! Haideti mai bine aiure sa sedem la masa.
Indata ne si suiram intr-o drosca cu sase cai si in curand ajunseram in satul Balta-Alba, la o casa taraneasca. Camera in care intraram era tot asa de mica si de bine mobilata ca aceea a strajerului meu.
-- Domnilor, zise razand stapanul vremelnic al acelei case, va poftesc sa fiti cu cea mai mare luare-aminte in privirea mobilelor si a oglinzilor ce acopera peretii Cu asta conditie va poftesc la masa!
Si, zicand aceste, el intinse jos la pamant o rogojina, puse in mijloc o masuta rotunda cu picioarele scurte, arunca pe dansa patru servete si patru linguri de lemn si ne indemna pe toti sa ne asezam turceste imprejurul mesei. Pe urma bine palme si trei slugi intrara aducand, unul o tabla cu paine alba, al doilea un castron cu bors, iar al treilea cateva butelci de Bordeaux.
-- Domnilor -- ne zise iar tanarul ce ne ospata -- fiindca paharele sunt de prisos in satul acesta, fiecare din noi sa se inarmeze cu o butelca si sa faca cu ea ce va socoti de cuviinta spre a-si stinge setea.
Noi urmaram indata sfatul acesta si ne puseram a manca din castron, cu o fratie orientala vrednica de foamea noastra. Dupa bors, feciorii adusera alte bucate, care imi placura mult, desi imi erau cu totul necunoscute.
Nu voi uita niciodata acea masa originala, si pozitia noastra la pamant, si veselia ce a domnit intre noi pana la sfarsit, si racnetele tiganilor lautari ce cantau la usa, si entuziasmul cu care tovarasii mei au purtat un toast Frantei, si dansurile nationale ce au jucat ei, si darnicia lor catre lautari, si luptele in gluma ce s-au iscat intre noi dupa masa si care au tinut pana la cinci ceasuri.
Inspre seara ne duseram calari iarasi pe malul baltii, cu gand de a face o primblare cu vaporul! Intelegeti prea bine, domnilor, ca ideea unui vapor pe Balta-Alba era in stare sa-mi aduca o mirare nemarginita; dar cand zarii masina ce purta un nume atat de falnic, incepui a rade ca un nebun. Vaporul Baltii-Albe era o pluta de grinzi, avand un cort mare drept coperis si doua roti mici de moara aninate pe laturile ei. Acele roti, care ii meritasera numele de vapor, erau invartite in apa de patru oameni si, prin miscarea lor, purta incet pluta pomenita pe fata baltii.
Ne suiram pe dansa vreo treizeci de persoane, dame si cavaleri, precum si o banda de lautari tigani si, pana la opt ceasuri de seara, facuram o primblare sentimentala sub razele lunii ce se ridicase in cer. Damele se cam temeau de furtuni si alte intamplari ale navigarii, dar cavalerii care stau pe langa dumnealor le facura juramant de a le scoate innot din orice primejdie, si asa ne intoarseram la mal teferi, voiosi si gata de a merge la balul ce se da in satul Balta-Alba.
Acel bal, care era menit spre a-mi rasturna toate ideile mele asupra starii salbatice a Valahiei, ma aduse intr-o incantare neasteptata! Peste doua sute de persoane adunate intr-o sala mare, ce purta nume de Cazino, alcatuiau o societate cu totul europeneasca atat prin toaletele lor placute, cat si prin ale lor maniere civilizate. Va las dar sa ganditi, domnilor, ce impresie imi facu acea adunare, mie care eram inca asurzit de strigarile furioase ale postasului din Braila, mie care eram inca stalcit de patul casei strajerului, mie, in sfarsit, care asistasem la scenele din targul asezat pe malul baltii! Dar, mai cu seama, cand facui cunostinta cu cateva dame romance tinere si frumoase si cand le auzii pe toate vorbind limba franceza intocmai ca niste pariziene, credeti-ma ca ma socotii in palatul incantat al unui vrajitor.
Ochii damelor atat de fermecatori, zambetele lor gratioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine facute si care se miscau repede in figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe in vartejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini si de muzica ma imbatasera atat de mult, incat uitasem de tot ca ma aflam in fundul Europei, pe marginea Orientului. Si cand se sfarsi balul si cand iesii din sala si ma gasi iarntr-un camp pustiu, nu ma putui opri de a zice cu cea mai adanca incredintare: ,,In adevar, Valahia este o tara plina de minuni! una din tarile care sunt descrise in Halima!"
Dupa vreo doua ceasuri, imi luai adio de la prietenii mei de balta si ma pornii spre Galati intr-o brisca jidoveasca, cu gand de a ma sui in vaporul Tarigradului. Lasa-i satul in urma mea si ma afundai in campii, dupa ce intalnii in cale-mi vreo doua companii de cavaleri si de dame, ce se primblau cu lautari pe luna.
Iata, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Alba. In 24 de ceasuri am vazut atate lucruri nepotrivite, atatea contraste originale, ca nu stiu nici acum daca Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie salbatica! Dumneavoastra, domnilor, care ma incredintati ca nu-i nici o deosebire intre Valahia si Moldova, puteti sa-mi talmaciti aceasta problema.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
