Peste o saptamana am nevoie urgent de poveste cheia de mihail sadoveanu

Cheia, de Mihail Sadoveanu




Sunt treizeci şi doi de ani de când m-am întâlnit întâi cu marele meu învăţător Ion Creangă. Eram un ţânc bălanel, cu capul mare şi privirea sfioasă. Şi învăţam la domnu Trandafir, într-o odaie care mi se părea atunci grozav de mare, pe care mai târziu, cu ani în urmă, am regăsit-o mică şi întunecoasă. Acolo, în bănci lungi, crestate cu cuţitaşele, stăteau îngrămădite toate odraslele gospodarilor din Vatra Paşcanilor. [...]

Cartea pe care mă năcăjeam, urmărind cu degetul şi cu priviri mirate buchii mari, întortochiate şi cârligate ca nişte gângănii, era abecedarul lui Creangă. Era o carte fără imagini, încâlcită şi misterioasă. Învăţasem pe de rost aproape toate cuvintele normale, şi-n faţa mea era tot pâclă de nepătruns. Când deodată, într-o zi, ca-ntr-o scăpărare de lumină, i-am găsit cheia...

Era început de primăvară, prin martie, şi pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă, ca o fulguire de aur. Domnu Trandafir ne privea vesel cu ochii lui negri.

- Băieţi, zise deodată domnu Trandafir, astăzi trebuie să ieşim şi noi ca gâzele, la soare...
într-un freamăt de bucurie, ne îmbulzirăm spre uşă şi ieşirăm în ceardacul larg, de unde se vedea, revărsat pe vale, şesul cel mare al Şiretului, subt aburi subţiri [...]

Pe când copiii se rânduiau cuminţi în cerdac, eu rămăsei cu ochii holbaţi în cerul nalt şi strălucit, unde vedeam pentru întâia oară în viaţa mea plutind un unghi de paseri negre. În liniştea care se făcu, le auzeam strigătul alb şi straniu.
-Vin cocoarele, zise domnu Trandafir. Şi eu repetai, în minte, fericit, cuvântul acela nou... Băieţi, urmă apoi învăţătorul, astăzi e ca o zi de sărbătoare ş-avem să legăm şi noi puţintel cartea de gard. Am să vă cetesc o poveste scrisă anume pentru voi şi care se cheamă Capra cu trei iezi...
în mine pătrunse o înfiorare caldă, ca totdeauna când se pregătea domnu Trandafir să ne cetească ceva.
Şi ascultai cu ochii pe jumătate închişi povestea cu ieduţii, cu cumătrul lup şi cu biata capră văduvă. în depărtare, spre Şiret, vibra lumina.

-Povestea asta, vorbi într-un târziu domnu Trandafir, e scrisă de Ion Creangă, cel care a făcut şi cartea pe care trudesc bucherii noştri [...] Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mândrie. L-am văzut vara trecută, la o adunare de învăţători. Să ştiţi voi că el are un dar de povesteşte aşa de frumos, parcă ne-ar spune mama poveşti, în seri de iarnă, la gura sobii...

Mă întorsei cătră lecţiile mele chinuite, la paginile înnegrite şi scrijelate cu unghia. Nu ştiu ce lumină a trecut din soarele primăverii în ochii mei. Nu ştiu ce înţelegere bruscă, izvorâtă din adâncurile măruntei mele fiinţi, a legat deodată, ca un fulger, semnele şi cuvintele. Cu o clipă mai nainte eram ca în faţa unor hieroglife. Acum, cu bătăi de inimă, înţelegeam că am găsit cheia care deschide taina cetirii.
Acest ceas al luminii ş-al înţelegerii celei mari a rămas legat în amintirea mea cu Capra cu trei iezi [...]
Mergând fericit spre casă, opream din loc în loc şi priveam pâraiele primăverii, care curgeau cântând şi scânteind pe marginea drumului. Pe urmă deschideam abecedarul şi-mi verificam descoperirea...
N-am îndrăznit multă vreme să spun nimănui nimic nici despre epoca de întuneric, nici despre cheia de aur pe care o găsisem într-o zi cu soare. Cum am ajuns acasă, m-am gheboşat asupra cărţuliei mele ş-am izbutit să scot din ceaţă Ursul păcălit de vulpe şi Acul şi barosul, povestirile pentru copii ale lui Creangă, de la sfârşitul vechiului şi uitatului său abecedar.'

De-atunci, dragostea cătră marele meu învăţător a rămas neştirbită.