Puteti sa imi spuneti despre Formarea Imperiului Otoman?

Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: دولتِ عَليه عُثمانيه, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, "Sublimul Stat Otoman", limba turcă modernă: Osmanlı Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu) a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care a existat din 1299 până în 1922. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 19.9 milioane de km². Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia își exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituția califatului a devenit din primele secole de existență o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat și mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menționa și titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului și vestului.

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei și a fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I . În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (orașul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entități politice și statale ale lumii, țările europene simțindu-se amenințate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani și spre sudul Uniunii polono-lituaniene.

În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele mai importante ținuturi ale antichității clasice, inclusiv Olimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, fluviul Nil, Muntele Predicii și dealul Golgotei.

Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în primul război mondial, când forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârșitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărțit între puterile învingătoare. În numai câțiva ani au fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica Turcia. Membrii dinastiei otomane au fost alungați de pe pământurile Anatoliei, unde străluciții lor strămoși creaseră unul dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetățenia turcă membrilor familiei foștilor sultani. Imperiul otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care punea capăt existenței „omului bolnav al Europei", (probabil el s-ar fi prăbușit pe la finele veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a exista o forță de contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică efervescență expansionistă înspre sudul granițelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar statele occidentale și-au folosit influența și abilitățile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși - și au luptat chiar alături de turci contra rușilor ortodocși, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații în toată Europa, așa cum recunoaște cât se poate de franc istoricul occidental Bernard Lewis. Asta deși rușii, ca și popoarele balcanice și central-europene, au fost secole la rând fie stavilă contra otomanilor, fie supuși ai acestora, dar cel mai adesea ambele - așa cum arată chiar istoria națională a românilor [necesită citare] , timp în care Occidentul și-a putut consolida civilizația; atunci când finalmente roata istoriei s-a întors, iar statele creștine estice, majoritar ortodoxe, au putut să capete superioritate militară în fața invadatorului și stăpânului musulman, occidentalii au găsit util să modereze acest proces de revendicare a independenței, prestigiului și teritoriilor tradiționale ale popoarelor creștinismului oriental.

Cuprins [ascunde]
1 Istoria
1.1 Originile
1.2 Ascensiunea (1299–1453)
1.3 Creșterea (1453–1683)
1.4 Stagnarea (1683–1827)
1.5 Declinul (1828–1908)
1.6 Disoluția (1908–1922)
2 Statul
2.1 Sultanii
2.2 Organizarea
2.3 Subdiviziuni
3 Cauzele prăbușirii Imperiului Otoman
4 Economia
5 Justiția
6 Armata
7 Cultura
8 Religia
9 Legături externe
10 Bibliografie


[modificare] IstoriaIstoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărțiri în diferite perioade istorice, așa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărțirea de mai jos privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementele economice și politice sunt tratate ca fiind la fel de importante ca și cele militare.



[modificare] OriginileImperiul Otoman își are originile în Uç Beyliği din statul selgiucid al Anatoliei de la sfârșitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuși un stat marionetă și vasal al Ilhanatului. Conform tradiției, în 1299 Osman I și-a proclamat statutul de bei independent.

[modificare] Ascensiunea (1299–1453)Pentru detalii, vezi: Ascensiunea Imperiului Otoman.
Chiar dacă statul otoman a existat și mai înainte de domnia lui Osman I, acesta este considerat fondatorul imperiului, cel care i-a dat numele și a fost primul bei care i-a proclamat independența. El a extins granițele statului spre cele ale Imperiului Bizantin, în timp ce alte beilîcuri turcești se măcinau în lupte interne. În vremea lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, care demonstra forța economică și politică a noului stat independent. În timpul secolelor care au urmat, numele lui a fost mereu pomenit în urări: "Să fii la fel de bun precum Osman".


Mehmed al II-lea (Cuceritorul)Mehmed al II-lea avea doar 19 ani atunci când a devenit sultan; el avea reputația de a fi fost un soldat erudit. Priceperea lui militară a fost demonstrată când a cucerit Constantinopolul. (Vezi Căderea Constantinopolului). Mehmed s-a bucurat de sprijinul tuturor celor din imperiu, angajându-se în reorganizarea structurii statale și militare.

[modificare] Creșterea (1453–1683)Pentru detalii, vezi: Propășirea Imperiului Otoman.
Era de propășire a Imperiului Otoman poate fi împărțită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creșteri teritoriale și cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran și a pus bazele unei flote a Mării Roșii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea și întinderea imperiului și mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia și Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta.

În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perșilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.

Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârșitul celor 230 de ani de creștere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacționat la intervenția Habsburgilor austrieci în Ungaria. Acțiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliații otomani, iar pe alții i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forță de ocupație, ci a și devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare și a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.

Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existență al statelor creștine, care erau considerați inamici tolerați. După eșecul din fața Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaseră viața imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare și civile în toate domeniile, (în relațiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

[modificare] Stagnarea (1683–1827)Pentru detalii, vezi: Stagnarea Imperiului Otoman.
A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mehmed al II-lea, Selim I și Suleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus și Imperiul Austriac. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în fața acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul puterilor occidentale întru limitarea creșterii puterii rusești.

Până în cele din urmă, după ce regele polonez Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din 1699, turcii au început să piardă din poziția dominantă din Europa. După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiți să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii de pace de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea rușilor în campania de pe Prut din 1712 și tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au reușit să-și revină, reușind să-i învingă pe austrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfințind recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliați pe britanici și francezi.

Pentru mai multe detalii, vedeți Istoria războaielor ruso-turce.

Köçekler la o sărbătoareAu început să se facă simțite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane în privința Europei. Imperiul a început să întărească orașele din Balcani, folosite ca avanposturi în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (așa cum a fost scăderea impozitelor), îmbunătățirea activității de relații cu publicul , (apariția instituției consulatelor), și au apărut primele investiții civile în industrie. Această perioadă a fost numită "Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul științific otoman fața de țările europene a scăzut. În vreme ce otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul Otoman nu a putut face rivalilor europeni: Franța, Imperiul Britanic, Austria și Rusia.

Pentru mai multe detalii, vedeți Epoca Lalelei în Imperiul Otoman.
Turcii au continuat să piardă războaie și teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul și Algeria au devenit indepndente de facto fața de otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franța și Anglia. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, au fost inițiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului. Multe dintre reformele concepute de sultani au fost anulate de acțiunile forțelor conservatoare din imperiu, de clerici sau de ienicerii corupți, (chiar și după ce corpul ieniceresc a fost desființat în 1826).

Pentru mai multe detalii, vedeți Eforturile pentru reforma militară turcă.
[modificare] Declinul (1828–1908)
Turcia europeană în 1829
Turcia asiatică în 1829Pentru detalii, vezi: Declinul Imperiului Otoman.




Desen satiric dintr-un jurnal francez (1893) referitor la prezenţa "protectorului" britanic în Egipt, provincie a Imperiului OtomanPerioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea și transformările tuturor aspectelor vieții otomane. Caricatura de mai sus este din această perioadă și arată sentimentele turcilor, parodiind Ministerul de Externe Otoman și pe funcționarii săi. Papagalul, maimuța și porcul (englezii, italienii și germanii) care nu-i dau pace raței (turcii), sunt consilierii și interpreții principali. Rușii sunt reprezentați în fundal ca urși.

Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. În această perioadă s-a format prima armată modernă, bazată pe recrutări naționale. Sistemul bancar a fost de asemenea reformat, iar breslele au fost înlocuite cu fabricile moderne. Din punct de vedere economic, imperiul avea greutăți mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la băncile europene. Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii (precum Egiptul ocupat de francezi, sau Ciprul ocupat de englezi în 1876.

Pentru mai multe detalii, vedeți Tanzimat.
O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul singur în conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franța, Olanda, Anglia și Rusia. Un prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii și alții au luptat împreună împotriva Imperiului Rus.

Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, naționalismul etnic (rebotezat "religie a lumii moderne") a avut cel mai mare succes printre otomani. Otomanii nu operau cu naționalismul etnic doar în interiorul granițelor lor ci și în afara acestora. Revoltele au avut numeroase efecte asupra altor grupuri etnice în timpul secolului al XIX-lea. S-a pretins că aceste revolte au determinat calea pe care s-au îndreptat otomanii în secolul al XX-lea, dar retorica cu privire la cauzele răscoalelor din secolul al XIX-lea este foarte controversată. Otomanii au pretins că originea conflictelor interetnice ar trebui căutată în mișcarea și sursele care sprijineau conflicte cu obiective obscure. Perioada de declin a avut și unele realizări, așa cum au fost reorganizarea economiei, armatei, comunicațiilor, dar aceste reușite nu au avut efecte asupra calmării mișcărilor etnice.

Pentru mai multe detalii, vedeți Apariția naționalismului în Imperiul Otoman.

Deschiderea sesiunii ParlamentuluiJunii turci era numele unei organizații a otomanilor educați în universități occidentale, care credeau că monarhia constituțională ar fi putut scădea mișcarea de nesupunere socială din imperiu. Epoca Mesrutiyet explică dinamica socială și politică a primei constituții scrisă de İttihat ve Terakki Cemiyeti și consecințele ei sociale și economice. După o lovitură militară de stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forțat pe sultanul Abdülaziz să abdice în favoarea lui Murad al V-lea. Însă Murad al V-lea a înebunit și a fost detronat câteva luni mai târziu. Moștenitorul lui, Prințul Abdülhamid, a fost invitat să preia puterea în condițiile în care ar fi proclamat instaurarea monarhiei constituționale, lucru pe care l-a și făcut pe 23 noiembrie 1876. Constituția a fost numită Kanun-i Esasi (Legea Fundamentală).

Pentru mai multe detalii, vedeți Prima perioadă constituțională în Imperiul Otoman.
[modificare] Disoluția (1908–1922)Pentru detalii, vezi: Fărâmițarea Imperiului Otoman.
Perioada disoluției a început cu numirea guvernului celei de-a doua Constituții.

Pentru mai multe detalii, vedeți A doua perioadă constituțională în Imperiul Otoman.
La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut trei noi state balcanice. Aceste trei state noi împreună cu Muntenegrul căutau să alipească teritorii de sub stăpânirea turcească în regiunile cunoscute ca Albania, Macedonia și Turcia. Au izbucnit războaie datorită statutului național incomplet al noilor state apărute pe ruinele Imperiului Otoman. La început, datorită încurajărilor Rusiei, au fost stabilite câteva aranjamente: între Serbia și Bulgaria (martie 1912) și între Grecia și Bulgaria (mai 1912). Muntenegru s-a alăturat înțelegerii sârbo-bulgare în octombrie 1912. Problemele apărute în ceea ce privește împărțirea regiunilor foste otomane au provocat izbucnirea primului și celui de-al doilea război balcanic.

Pentru mai multe detalii, vedeți Războaiele balcanice.

Tratatul de la Sèvres
Înţelegerile secreteÎntr-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor prin recucerirea cel puțin a unora dintre teritoriile pierdute și de punere sub semnul întrebării autoritatea britanică asupra canalului Suez, triumviratul condus de ministrul de război Enver Pasha a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor Centrale în timpul primului război mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva succese în primii ani de război. Aliații, inclusiv noile formate ANZAC – Corpurile de Armată Australiene și Neozeelandeze, au fost învinse în bătălia de la Gallipoli, în Irak și în Balcani. Imperiul Otoman a respins încercările de debarcare britanice și a reușit să recucerească anumite teritorii. În Caucaz turcii au pierdut teren într-o serie de bătălii, au pierdut în luptă aproximativ 100.000 de soldați, iar rușii au stabilit linia frontului pe aliniamentul Trabzon – Erzurum – Van. Revoluția Bolșevică a permis otomanilor să recupereze tot ce pierduseră până în acel moment dat în Caucaz. Până în cele din urmă, ofensiva neîncetată a trupelor Imperiului Britanic s-a dovedit prea puternică ca să poată fi înfrântă. Otomanii au fost înfrânți până în cele din urmă de forțele Antantei, conduse de generalul Edmund Allenby, sprijinite de arabi și de Republica Armenia. De fapt, spre deosebire de națiunile arabe, Republica Armenia a fost proclamată independentă încă din timpul războiului. Teritoriile otomane au fost împărțite între învingători. Prima înțelegere în această privință a fost Armistițiul de la Mundros, după care a fost semnat Tratatul de la Sèvres. Acest tratat a fost încununarea politicii britanice în Orientul Apropiat, unde englezii au reușit să obțină aproape tot ce-și doriseră.

Pentru detalii, vezi: Acordul Sykes–Picot.
Pentru mai multe detalii, vedeți Fronturile Imperiului Otoman (primul război mondial).
Pentru mai multe detalii, vedeți Genocidul Armean.
Totuși, pentru a aprecia corect câștigurile Antantei în această zonă, trebuie luate în considerație și rezultatele din Războiul turcesc de independență. Turcii s-au ridicat împotriva prevederilor Tratatului de la Sèvres, pentru alungarea trupelor grecești și pentru respingerea trupelor armenești, italiene, franceze și pentru îndepărtarea amenințării britanice din Strâmtori. La sfârșitul războiului, turcii au obținut dreptul la existentă națională independentă.

Pentru mai multe detalii, vedeți Războiul turcesc de independență.
În Turcia independentă, în 1922, a avut loc o lovitură de stat care l-a detronat pe sultanul Mehmet al VI-lea Vahdettin. Republica Turcia a fost proclamată pe 29 octombrie 1923, fiind formată din rămășițele imperiului, la fel ca multe alte state din acea perioadă.

[modificare] StatulSunt anumite caracteristici ale statului otoman care nu s-au schimbat de-a lungul secolelor de existență.


Un birou public în IstambulStatul otoman și-a modernizat structura prin folosirea creștinilor și evreilor cu experiență, în timp ce alte state au ținut să păstreze identitatea lor națională și religioasă. Aceasta a fost o cale eclectică pentru dezvoltarea rapidă a statului, care avea vevoie de sprijinul local pentru a conduce întreg sistemul, aceasta ducând la folosirea sfătuitorilor (vizirilor), oameni care erau recrutați dintre toate naționalitățile imperiului: greci, italieni și alți creștini loiali turcilor. Chiar și din perspectiva occidentală, dezvoltarea bazată pe structura bizantină era ușor de observat în corespondența diplomatică care se purta în limba greacă.

În cercurile diplomatice, Imperiul era deseori numit بابِ علی Bâb-i-âlî - Sublima Poartă, o aluzie la Marea Poartă a Palatului Palatul Topkapı, locul în care sultanul primea ambasadorii străini. Unii istorici interpretează această denumire ca având legătură cu localizarea geografică a Imperiului, care îi dădea statului și capitalei sale Istambul caracteristica de "poartă de intrare" a Europei către Asia. Occidentalii numeau în mod obișnuit Imperiul Otoman ca Imperiul Turcesc, sau și mai simplu, Turcia, acest din urmă termen neavând nimic în comun cu statul național modern Turcia.

Otomanii erau administratori, nu producători, excepție făcând țaranii turci din Anatolia, care produceau alimente. Viziunea despre stat moștenită de otomani de la califatul arab (care la rândul lui l-a preluat de la imperiul persan și parțial cel bizantin), în care exploatarea fiscală a provinciilor cucerite trebuie să fie o sursă de bani pentru întreținerea unei armate a cărui rol era, la rândul ei, să aducă în robie alte entități statale, populate de alți viitori subiecți plătitori de impozite pe baza căreia, închizînd ciclul, armata să poată fi din nou extinsă și întărită, alături de concepția specific musulmană (dar cu origine persană și ea) de exploatare fiscală discriminatorie a subiecților de altă religie decât cea a clicii militaro-religioase conducătoare (adică exploatarea discriminatorie a non-musulmanilor, și nu trebuie uitat că o destul de lungă perioadă statul islamic a avut o populație majoritar creștină și neislamică; de altfel, conversia în masă a acestor subiecți exploatați fiscal și discriminați civil, este considerată ca fiind unul dintre motivele decăderii califatului în perioada lui arabă), a finit prin a-și arăta limitele, căci în timp ce statele europene au urmat cursul mercantilist al capitalismului și al industrializării, modernizându-și permanent structurile, statul turc, tarat de influența juridismului islamic asupra gândirii și întreprinderii politice, a rămas la vechea formă de obținere a bogăției, anume cucerirea și subjugarea. Creativitatea, dinamismul comercial, imaginația pe tărâm financiar sau politic (bursa, presa liberă, democrația, etc.), modernizarea activităților economice (în special agricultura, unde otomanii n-au fost deloc mai inovatori decât predecesorii lor arabi; astfel, plugul de lemn a fost unealta principală până târziu de tot în lumea islamică, în timp ce toate ameliorările acestei unelte vitale pentru economiile pre-industriale au avut loc în Europa (plugul cu roată (~ 1600), lamă profilată, monocorp, care a dublat și mai apoi multiplicat producția de pe o suprafață agricolă dată); o explicație a acestui fapt este că imperiul era hrănit de fapt cu produsele agricole din teritoriile est-europene subjugate, musulmanii neavând mare interes să modernizeze acest instrument, cu atât mai mult cu cât principalele lor focare de producție agricolă (Nilul egiptean și Mesopotamia) se aflau în zone inundabile sau irigate, posedând deci un teren mult mai moale și fertil decât cel din prea-nordica Europă. Apoi atât startul, cât și cursa industrializării a fost ratate de către otomani, fapt care se explică de asemenea prin imobilismul lor în materie de creativitate ca și prin disponibilitatea redusă de a îmbrățișa noul mai degrabă decât a-l respinge, fapt care, iar, are legătura cu fetișismul tradiției inculcat de legea islamică, deși trebuie spus că turcii au fost, dintre musulmani, forțați fiind de poziția lor de interfață și predominanță în lumea islamică, primii care au adoptat invențiile, tehnicile și metodele europene, în timp ce pe de altă parte factori care nu țin de cultură/religie au cântărit și ei parțial pentru a produce această rămânere în urmă, anume lipsa de lemn, apă (cursuri de apă) și cărbune; transporturile, și ele, au rămas incredibil și nejustificat de înapoiate, mijloacele rulante fiind practic inexistente din peisajul cotidian al țărior Orientului mijlociu pâna foarte târziu, așa cum atestă geograful marocan Ibn Batuta, care într-o călătorie în Asia centrală musulmană în sec. al XIV-lea, le găsește suficient de exotice pentru a le menționa ca pe o curiozitate, dar și așa cum ne arată și francezul Volney, călător în țările Orientului mijlociu în secolul al XVIII-lea, el spunând că "este de mirare cum în toată Siria n-am văzut un car sau o căruță" - pe atunci, așa cum mai vedem uneori în Pakistanul de azi, transportul se făcea pe spinarea asinilor, cailor sau cămilelor... Disprețul pentru eficiență a adus cu el inevitabil disprețul pentru inovație și tehnică, iar utilizarea intensivă a resurselor produse sau imaginate în exterior și luate prea des cu japca, ca și utilizarea sclavilor (de exemplu, tătarii furnizau anual ceea ce se numea "recolta stepelor", adică mii de tineri ruși luați cu forța de la căminele lor în sclavie, și asta până când Rusia a cucerit finalmente Crimeea în 1783), toate acestea au rămas prea străine statului islamic otoman, fapt ce a dus inevitabil la scăderea forței lui spre profitul statelor europene. Un alt factor non-neglijabil al declinului califatului din perioada sa otomană este chiar și lipsa de apetit pentru împrumutul de tehnici (în sens larg, cuprinzând de la factori materiali până la instituții politice): cât timp statul musulman, bazându-se pe expertiza strălucitelor civlizații pe care le-a cucerit (Bizanțul și Persia) a afișat o incontestabilă superioritate în raport cu Occidentul creștin încă barbar, acesta din urmă a împrumutat cu deschidere toate avansurile existente în Lumea islamică, în timp ce atunci când situația s-a inversat, Lumea islamică s-a dovedit, global vorbind, incapabilă fie și măcar de efortul de a împrumuta, și asta, din nou, din pricina prejudecății religioase care spune că islamul, ca religie al cărui Profet a venit să corecteze rătacirile evreilor și creștinilor, n-are nimic de învățat de la ei, care istoric vorbind se află în mod necesar pe o treaptă inferioară de evoluție. În chestiunea libertății și cetățeniei, o noutate în peisajul politic otoman și mai genereal islamic, merită să-i dăm cuvântul lui B. Lewis:

"[...] libertatea, cel puțin în sens politic, era o idee nouă. În limbile islamului, termenul "liber" avea un conținut juridic, și, în mod accesoriu, social: era liber acela care nu era sclav; în alt context, era liber acela care beneficia de anumite privilegii sau scutiri, de ex. acela care nu era supus corvezilor sau constrângerilor. Libertatea nu era un termen care să apară în lungile discuții politico-filozofice asupra naturii guvernării sau asupra a ceea ce definește un bun guvern de un rău guvern. Conforma tradiției musulmane, contrariul tiraniei nu era libertatea, ci dreptatea, cu sensul de justa guvernare, ea fiind concepută așadar mai degrabă ca o obligație a suveranului decât ca un drept al subiecților lui. Noțiunea de cetățenie, și acelea conexe de participare și reprezentare, au apărut în Orientul mijlociu sub influența Franței revoluționare,și mai mult, datorită imixtiunii ei directe în afacerile lumii islamice."

Sultanul otoman însă, care era și califul lumii islamice în același timp, a găsit util să critice valorile vehiculate de Franța post-revoluționară, declarând cu termeni ai unei retorici familiare și azi în acest colț de lume, că "acestea sunt șoptite de către Satan", și că "musulmanii nu trebuie să se lase influențați de ele".

Declinul imperiului otoman și prin el al lumii islamice reprezintă și azi din păcate un mister pentru musulmani, și în același timp este resimțit ca o rană deschisă în corpul civlizației islamice, acest fapt având repercusiuni neașteptate, așa cum este de exemplu terorismul islamic, reapariția tendințelor radicale în sânul populațiilor musulmane (vezi recentele succese populare ale partidelor (re-)animate de vechi islamiști și focare de tradiționaliști islamici în Turcia, de ex.) sau problemele de integrare a imigrației de religie islamică în țările Europei de vest.

[modificare] SultaniiPentru mai multe detalii, vedeți Dinastia Otomană.
Sultanul era monarh absolut, cel puțin din punct de vedere oficial.

Dinastia a fost numită de cele mai multe ori Osmanli sau Casa Osman. Primii conducători otomani s-au numit pe ei înșiși bei, de aceea acceptând suzeranitatea sultanatului Selgiucid și a succesorului acestuia, sultanatul Ilhanat. Murad I a fost primul otoman care s-a proclamat "sultan" (rege). După cucerirea Constantinopolelui în 1453, statul a devenit un mare imperiu, Mehmed al II-lea fiind proclamat împărat sau padișah. Din 1517, sultanul otoman a fost proclamat și Calif al Islamului, Imperiul Otoman fiind de la această dată până în 1922 un Califat – stat islamic. Sultanul avea numeroase titluri, așa cum erau Suveranul Casei Osman, Sultan al Sultanilor, Han al Hanilor, Calif – cea ce îi dădea dreptul de suzeranitate asupra tuturor conducătorilor musulmani din întreaga lume, iar din 1517 până la dispariția statului otoman, și Credincios și Succesor al Profetului Stăpânului Universului, etc.

Osman I (1299-1326)
Orhan Gazi (1326-1359)
Murad I Hudavendighiar (1359-1389; sultan din 1383)
Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) (1389-1402)
Mehmed I Celebi (1403-1421)
Murad al II-lea (1421-1451)
Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481)
Baiazid al II-lea Veli (1481-1512)
Selim I Yavuz (Dur) (1512-1520)
Soliman I (Kanuni - Legiuitorul sau Muhteșem - Magnificul) (1520-1566)
Selim al II-lea (1566-1574)
Murad al III-lea (1574-1595)
Mehmed al III-lea (1595-1603)
Ahmed I (1603-1617)
Mustafa I (1617-1618)
Osman al II-lea (1618-1622)
Mustafa I (1622-1623)
Murad al IV-lea (1623-1640)
Ibrahim (1640-1648)
Mehmed al IV-lea (1648-1687)
Suleiman al II-lea (1687-1691)
Ahmed al II-lea (1691-1695)
Mustafa al II-lea (1695-1703)
Ahmed al III-lea (1703-1730)
Mahmud I (1730-1754)
Osman al III-lea (1754-1757)
Mustafa al III-lea (1757-1774)
Abdul-Hamid I (1774-1789)
Selim al III-lea (1789-1807)
Mustafa al IV-lea (1807-1808)
Mahmud al II-lea (1808-1839)
Abdul-Medjid (1839-1861)
Abdul-Aziz (1861-1876)
Murat al V-lea (1876)
Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909)
Mehmed al V-lea (Resad) (1909-1918)
Mehmed al VI-lea (Vahdettin) (1918-1922)
Abdul Medjid al II-lea, Calif (1922 - 1924).


[modificare] OrganizareaPentru detalii, vezi: Organizarea statală a Imperiului Otoman.

Intrarea în DivanDeși statul otoman a fost reorganizat de mai multe ori, mai multe structuri au rămas neschimbate de-a lungul timpului. În fruntea statului se afla Sultanul, monarh absolut, singurul în drept să conducă Imperiul. Deciziile erau luate întotdeauna de un cosiliu de dregători adunați în Divan, doar Sultanul având dreptul să le pună în practică. În primele faze de dezvoltare a statului otoman, în acest consiliu consultativ erau aleși bătrânii tribului. Cu timpul au fost numiți profesioniști din domeniu militar, politic sau ai elitelor locale, așa cum erau înalții clerici. Ei purtau numele de viziri. Această structură a fost modificată mai târziu pentru a–l include pe Marele Vizir, căruia îi erau delegate unele dintre responsabilitățile sultanului. Sublima Poartă era curtea imperială în aer liber a sultanului, numită așa după poarta care dădea către sediul Marelui Vizir, locul în care Sultanul primea scrisorile de acreditare ale ambasadorilor străini. Cu timpul, Marele Vizir a început să fie la fel de puternic ca Sultanul, dacă nu chiar mai puternic uneori decât acesta. Din 1908, statul a devenit monarhie constituțională fără puteri executive, cu un parlament format din membrii aleși ai provinciilor.

[modificare] SubdiviziuniPentru detalii, vezi: Subdiviziuni ale Imperiului Otoman.
Deși în Imperiul Otoman nu se țineau alegeri, exista o structură democratică interesantă în acest stat. Pentru un observator din afară, organizarea statală otomană era bazată pe o ierarhie avându-l în frunte pe sultan, dar au existat mai multe incidente istorice în care guvernatorii locali au acționat fără aprobarea monarhului, uneori chiar împotriva Sultanului. Unsprezece sultani au fost detronați deoarece au fost considerați amenințări la adresa statului. Sultanii erau aleși dintre fii defunctului monarh, existând o competiție acerbă între frați, ceea ce ducea la competiția pentru cucerirea spijinului elitelor conducătoare ale imperiului și la comploturi fratricide. Au existat doar două tentative nereușite de detronare a familiei domnitoare, ceea ce sugerează existența unei stabilități politice excepționale.

În perioada de maximă putere, Imperiul Otoman avea 29 de provincii, plus 3 principate tributare: Moldova, Transilvania și Valahia.

[modificare] Cauzele prăbușirii Imperiului OtomanPentru detalii, vezi: Prăbușirea Imperiului Otoman.
Prăbușirea statului otoman este atribuită prăbușirii structurii sale economice. Multe dintre eșecurile otomane sunt atribuite incapacității de a stabili hegemonia economică și politică asupra altor națiuni în ciuda faptului că statul era un imperiu. Termenul "bolnavul Europei" ilustrează destul de exact aceste stări de fapt.

Odată cu schimbarea marilor rute comerciale, Imperiul Otoman a pierdut cea mai importantă sursă de venituri. Incapacitatea de a industrializa țara și marea dependență de taxele asupra pământului au fost de asemenea factori importanți ai procesului distructiv.

O mare problemă era și întinderea prea mare a Imperiului. Încercând să evite pierderile teritoriale prin intermediul războaielor purtate în zonele rebele dar și în afara granițelor, statul și-a compromis orice încercare de reformă.

Odată cu îmbunătățira comunicațiilor, populația care era distribuită de-a lungul rutelor comerciale a început să se concentreze în numai câteva centre. Această populație era puternic afectată de competiția economică din acele timpuri. Cei care s-au mutat în orașe au trebuit să se confrunte cu greutăți mari care le-a pus la încercare răbdarea, adaptabilitatea și știința. Otomanii au trebuit să țină sistemul statului în funcțiune în condițiile acestor presiuni sociale.

În comerț se întâmpla ceva cel puțin curios: chiar și la sfârșitul secolului al XV-lea, grecii și evreii erau cei mai importanți negustori, prezența otomanilor în acest sector fiind nesemnificativă. Ca o consecință, otomanii trebuiau să protejeze elitele economice grecești pentru a menține economia în funcțiune. Mai mult, turcii trebuiau să rezolve dezordinile sociale din rândul comunității grecești. Atunci când elita grecească s-a întors împotriva otomanilor, Imperiul a pierdut controlul. Conducătorii grecilor au aruncat întreaga responsabilitate a problemelor împeriului în spatele otomanilor și au proclamat că singura cale de scăpare a grecilor ar fi fost doar proclamarea unui stat național propriu.

Cei mai mulți istorici apreciază că circumstanțele căderii Imperiului Otoman sunt foarte asemănătoare cu cele ale căderii Imperiului Bizantin, în mod special când este vorba despre tensiunile interetnice și incapacitatea de a le rezolva. În cazul Imperiului Otoman, introducerea sistemului parlamentar în timpul Tanzimatului a fost făcută prea târziu pentru a mai putea repara ceva.

[modificare] EconomiaPentru detalii, vezi: Economia Imperiului Otoman.

Timbru din 1901Structura economică a imperiului era definită de structura lui geografică. Imperiul se afla așezat între est și vest, controlând astfel vechile drumuri comerciale, forțându-i pe spanioli și portughezi să caute noi rute către Orientul Îndepărtat. Împeriul Otoman controla calea pe care o folosise odinioară Marco Polo. Atunci când Cristofor Columb descoperea America, Imperiul Otoman se afla în culmea dezvoltării sale, când puterea sa militară și economică se întindea pe trei continente. Studiile contemporane ale lumii otomane afirmă că schimbările politice intervenite între Europa Centrală și Imperiul Otoman a depins în mare măsură de descoperirea noilor rute comerciale maritime. Decăderea Imperiului Otoman poate fi urmărită în paralel cu pierderea importanței drumurilor comerciale terestre.

[modificare] JustițiaPentru detalii, vezi: Justiția în Imperiul Otoman.
Justiția Imperiului Otoman era fundamentată pe filozofia jurisprudenței locale. Sistemul otoman era organizat pe trei trepte de tribunale: unul condus de cadii (judecători) pentru musulmani, unul pentru ne-musulmani (judecători evrei sau creștini în zonele lor religioase) și un altul pentru problemele comerciale. Tribunalul în care se judeca pricina depindea de părțile aflate în conflict. Aceste categorii de tribunale nu erau exclusive: curțile musulmane puteau judeca și conflictele comerciale sau cauzele interreligioase. Sistemul principal de legi era cel al curților islamice.

În sistemul musulman se foloseau sistemele Șaria sau Kanun. Statul otoman nu se amesteca cu sistemele juridice religioase pentru alte credințe recunoscute, chiar dacă ar fi putut-o face prin vocea guvernatorilor locali. Legea Șaria era rezultatul prevederilor Coranului și al cuvintelor lui Mahomed. Legea Kanun era legea seculară a sultanului. Amândouă erau predate la școlile de drept care existau îm Bursa și Istambul. Tribunalele erau conduse de cadii numiți de sultani. Kanun era numele dat legilor care nu erau definite clar în Coran.

Deseori creștinii și evreii mergeau la tribunalele islamice pentru a obține sentințe cu mai mare putere de decizie în anumite procese. Femeile se adresau aproape întotdeauna curților islamice, care erau dispuse să dea mai ușor dreptate femeilor.

[modificare] ArmataPentru detalii, vezi: Armata în Imperiul Otoman.
Armata otomană era un sistem complex de recrutări și serviciu local. În armata otomană, cavaleria ușoară era înima armatei, și era formată din militari cărora li se ofereau feude în schimbul obligațiilor militare numite timar. Cavaleriștii foloseau arcurile, șăi, săbiile scurte și foloseau tactici similare cu cele ale mongolilor nomazi. În vremurile vechi, armata otomană se număra printre cele mai avansate forțe de luptă din lume, fiind prima care a dotat infanteria cu muschete. Corpul ieniceresc era corpul de elită al armatei și asigura garda personală a sultanului. După secolul al XVII-lea însă, armata otomană a încetat să mai fie o armată modernă datorită lipsei reformelor, în special datorită corupției în cadrul corpului ienicerilor. Desființarea corpului ienicerilor din 1826 nu a rezolvat problemele armatei turcești, iar în războiaele care au urmat cu Rusia, armata otomană a resimțit din plin lipsa tehnologiilor și armelor moderne.

Modernizarea Imperiului din secolul al XIX-lea a început cu armata. Armta a fost prima care a angajat experți străini și care a trimis ofițeri tineri pentru instruire în țările Europei Occidentale. Au fost importate noi tehnologii și arme din Germania și Anglia, așa cum au fost tunurile, avioanele sau navele de luptă moderne. Totuși, armata otomană era mult rămasă în urma forțelor militare ale puterilor europene.

[modificare] CulturaPentru detalii, vezi: Cultura Imperiului Otoman.

Istanbul ParkCultura otomană acoperă activitățile expresive și structurile simbolice care se aflau sub umbrela Imperiului Otoman. Acest lucru este valabil pentru toate formele de manifestare ale grupurilor etnice și culturale din imperiu. A existat o interacțiune culturală care s-a manifestat în special printre elitele otomane care nu erau monolitice, ci erau compuse din oameni de diferite religii și origini etnice.

Studiile cercetătorilor din zilele noastre arată că în imperiu exista o viațâ culturală foarte bogată și colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deși erau purtătorii unei culturi nomadice, otomanii au interacționat armonios cu culturile cu care au intrat în contact. La origini, otomanii aparțineau culturii central-asiatice. Otomanii au asimilat mai târziu cultura persană și bizantină în felul lor de viață în loc să fie asimilați din punct de vedere cultural de către aceste culturi superioare. Dacă luăm în considerare folclorul turcesc sau arta elitelor otomane, vedem că ele au conservat culorile și simbolurile pe care le-au moștenit de la înaintași. Elitele otomane foloseau limba persană pentru a-și exprima lumea lor interioară. Viața curții imperiale otomane era o combinație armonioasă dintre obiceiurile turcești și persane, dar existau și numeroase influențe bizantine și europene. Această perspectivă multiculturală otomană s-a reflectat în propria lor politică. Unul dintre motivele pentru care Imperiul Otoman a rezistat așa de mult a fost acela al politicii tolerante față de alte etnii datorită moștenirii lor nomadice. Această afirmație trebuie comparată cu politica asimilatoare din statele medievale, atât cele occidentale cât și cele din răsărit. Statul otoman s-a ghidat tot timpul după niște politici multiculturale și multireligioase. Când se vorbește despre toleranța otomană, se iau în considerație structurile care cuprindeau diversele perspective. Un exeplu bun este sistemul judiciar otoman. Un altul poate fi cel al guvernatorilor aleși dintre localnicii regiunilor pe care urmau să le conducă. În mișcarea lor către vest, chiar liderii otomani absorbeau unele elemente culturale ale regiunilor nou cucerite. Căsătoriile interculturale au făcut ca noi valori să se adauge la ceea ce poate fi numită cultura elitelor otomane.

[modificare] Religia
Istanbul 1908 – Greci în timpul BobotezeiMai înainte ca să adopte Islamul, turcii practicau politeismul. După primul contact cu arabii în bătălia de la Talas, un număr de triburi turcice s-au convertit la Islam și au început să propage noua credința mai departe în Turkestan. Procesul de convertire a fost încheiat cu mult timp în urma nașterii Imperiului Otoman.

Înainte și după cucerirea Constantinopolelui în 1453, otomanii au oferit creștinilor care fuseseră cetățeni bizantini privilegii speciale. Creștinii au devenit supuși otomani, nu și supuși ai Islamului sau Legii Islamice (Sharia).

Statul otoman nu a dus niciodată o politică oficială de convertire, nici la nivel de grupuri etnice, nici la nivel individual. Faptul că opoziția fața de statul otoman a fost dezvoltată la scară națională sprijină ideea de mai înainte. Privind înapoi în 1391, Baiazid I a adoptat la Salonic(Selanik) politici îngăduitoare fața de cei de alte credințe. Sultanii erau preocupați mai înainte de bunul mers al afacerilor statului, care depindea de truda, cooperarea și impozitele plătite de toți supușii săi. Timp îndelungat, Imperiul Otoman a oferit refugiu evreilor prigoniți în restul Europei, (vezi și: Istoria evreilor în Turcia). Relațiile statului otoman cu Biserica Ortodoxă erau foarte pașnice, structura creștină fiind păstrată neschimbată până în epoca marilor răscoale naționale. Politicile religioase tolerante s-au schimbat într-o oarecare măsură odată cu trecerea la regimul monarhiei parlamentare.

Constantinopolul a fost "turcificat" la exterior, schimbându-și numele în Istanbul. Unele biserici, inclusiv Hagia Sophia, au fost transformate în moschei. Sultanii au avut grijă însă să nu distrugă mozaicurile creștine originale, ci au hotărât să le acopere cu gips. În 1935, după cinci secole, după proclamarea Republicii Turcia, gipsul a fost înlăturat și mozaicurile au foast restaurate "în interesul artei", iar Hagia Sophia a fost transformată în muzeu.