Imi trebuie pentru maine, pentru la istorie un referat despre religia araba, va rog dati-mi un referat, va rog, Funda

P.S:Urgent imi trebuie pentru maine va rog ajutati-ma

Http://ro.wikipedia.org/wiki/Allah eu zic ca-i bun fiindca Allah face parte din religia araba, e Dumnezeul lor! :D

@DeEa98 multumesc pentru incercare, dar eu practic trebuie sa scriu religia lor, nu dumnezeul lor

Bravo!

Mahomedanism, Mohamed, Prezentare generală

Cartea sacră a tuturor musulmanilor, Coranul (ar.: القرآن al-Qur'ān, „Citire", „Recitare", derivat de la verbul qara’a „a citi", „a recita cu voce tare") cuprinde revelațiile făcute de Dumnezeu (ar.: ألله Allāh), prin intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad (n. Mecca, cca. 570 – m. Medina, 632), direct în limba arabă. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu, ce se află din preeternitate cuprins în 'Umm al-Kitāb – „Maica Scripturii" aflată în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz – „Tabla Păstrată", după cum se arată chiar într-un verset coranic:

Acesta este un preaslăvit Coran de pe Tabla Păstrată! (Coranul, LXXXV, 21-22).

Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viață spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieții cotidiene, ci și „o inimitabilă simfonie ale cărei sunete îi mișcă pe oameni până la lacrimi sau îi duce pe culmile extazului", cum spunea Marmaduke Pickthall, în prefața traducerii sale a Coranului în engleză.
[modificare] Revelarea Coranului

Articole referitoare la
Allah-eser2.png
Islam
Credințe

Allah · Tawhid · Dumnezeu
Mahomed · Alți profeți
Practici

Profesie de credință · Rugăciune
Post · Caritate · Pelerinaj

Texte și legi

Coran · Sunnah · Hadith
Fiqh · Sharia · Kalam · Sufism

Istorie și lideri religioși

Cronologia Islamului
Ahl al-Bayt · Sahaba
Sunnism · Shi'a
Rashidun · Shi'a imams

Cultură și societate

Studii · Animale · Arta
Calendar · Copii
Demografie · Bairam
Moschee · Filozofie
Științe · Femeie
Politică · Dawah

Islamul și alte religii

Creștinism · Iudaism
Hinduism · Sikhism · Jainism

Vezi și

Critici · Islamofobie
Glossar de termeni islamici

Portal Islam
v • d • m

Conform tradiției islamice, profetul Muhammad a fost ales să spună în cea mai pură limbă arabă – așa cum este considerată araba coranică de către exegeții musulmani – atât noul mesaj trimis de Dumnezeu omenirii, precum și ceea ce revelase parțial, din aceeași matrice celestă, Umm al-Kitāb (Maica Scripturii), profeților anteriori, cu precădere, lui Abraham (Ibrāhīm), Noe (Nūh), Iona (Yūnus), Moise (Mūsā) și lui Iisus Hristos (Isā al-Masīh) – care, în viziunea coranică, este doar un mare profet:

Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în cărțile Sale, în trimișii Săi. "Noi nu facem deosebire între trimișii Săi." Și ei au spus: "Ascultăm și ne supunem! Iertarea Ta, Domnul nostru, căci întru Tine este devenirea!" (Coranul, II, 285).

Coran
[modificare] Surele meccane și medineze

Revelația coranică se întinde pe o perioadă de aproximativ douăzeci de ani, 612-632, împărțită de anul 622, anul când profetul Muhammad a părăsit Mecca pentru a se stabili la Yathrīb – Medina (ar.: madīna, cuvânt derivat de la dīn „lege", „religie, cu sensul de „locul legii", locul unde a învins religia islamică) – împreună cu adepții săi, an care marchează, de altfel, începutul erei islamice, în două părți: cea meccană în care predomină surele scurte cu caracter vizionar și prevestitor, în proză ritmată și rimată (ar.: sağ‘), cu afirmarea unicității lui Dumnezeu (ar.: tawhīd), cu profeții asupra Vieții de Apoi (ar.: al-'Ahira) când oameni vor fi răsplătiți cu raiul și pedepsiți cu iadul, după fapte, și perioada medineză, cu sure lungi, mai puțin ritmate și rimate, cu multe îndrumări legislative pentru comunitatea islamică deja formată, cu condamnarea vehementă a politeismului, cu acuzații aduse evreilor, și într-o mai mică măsură, creștinilor, cu privire la falsificarea propriilor lor cărți sfinte etc.
[modificare] Forma scrisă a Coranului

Coranul canonizat, așa cum este cunoscut astăzi, este format din 114 capitole (sure), de lungimi diferite, de la minimum 3 până la maximum 287 de versete (cât are sura Al-baqara „Vaca"), dispuse nu cronologic, ci după lungime, în ordine aproximativ descrescătoare, începând cu cea de-a doua sură. Toate surele, cu excepția celei de-a IX-a, au în frunte sintagma bi-smi-llāhi-r-rahmāni-r-rahīmi „În numele lui Dumnezeu cel Milos și Milostiv".

Textul coranic nu a fost strâns într-o carte în timpul vieții profetului Muhammad, ci a fost doar memorat de către însoțitorii săi, iar, uneori, anumite versete au fost notate pe foi de palmier, omoplați de cămilă, bucăți de ceramică etc.

Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă. Schematic, tradiției spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă și să noteze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Uthman bin Affan, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind impărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.


Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și totodată subiectul controverselor teologice. În secolul al VIII-lea, mu'taziliții au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și, ca atare, increarea lui. Unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie însă de poziția mu'tazilită.

Incepută în secolul al VII-lea, redactarea Coranului se termină abia în anul 1923, când la inițiativa regelui Fuad I al Egiptului, Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, tipărește exemplarul rămas de la Osman - Vulgata lui Osman - în mii de exemplare pe care le trimite în toată lumea islamică.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.
[modificare] Coranul și limba arabă
Prima sură din Coran.

Pentru musulmani, limba arabă ca mijloc de expresie a Coranului, Cuvântul lui Dumnezeu, este perfectă ca și Coranul însuși. Când se vorbește despre perfecțiunea acestei limbi, se scot în evidență elemente prezente în apologiile tuturor limbilor: muzicalitate, logică, bogăție sinonimică, simbolismul sunetelor, concizie, și mai ales motivarea ce ar exista în relația formă sonoră-conținut semantic. Perfecțiunea acestei limbi este subliniată permanent în lucrările autorilor musulmani consacrate inimitabilității – al-’i‘ğāz (termen tradus și cu „miracol" sau „minune") – textului coranic, manifestată atât la nivelul expresiei, cât și al conținutului. Factorul declanșator al acestei apologii a limbajului coranic se află chiar în Coran, ca o sfidare aruncată deopotrivă oamenilor și ginnilor (spiritelor) de a produce ceva asemănător acestui text:

Dacă vă îndoiți de ceea ce am pogorât asupra robului Nostru, aduceți-ne o sură care să fie deopotrivă cu aceasta! Chemați-vă martorii, alții decât Dumnezeu, dacă spuneți adevărul! Dacă nu o faceți – și nu o veți face – temeți-vă de Focul cel mare care mistuie oameni și pietre, gata pregătit pentru cei tăgăduitori (Coran, II, 23-24).

[modificare] Conceptele coranice

Conceptele continuu repetate care cristalizează esența mesajului coranic sunt:

Despre Dumnezeu care este prezentat prin „cele mai frumoase nume" (al-'asma' al-husna) ale sale sau „cele nouăzeci și nouă de nume", ce reprezintă chintesența credinței islamice. Aceste calificative repetate la sfârșitul versetului, puse în valoare astfel prin rimă și prin ritm, ajung să se încrusteze în memorie. Se poate deduce că un spirit impregnat de Coran va fi, în mod firesc, dispus să și-l reprezinte pe Dumnezeu pornind de la calificativele sale; pentru un musulman lista numelor divine este ca un rezumat al Coranului, ca un memento. Islamul, ca religie teocentrică, are drept crez afirmarea Dumnezeului unic – așa cum arată mărturia de credință „nu există [dumne]zeu în afara lui Dumnezeu!" -, revelat profetului Muhammad. Problema esențială, pornind de aici, este de a ști cine este acest Dumnezeu, iar răspunsul cel mai la îndemână se află în atributele coranice prin care se dezvăluie oamenilor, cum ar fi: Unul, Supremul(Coranul: XXXIX, 5), Viul (Coranul: II, 256), Stăpânul întregii făpturi (Coranul: I,2), Milostivul (Coranul: I,3), Atotputernicul (Coranul: XXIX, 43), Cel care aude și cunoaște totul (Coranul: V,77), Înțeleptul (Coranul: XXXIV, 2), Iertătorul (Coranul: XXXIV, 3), Binefăcătorul (Coranul: XXVII, 41), Iubitorul (Coranul: XI, 91), Creatorul (Coranul: LIX, 25), Înaltul, Marele (Coranul: II ,256), Sfântul (Coranul: X, 69), Gloriosul (Coranul: XXXI, 13) etc. Pe lângă aceste epitete, în Coran există dese definiri ale divinății:

Spune: "Unul este Dumnezeu. Dumnezeu! Absolutul! El nu naște și nu se naște, și nimeni nu-I este asemenea" (Coranul, CXII).

Coran

Dumnezeu este lumina cerurilor și a pământului! Lumina Sa este asemnea unei firide unde se află o lampă. Lampa se află într-o sticlă, iar sticla este asemenea unei stele strălucitoare. Ea este aprinsă de la un copac binecuvântat: măslinul care nu este nici de la Răsărit și nici de la Asfințit și al cărui ulei aproape că luminează fără ca focul să-l atingă. Lumină asupra luminii! Dumnezeu călăuzește către lumina Sa pe cine voiește. Dumnezeu dă oamenilor pilde. Dumnezeu este Atotcunoscător (Coranul, XXIV, 35).

Dumnezeu! Nu este [dumne]zeu afară de El, Viul, Veșnicul! Nici picoteala, nici somnul nu-L prind vreodată! Ale Lui sunt cele din ceruri și de pe pământ. Cine-ar putea mijloci la El, fără îngăduința Sa? El cunoaște cele dinaintea lor și cele de după ei, iar ei nu cuprind din știința Sa decât ceea ce El voiește. Tronul Său este mai întins decât cerurile și pământul a căror păzire nu-I este Lui povară, căci El este Înaltul, Marele (Coranul, II, 255).

Despre calitățile musulmanului credincios care trebuie: să creadă numai în Dumnezeu, Unul (Coranul: II, 41), să nu mintă (Coranul: IX, 20), să nu comită adultere (Coranul: XVII, 33), să nu fure (Coranul: V, 39), să nu ucidă (Coranul: VI, 152), să nu se lăcomească (VIII, 28), să nu fie ipocrit (Coranul: VIII, 59), să fie deșat de zădărniciile lumii (Coranul: XXIII, 3), să facă eforturi pentru a cunoaște cât mai mult (Coranul: XX, 115), să fie drept (Coranul: IV, 59), să fie binevoitor (Coranul: XVI, 91), să fie neclintit în credință (Coranul: III, 201), să nu fie nerecunoscător (Coranul: XXXIX, 67), să-i determine pe cei din jur să facă numai fapte bune (Coranul: XVI, 126), să nu spună ceea ce nu face (Coranul: LXI, 3), să nu fie îngâmfat (Coranul: IV, 37), să fie milos (Coranul: XVII, 30), să fie umil (Coranul: XXV, 64), să vorbească frumos oamenilor (Coranul: II, 84), să-i ierte pe cei ce greșesc față de el (Coranul: III, 134), să răspundă răului cu binele (Coranul: XIII, 23), să nu bârfească (Coranul: CIII, 2), să cheltuie o parte din avere pentru cauza lui Dumnezeu (Coranul: II, 262), pentru săraci și nevoiași (Coranul: II, 272), să nu jignească și să poreclească pe nimeni (Coranul: XLIX, 12), să mănânce numai lucruri curate (Coranul: II, 169), să fie mereu curat (Coranul: II, 223) etc.

Despre Ziua Judecății de Apoi – pentru a induce credincioșilor datoria față de Dumnezeu și de om – când toate faptele, chiar și cele mai mici decât un grăunte de nisip, vor fi puse la socoteală (Coranul: XCIX, 8-9), accentuând că: tot ceea ce există pe pământ poartă în sine sămânța pieirii (Coranul: LV, 27), că cerurile și pământul nu au fost zidite întru zădărnicie (Coranul: XXXVIII, 28), că Dumnezeu, așa cum a făcut să apară creația, tot așa o va face să și dispară (Coranul: XXI, 104), că sfârșitul nu poate fi evitat nici în ceruri și nici pe pământ (Coranul: VII, 188), că Cel ce le-a dat viață oamenilor o dată, le-o va da și a doua oară (Coranul: XVII, 52), că El, Cel ce a avut puterea să creeze cerurile și pământurile, are și puterea de a-i readuce pe oameni la viață (Coranul: XVII, 100), că învierea este un fapt ce ține de legea firii (Coranul: XXII, 6), că oamenii, având în vedere că nu pot învinge moartea, să o considere ca o etapă indispensabilă în trecerea lor spre eternitate (Coranul: LVI, 88) etc.

Despre statuarea comportamentului credincioșilor: față de părinți (Coranul: XVII, 24-25), față de rude, vecini, orfani (Coranul: IV, 37), față de soții (Coranul: II, 188), față de copii (Coranul: VI, 153), față de văduve (Coranul: IV, 20), față de dușmani (Coranul: V, 9), față de campaniile duse împotriva necredincioșilor (Coranul: XXIV, 61) etc.

Coran din secolul al IX-lea
[modificare] Coranul și traducerea sa

Discuțiile asupra traducerii Coranului, în mediile islamice, au început, chiar din timpul vieții profetului Muhammad, continuând, apoi, secole de-a rândul, fără să se ajungă la o hotărâre definitivă în acest sens. În ceea ce privește traducerea substitutivă, cea care ar trebui să înlocuiască textul coranic arab, este total interzisă, pe când traducerea informativă, cea menită doar să comunice sensurile textului coranic, este aprobată de autoritățile islamice, cu anumite condiții, și care există în momentul de față în mai toate limbile lumii, inclusiv în română.
Din punctul de vedere al dreptului canonic, Coranul constă din nazm - "compoziție" și ma'nā - "semnificație". Acestea sunt aspectele esențiale fără de care Coranul nu ar mai putea fi Coran. Adepții dreptul canonic se concentrează asupra descrierii compoziției, și aceasta nu pentru că nu ar da atenție semnificației, ba dimpotrivă, ei vor ca semnificația să nu fie absolut deloc alterată. Și cum singura cale prin care se poate realiza acest deziderat constă în păstrarea intactă a compoziției, ca atare, în viziunea lor, ideea traducerii substitutive a Coranului nu este acceptabilă, iar cele câteva tentative făcute au fost anihilate. În ceea ce privește traducerea informativă, pozițiile sunt împărțite în funcție de școlile juridice. Reprezentanții celor patru mari școli juridice sunnite (hanefită, șafeită, malekită, hanbalită) au puncte de vedere diferite și nu de puține ori contradictorii - chiar în cadrul aceleiași școli – asupra traducerii textului coranic pentru musulmanii nearabofoni.
În ceea ce privește teologia, care face apel nu numai la datele coranice, ci și la argumente raționale, aceasta face o distincție între al-kalām al-lafzī „cuvântul rostit" ca formă concretă de manifestare a arhetipului său, al-kalām al-nafsī „cuvântul spiritual", cuvântul-esență aflat din preeternitate în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz „Tabla Păstrată". Prin revelația avută de profetul Muhammad, cuvântul-esență se materializează în cuvântul rostit care este însăși expresia arabă a Coranului. Și numai această formă concretă de manifestare, cu sensurile ei exoterice, poate fi tradusă pentru cei ce nu cunosc araba, ca un prim pas în apropierea lor față de acest text.
Într-o tradiție rămasă de la profetul Muhammad, se spune că versetele coranice conțin nu numai un sens zahir "exoteric", dar și unul batin "ezoteric" care la rândul său are o multitudine de alte sensuri posibile – minimum șapte și maximum șaptezeci – aflate într-o perpetuă mișcare precum valurile mării. Sensul exoteric, de suprafață, este singurul care poate fi exprimat într-o altă limbă, celelalte sensuri, ascunse, rămând legate de textul original.
În limba arabă numele Muhammad înseamnă "cel demn de laudă" (cf. hammada "a lăuda", "a slăvi"). Forma "Mahomed" este și ea corectă în limba română; este cea mai uzuală chiar (ex.: Islamul, Dominique Sourdel, Humanitas, 1993; Istoria credințelor și ideilor religioase, Mircea Eliade, Editura Științifică, 1991). Există si alte forme învechite ale acestui nume, precum Mahomet.
[modificare] Viața
[[wiki]]
Acest articol sau această secțiune trebuie pus(ă) în formatul standard.
Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.

Dintre toți întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaște, în linii mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul - în arabă, al Quar'an, "Propăvăduirea" - și informațiile transmise de Tradiție - în arabă, al-Hadit, "Zicerea", "Spusa". Trebuie precizat însă că valoarea istorică a acestor surse nu e întotdeauna sigură).

Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a născut la Mecca in jurul anului 570. Tatăl sau moare cu puțin timp înainte de nașterea sa, iar mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la vârsta de 8 ani. La 12 ani călătorește în Siria, unde un călugăr creștin recunoaște semnele tainice pe umărul lui Mohamed care îi vestesc vocatia de prooroc. Se căsătorește cu prima lui nevastă, Khadija la vârsta de 25 de ani (ea avea 40); soția sa a avut un rol considerabil în viața Profetului: ea l-a încurajat mult în încercările sale religioase. Casătoria avea să fie fericită; Mahomed, care după moartea Khadijei avea să aibă încă nouă neveste, nu și-a luat altă soție cât timp Khadija a fost în viață. Datorită caracterului său integru este ales ca membru într-o organizație numită Alianța pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, având posibilitatea sa călătorească mult. Era cunoscut de toți ca fiind o persoană foarte corectă și cu un suflet foarte bun.

Nu se prea cunosc amănunte ale vieții lui Mohamed dinaintea primelor revelați, către anul 610. Potrivit tradiției, ele au fost precedate de lungi perioade de "retragere spirituală" (tahannut) în peșteri și în alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil ca Mahomed să fi fost impresionat de vegile, rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâlnise sau de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. Un văr al Khadijei era creștin. În plus, anumite ecouri ale predicației creștine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice), precum și ideile și obiceiurile ebraice, erau îndeajuns de cunoscute în orașele arabe.

Cu toate că, în timpul lui Mahomed, este puțin probabil ca religia Arabiei Centrale să fi fost modificată de influențe iudeo-creștine, prin evreii (prezenți într-un mare număr la Iatrib - viitoarea Medina) si creștinii (prezenți la Mecca, majoritatea de condiție foarte umilă, probabil sclavi abmisieni și insuficient instruiți), Profetul a luat contact cu elemente iudeo-creștine.

La 40 de ani, Mahomed are o revelație descrisă în felul următor: pe când dormea în peștera în care își petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit "Rostește acestea!". Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a apăsat "cartea pe nări și pe buze", aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: "Rostește!", Mahomed l-a întrebat "Ce trebuie să rostesc?". Îngerul i-a răspuns atunci: "Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propăvăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învațat pe om ceea ce nu știa"(90: 1-5) Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul. "Apoi m-am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea". Autenticitatea acestor experiențe pare neîndoielnică. "Dictarea" Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

Muhammad începe sa predice, întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuși, el reușeste să atragă din ce în ce mai mulți oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe măsură ce numărul celor ce îl urmau creștea, Muhammad devine o amenințare la adresa conducătorilor societații sale și este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a bucurat de protecția unchiului sau Abu Talib, dar după moartea acestuia Muhammad este nevoit să își părăsească orașul natal și să meargă cu un grup de musulmani devotați în orașul Yatrib în 622, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește Hejira și marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă "emigrare". Numele orașului este schimbat în Medina ('Orașul' (în arabă), ca prescurtare de la numele complet de 'Orașul Profetului' (al Madinat al-Nabi)) [1]

Muhammad devine conducătorul orașului și în scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Muhammad reușește să câștige câteva bătălii importante Badr si Uhud, asigurând securitatea statului său. Acesta continuă să se extindă și în cele din urmă Muhammad cucerește Mecca fără vărsare de sânge in 630. În tot acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o alta memorate de către companionii Profetului.

Muhammad a murit la 63 de ani, in 632. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile și secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia (și nu numai) într-un stat islamic. Chiar din timpul vieții Profetului s-a putut realiza o unificare religioasă în peninsulă, deși unificarea politică s-a facut doar mai târziu, în timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificarii totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul) percepută de agenții ( 'ummal) Profetului pentru finanțarea continuării razboaielor de cucerire, în afara peninsulei).

Astfel, din chiar timpul vieții lui, dar mai ales în perioada în care succesorul său a fost Abu Bakr, au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) și au divizat politic peninsula; e vorba despre Yamama în Arabia centrală, sub conducerea unui profet concurent, numit Musailima Ibn-Habib și despre alt focar de contestare, de data asta în sud, în Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Tradiția păstrează memoria acestei realități în diverse scrieri ale biografilor si istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, si scrierile lui Balad-huri).

Biografiile lui Muhammad care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât și natura lui fantastică, relatată de o abundentă sumă de tradiții (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). În Europa, odată ce mitologia creștină a fost demontată în măsura posibilului pentru a căuta istoricitatea diverselor sale personaje sacre și a evenimentelor relatate în care aceștia au fost antrenați doar sau au fost de-a dreptul protagoniști, istoricii și hermeneuții s-au aplecat și asupra biografiei, inerent idealizate, a Profetului. Toți subliniază dificultatea colosală a muncii de separare a prozei fantastice, pioase, de relatarea strict istorică și biografică. Soluția, așa cum subliniază islamologul contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decât una singură : abandonarea ideii de a răsturna acest amplu eșafodaj ridicat de tradiția islamică și preluată necritic de specialiștii musulmani; această idee de a respinge în bloc întreaga constructie din cauza abundentelor idealizări, își are originea atât în munca teologilor creștini, cât și a adversarilor lor iluministi, în secolul al XVII-lea, al XVIII -lea și al XIX-lea.

Punctul acestora de vedere este fundamentat, e adevarat: istoria oficială a fost scrisă la Bagdad (într-un mediu urban și cosmopolit deci, și nu cel tribal inițial), în secolul al IX-lea (adică la 2 secole după moartea Profetului), și ea nu putea sa redea decât un portret prea flatant al acestuia și al clanului său hașemit, întrucât abasizii, învingătorii și succesorii omeiazilor, se trăgeau din Abas, unchiul lui Mahomed. Trebuie spus și că această istorie a fost scrisă de convertiți, care erau adesea de origine persană (asta e cazul în special cu celebrul istoric Tabari), care erau adesea fară o cunoaștere directă a moravurilor deșerturilor Arabiei (Tabari, de exemplu, a locuit pentru mai bine de jumătate de secol la Bagdad), preocupați fiind să obțină favorurile califilor abasizi, însă de asemenea să convingă noii musulmani ne-arabi, ce erau din ce în ce mai numeroși și proveniți din colțuri din ce în ce mai îndepărtate de Arabia.

Așa cum spunea până și orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai puțin animat de simpatie pentru islam, "în loc să demolam întreaga construcție a istoriei pioase musulmane, trebuie să ne mulțumim a o demonta piatră cu piatră, pentru a examina mai apoi calitatea materialelor folosite".

De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorică': în fața unei istorii prea perfecte, trebuie căutate continuu punctele slabe prin care se poate întrezări realitatea prozaică. Aceasta este metoda criticii moderne în istorie. Ea ține cont în analiza veridicității afirmațiilor hagiografice de contextul istoric în ansamblul lui, ori pentru Arabia deșertică a secolului 7 acesta este o lume tribală, ale cărei cutume trebuie cunoscute și înțelese ca să putem aprecia ce este valid sau nu în descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care rămâne după efectuarea acestei munci, nu poate fi decât al unui om al timpului și locului său. Doar astfel pot deveni inteligibile evenimentele care au șocat generații de creștini, indivizi a caror religie a apărut pe ruinele unor strălucite civilizații, pe eșafodajul unor state a caror vechime precede cu prea multe secole apariția statalitaților în deșertul inospitalier.

Nu mai poate mira, de exemplu, faptul că Profetul a fost un războinic atunci când n-a avut de ales, și nici mijloacele și condițiile extraordinare pe care el le-a folosit. Astfel, departe de descrierea idealizată a Hagirei, critica istorică arată că Mahomed și grupul lui de imigrați la Iatrib a fost întâmpinat cu o oarecare ostilitate de anumiți leaderi arabi locali (de ex. Abdalah bin Ubai (cunoscut ca 'ipocritul' de către istoria pioasă musulmană), și care, în opinia unor orientaliști, simbolizează de fapt un grup mai larg de adversari ai lui Mahomed la Medina) ca și de către cele 3 triburile avute de evrei (aceștia, pe lângă activitatea de artizanat (bijutieri) erau și agricultori, deținând și exploatând mari și prospere livezi de palmieri (curmalieri)). Profetul și adepții lui au trăit deci clipe grele la Medina, viețuind în sărăcie și suferind de boli specifice locului mai umid (paludismul).

Acolo unde se refugiaseră (și unde Profetul a sosit ca arbitru între 2 triburi arabe rivale), ei au trebuit să-și câștige existența în mod umilitor, ca zilieri ai evreilor (Ali, vărul Profetului, de exemplu, a fost tocmit de un evreu cultivator de curmalieri pentru a scoate apa din puț și a-i uda acestuia plamierii). Regimul acesta de subzistență nu putea continua indefinit. Ospitalitatea auxiliarilor ('ansar'-ii) avea și ea limite, așadar mecanii au trebuit să se descurce singuri la un moment dat. Și au făcut-o în felul lor beduin, anume prin jaf ('razie'), adică prin ceea ce în istorie a rămas cunoscut ca "mascacrul sacrilegiu de la Nakhla". Masacrul este numit astfel pentru că a fost un atac contra unui grup format majoritar nu din luptători, ci din comercianți (caravanieri); el este numit 'sacrilegiu', pentru că a avut loc într-o lună sfântă ('Rajab'), când la Meca aveau loc pelerinaje si târguri de schimb.

Atacul a avut loc noaptea, iar Mahomed și adepții lui s-au folosit de înșelăciune pentru a se apropia de caravana mecană : s-au ras în cap și s-au îmbrăcat în pelerini aflați în drum spre locul sacru de pelerinaj de la Kaaba (pelerinajul și adorarea pietrei de la Kaaba este la origine un ritual pagân (politeist) arab, adoptat și de noua religie islamică).

Strategema a provocat fără îndoială discuții în comunitatea islamică a acelui timp, căci ea ridica semne de întrebare de natură morală, mărturie ne stă textul coranic, care se face ecoul acestor neliniști (surata 2, verset 217).

Cum era de așteptat, Alah îi va da dreptate Profetului. Motiv pentru care practica a putut fi continuată si extinsă contra mecanilor, care, cum știm, n-au acceptat islamul si care au rîs de profet atâta timp : ei îi reproșau că acesta 'preia tezele străinilor, ale evreilor si creștinilor din jur, abandonând tradiția strămoșească' (i se reproșa, de ex., că 'revelațiile îi sunt dictate de un sclav creștin grec, Giabr, care avea un comerț cu bijuterii la Meca'), îl numeau nebun și posedat de duhuri rele ('mașnun'), și, culmea jignirii pentru un arab, îi puseseră eticheta de 'castratul' (abtar = impotent, bărbat fără descendenți masculini, măgar castrat), pentru că nu avea decât fete (pentru arabii timpului, nașterea unei fete era o veste rea, care echivala în cel mai bun caz cu lipsa unei nașteri.

Coranul conține ecouri ale unor astfel de mentalități patriarhale, pe care les critică (vezi surata 16, versete 58 si 59). Astfel, raziei de la Nakhla îi va urma, în martie 624, la Badr, atacul contra caravanei lui Abu Sufian, care revenea din Siria bine garnisită cu marfă (era numită 'marea caravană de primăvară'). În mod necesar, pentru o populație aflată permanent sub spectrul foamei, cum este aceea seminomada a 'deșertului deșerturilor', o credință care justifică jaful nu poate să fie decât extrem de atrăgătoare: islamologii (de ex. Anne-Marie Delcambre) pun pe seama acestui fapt o parte importantă din numărul celor care s-au convertit, atunci la începuturi, la noua religie a lui Mahomed. De această dată, caracterul josnic al atacului este însă și mai pregnant, în măsura în care grupul lui Mahomed practic îsi ataca rude apropiate (cum e cazul cu Abu Bakr, al cărui fiu era printre caravanieri, și a lui Omar, al cărui unchi era și el alături de Abu Sufian, și chiar unchiul Profetului, anume Abas, sau fiul lui Abu Talib, care si el îi era rudă apropiată, dar chiar si ginerele Profetului se afla printre comercianții călători). Mahomed a ordonat ca rudele lui directe să fie cruțate, fapt care a scandalizat pe unii musulmani care aveau și ei rude printre caravanieri, așa cum ne transmite istoria tradițională (unul dintre ei spune : 'Ne omorâm tații, frații si unchii, și el ne cere să nu-i omorâm unchiul … pe Dumnezeu, dacă-l întâlnesc pe Abas, îi voi da primul cu sabia-n cap!) Avem astfel o surată (capitol al textului sacru islamic) numită 'Prada' , al cărei prim verset incită credincioșii la supunere în fața lui Mahomed. Prada trebuia împărțită în ordine doar...

Din acest moment în care situația materială a micii comunități s-a mai întremat, Mahomed îsi îndreaptă atenția spre adversarii săi politici de la Medinaa, începând astfel o serie de asasinate motivate politic. Prima victimă este poetul evreu Kaab ibn Așraf, gură prea slobodă care luase prea des în rîs revelațiile lui Mahomed.

Odată ce și-a văzut consolidată poziția în Medina, Mahomed căută motive, și desigur a găsit, pentru a-i expulza pe evrei din oraș, evident deposedându-i de bunuri cu această ocazie. Primii sunt cei din tribul Banu Kainuka, bijutieri de meserie… Astfel, gruparea lui Mahomed va fi pregătită atât logistic cât si financiar pentru bătălia care se anunța deja, căci evident, kuraișitii de la Meca doreau răzbunarea alor lor si a jafurilor repetate ale lui Mahomed.

Bătălia va fi pierdută totuși de trupele lui Mahomed din cauza lăcomiei unei părti a trupeor sale (arcașii), care la un moment dat, rupând disciplina militară și-au părăsit pozițiile pentru a se repezi spre împarțirea prăzii (șansele păreau atunci a le surîde din nou musulmanilor). Strategii mecani vor profita de eroare, întorcând de partea lor sorții confruntării. Răzbunarea va fi cruntă : Mahomed însuși este rănit, iar unchiul său Hamza este ucis. Atunci când trupul acestuia este prezentat de către combatanții mecani soției lui Abu Sufian (numită Hind), aceasta se va apleca asupra cadavrului, va smulge ficatul mortului și va mânca din el. Hamza îi ucisese doar cu ocazia jafului de la Badr, atât tatăl cât și fratele, bașca un unchi…

Dupa înfrângerea de la Ohod, o umilință serioasă pentru comunitatea musulmană, trebuia să fie făcut ceva pentru a ridica moralul si reumplut buzunarele, ori soluția o știm deja: jaful. Dupa expulzarea din oraș și jefuirea tribului de evrei bijutieri Banu Kainuka, a urmat la rând un alt trib de evrei, anume Banu Nadir, care au fost acuzati de complot. Cea mai mare parte dintre ei se vor îndrepta spre Kaibar. Înca un pas deci, si orașul devin pur, căci rămăseseră doar evreii din tribul Banu Quraiza. Aceștia însă, așa cum vom vedea, în afară de a fi si ei jefuiți mai târziu, vor fi și exterminați. Mecanii însă nu se vor mulțumi doar cu victoria de la Ohod (versantul unui munte aflat lângă Medina), și vor organiza un alt atac al Iatribului, de data asta cu o armată de 3 ori mai numeroasă. Musulmanii vor organiza apărarea orașului, aceștia săpând, la sugestia unui convertit pers (un fost sclav eliberat) un șanț în jurul așezării (de unde numele rămas în tradiția istorică islamică de "batălia șanțului"; tehnica asta de apărare era total necunoscută arabilor).

Ideea a fost genială și salvatoare, căci mecanii n-au reușit să treacă tranșeul, și vor face astfel cale-ntoarsă. După efort, urmează, evident, răsplata bine-meritată, căci mai rămăsese încă un trib de evrei de jefuit, doar că aceștia vor plăti cu viața dispoziția proastă a șefului tribului arab Aws, care rănit mortal fiind după lupta șanțului, n-a mai fost deloc înclinat să-și respecte angajamentele de garant al securității lor.

Astfel, bunurile vor fi trecute în proprietatea musulmanilor, bărbații evrei vor fi executați prin decapitare, iar femeile și copii vor fi vânduți ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai mulți bani, pentru a alimenta mașina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Banul, cum se zice, este nervul războiului. Pentru executarea pedepsei, în piața centrală a Medinei au fost săpate alte șanțuri, de asta dată nu pentru apărare, ci pentru îngroparea evreilor decapitați. Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent al Profetului, care asistă în liniște la execuția "dușmanilor lui Alah și ai Profetului Lui", așa cum ne raportează tradiția musulmană. La căderea nopții, ultimii evrei sunt decapitați la lumina torțelor, fiecare victimă având dreptul la un strigăt "Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenți. Evreii, dogmatic vorbind, n-au nimic de reproșat musulmanilor: aceștia i-au tratat exact în modul în care ei înșisi, la rândul lor, au tratat numeroase populații sedentare, în procesul de cucerire sângeroasă a Canaan-lui promis lor.

Așa cum Biblia justifică cruzimea triburilor de evrei ce măcelăreau bătrâni și copii când întâlneau o așezare canaaneană, tot așa și Coranul justifică gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33): "Ați omorât o parte dintre ei, i-ați făcut sclavi pe o alta; Alah v-a făcut moștenitorii pamânturilor lor, al locuințelor și bunurilor lor, chiar dacă pașii voștrii n-au călcat niciodată acest pământ." Mahomed își va lua cu această ocazie o concubină dintre evreicele înrobite. Mahomed va pleca apoi (în 629) spre Kaibar, unde se refugiaseră evreii tribului Banu Nadir, după expulzarea și jefuirea acestora la Medina, pentru a-i mai jefui o dată de bunuri (evreii aveau din nou livezi de palmieri), cu această ocazie luându-si încă o concubină evreică, pe frumoasa Safia, de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).

Mahomed va sfârși prin a-și domina adversarii mecani, cucerind finalmente orașul idolatrilor. Inamicii săi cei mai aprigi se vor converti pentru a-și scăpa pielea (de ex.: Abu Sufian, Kalid ibn al-Walid, Amr ibn al-As).

Mahomed, la intrarea în oraș va executa o parte dintre inamicii săi neconvertiți, în special dintre acei care l-au umilit în mod atât de barbar în vremea când era doar "orfanul nebun al lui Abdalah", dar va arăta clemență față de alții, dovedind un fin simț politic.

Religia înființată de el reprezintă un progres considerabil pentru lumea din care făcea parte, și asta se va vedea cu ochiul liber secole de aici încolo, când islamul ieșind din peninsulă va îngloba, dar mai important, va reusi sa asimileze strălucite civilizații.

Nu există o scădere tipic islamică care sa explice de ce civlizația la baza căreia stă învățătura lui Mahomed stagnează de prea multe secole, căci eroarea este de fapt comună tuturor monoteismelor și în parte tuturor religiilor: oricât de valoroase pot fi niște precepte la un moment dat, el vor fini prin a se dovedi neadaptate unei epoci diferite, ori din păcate dogmele religioase au dificultăți majore în a se modifica pe măsura ce timpul trece și societatea se schimbă; lumea creștină a cunoscut și ea blocaje si distorsiuni care au ținut-o pe loc mai bine de o mie de ani, în întunericul obscurantismului creștin.

Se poate spune că Mahomed a fost un om al timpului și locului în care s-a născut (de aceea biografia lui șochează atât de mult persoanele trăitoare în secolul 21 și care nu sunt educate în morala islamică), însă în același timp și-a depăsit în anumite privințe epoca, așa cum arată anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui în societatea tribală a Arabiei secolului al 7-lea.

Istoricii și sociologii spun că nimic din istoria timpurie a religiei lui Mahomed nu prevestea stagnarea de care suferă civilizația islamică de mai bine de jumătate de mileniu. Mesajul acestuia a fost unul similar celorlalte religii monoteiste abrahamice, dacă nu cumva chiar unul mai coerent și credibil, dată fiind perioada mai târzie în care noua religie a apărut. Spiritul tribal care i-a îmbibat pe arabi cu o imensă dragoste de libertate dintotdeauna, ca și cu o sănătoasă doză de scepticism în ce privește orice formă de concentrare a puterii și deciziei, modul democratic în care lumea tribală arabă lua deciziile privitoare la comunitate, sunt doar câteva elemente care prevesteau și în fapt chiar au produs efecte favorabile dezvoltării impetuoase a civilizației la baza cărei stătea mesajul lui Mahomed. Piedica, sau "vina", trebuie deci căutată, cel puțin în parte, mai târziu, și nu în epoca sau mesajul inițial, de altfel destul de ambiguu și divers, al Profetului. Istorici ca B. Lewis și D. Sourdel consideră că turnura antiraționalistă pe care a luat-o islamul ca reacție a mișcării mutazilite a fost decisivă în grăbirea falimentului. Tolerată un timp, filozofia a fost treptat respinsă ca un corp străin, iar ortodoxiile și fanatismele fratricide n-au făcut decât să învenineze climatul intelectual, după ce-l denaturaseră pe cel politic. Lungul șir de execuții ale ereticilor și lista nesfârșită de cărți ale filozofilor arabi arse în piața publică, a provocat lent dar inexorabil declinul final.

Alți specialiști, mai direcți în exprimarea tezelor lor, cum este de ex. antropologul francez de origine algeriană Malek Chabel, spune că "mediul cultural și istoric în care trăiesc populațiile arabe, persane și turcești, și în general cele musulmane, este principala frână împotriva renașterii civilizației islamului; acest mediu este strivit de tradiția înrobitoare a unei venerații extatice, a gândirii inchizitoriale și a absenței autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proasta guvernare și imposibila separare a religiosului de politic ". Or, explică autorul lucrării Islamul și Rațiunea, "această separare, laicizare, nu poate să fie acceptată decât după ce textul sacru a fost reinterpretat și trecut prin critica raționalistă." Proiect început de marele Taha Husein, dar lăsat în paragina pe pământul islamului (între timp de asta se ocupă occidentalii...). Chabel adaugă: "Rațiunea este firul roșu, criteriul (al-furqan) care separă două specii umane, anume acei care cred în Dumnezeu și cei care cred în om, acei care consideră că fără Dumnezeu omul n-ar exista, și cei care, fără a jura pe "moartea lui Dumnezeu", consideră totuși că omul, prin propriile lui capacități, e capabil să inventeze aici și acum atât paradisul cât și infernul. Un alt factor de blocaj îl reprezintă chiar propriul succes de altă dată, care între timp nu a rămas decât o frumoasă amintire. Chabel se exprimă de această manieră: când islamul merge rău, vocea rațiunii are dificultăți în a se face auzită; considerabila rămânere în urmă a islamului se explică în parte prin eșecul musulmanilor de a depăși vechile ambiții de cucerire, de a supraviețui trecutului lor glorios. Regresul politic și militar a provocat în fapt un alt regres mai devastator, anume acela al civilizației. Vânzătorii de iluzii s-au înmulțit."
[modificare] Profetul Mahomed
Pictura veche

In limba araba numele Mahomed inseamna "cel demn de lauda". Profetul Mahomed s-a nascut la Mekka in jurul anului 570. Tatal sau moare cu putin timp inainte de nasterea sa si mama sa cand el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la varsta de 8 ani. La 12 ani calatoreste in Syrea, unde un preot crestin ii prezice ca el este profetul despre care se vorbeste in Biblie. Se casatoreste cu prima lui nevasta, Hadijea la varsta de 25 de ani (ea avea 40); sotia sa va deveni prima musulmana. Datorita caracterului sau integru este ales ca membru intr-o organizatie numita Alianta pentru Caritate. Este pentru un timp pastor, avand posibilitatea sa calatoreasca mult. Era cunoscut de toti ca fiind o persoana foarte corecta si cu un suflet foarte bun.

La 40 de ani, Mahomed are o revelatie descrisa in felul urmator: in timp ce medita intr-o pestera un inger i-a aparut in fata si i-a spus: "Citeste". Profetul s-a speriat foarte tare de ce i s-a intamplat (el nu stia sa scrie si sa citeasca) si s-a intors acasa si i-a povestit sotiei sale ciudata intamplare. Mahomed incepe sa predice, intai in familie si printre cunostinte, apoi publicului larg. La inceput el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridicularizat. Totusi, el reuseste sa atraga din ce in ce mai multi converti la noua sa religie.

Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe masura ce numarul celor ce il urmau crestea, Mahomed devine o amenintare la adresa conducatorilor societatii sale si este persecutat, alturi de cei care il urmau. Un timp s-a bucurat de protectia unchiului sau Abu Talib, dar dupa moartea acestuia Mahomed este nevoit sa isi paraseasca orasul natal si sa mearga cu un grup de musulmani devotati in orasul Yatrib in 622, unde fusese invitat de doua triburi rivale, care acceptasera sa-l recunoasca ca profet si se asteptau ca el sa le arbitreze disputele. Acest eveniment se numeste Hejira si marcheza inceputul anului Islamic. Hejira inseamna in araba "emigrare". Numele orasului este schimbat in Medina ('Orasul Profetului').

Mahomed devine conducatorul orasului si in scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, insa Mahomed resuseste sa castige cateva batalii importante, asigurand securitatea statului sau. Acesta continua sa sa se extinda si in cele din urma Mahomed cucereste Meca fara varsare de sange in 630. In tot acest timp, versete din Coran continua sa ii fie revelate, fiind scrise si pastrate cu exactitate. Mahomed a murit la 63 de ani, in 632. La moartea sa, toata peninsula Arabica era unita pentru prima data in istorie, in noul stat islamic.

Biografiile lui Mahomed subliniaza umanitatea sa. Ca toti profetii dinaintea lui, Mahomed a fost un om obisnuit din multe puncte de vedere, insa el a fost sustinut de Allah din mai multe puncte de vedere. Spre exemplu, desi Mahomed a facut greseli ca orice om, Allah l-a ajutat sa nu pacatuiasca niciodata. Deasemenea, Allah l-a ajutat sa-si corecteze greselile si erorile de judecata, astfel incat viata sa serveste ca model pentru toti musulmanii.Mahomed inseamna in araba preaslavitul. Acesta s-a nascut in anul elefantului crescand aproape orfan, parintii sai murind la putin timp dupa nasterea lui. Datorita onestitatii si corectitudinii sale exemplare locuitorii din Meca l-au poreclit al-Amin adica cel integru. Maturizandu-se calitatile sale s-au dublat fiind patruns de un profund simt de discernamant si de o judecata cumpatata.
La 30 de ani, Mahomed a inceput sa mediteze punandu-si diverse intrebari cu privire la Dumnezeu, la cultul practicat de arabi. Simtea nevoia sa mediteze singur stand retras in fiecare luna mai multe zile intr-o pestera din apropiere de Meca.
La 40 de ani cand se reculegea in pestera Hira, Mahomed a primit vizita unei aparitii cu infatisare umana care i-a spus cu autoritate:
"Iqra" - citeste.
Mahomed surprins raspunse:
"Dar nu stiu sa citesc" insa vizitatorul porunci din nou:
"Iqra".
A treia oara insa Mahomed luase manuscrisul intins de vizitator si citii:
"Citeste in numele Domnului tau care te-a creat. El a creat omul pornind de la alipirea unor celule.
Citeste caci Domnul tau este cel mai nobil dintre invatatorii cu pana in mana. El l-a invatat pe om ceea ce nu stia."
Mahomed paraseste pestera si alearga la Khadija, sotia sa. In drum insa aude un glas venind din cer: "Eu sunt arhanghelul Gavril si tu esti mesagerul Domnului". Ajuns acasa Mahomed povesteste iubitei sale sotii. Aceasta il linisteste si il cheama pe unchiul ei Varaca, unii din marii intelepti ai vremii care ii spune lui Mahomed: "Daca toate acestea sunt adevarate tu esti mostenitorul marii legi."
Acesta este inceputul misiunii profetice al lui Mahomed. Desi in timp el se confrunta cu reactii de reticenta, dublate uneori de batjocura, puterea si destinul sau il ajuta sa infaptuiasca spiritul si legile fundamentale Mahomedanismul

Islamul, este numele dat religiei aparute in urma revelatiilor si invataturilor lui Mahomed si este considerata una din marile religii ale lumii, beneficiind de peste un miliard de adepti. Islamul, mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril, s-a nascut la Mecca in Arabia, la inceputul sec. 7 d.C, fiind ultima dintre religiile monoteiste. Islam este un cuv�nt arab, care - printre altele - inseamna: pace, salut, ascultare, loialitate, credinta, supunere la voia Creatorului Universului. Istoria de inceput a Islamului a gravitat in jurul unui singur personaj central: Mohamed (Cel preaslavit, Cel laudat), care s-a nascut in jurul anului 570 d.C. in orasul Mecca din Arabia si murit in anul 632. Ramas orfan la o v�rsta frageda, Mahomed a fost crescut de unchiul sau Abu Talib si de sotia acestuia Fatima, care s-au ocupat si de educatia lui. Datorita onestitatii si corectitudinii sale exemplare, locuitorii din Mecca l-au poreclit al-Amin (Cel onest, Cel integru). Calitatile sale morale erau at�t de mult elogiate, inc�t o negustoreasa vaduva, bogata din Meca, Khadija, i-a propus sa-l ia sub protectia sa. Dupa un timp, aceasta l-a cerut in casatorie pe acesta, care a acceptat. La 30 de ani, Mahomed a inceput sa mediteze, pun�ndu-si diverse intrebari despre autenticitatea lui Dumnezeu, a cultului practicat de arabi, al carui centru era la Mecca. La v�rsta de 40 de ani, Mohamed are o revelatie: �ngerul Gavril (respectiv o entitate din lumea spirituala) i se arata, spun�ndu-i ca el este Mesagerul Domnului. Dupa c�tva timp, revelatiile in stare de transa se succed in mod regulat si profetul primeste comunicari din cealalta lume (in numele Creatorului Suprem Allah) de a anunta mesaje lumii. Koran (Quran) este termenul arab pentru recitare si se refera la revelatiile facute de Allah lui Mahomed, pastrate si considerate de musulmani ca fiind Scripturile Islamice. Koran-ul, cuv�ntul lui Allah (Dumnezeu) este considerat cea mai valoroasa lucrare literara in arabica clasica, iar orice traducere a ei ar fi o blasfemie, o falsificare de neiertat a mesajelor Fiintei Supreme. Totusi, in acest secol, Koran-ul a fost tradus in limba turca si in limba vorbita de oamenii din Iran (farsi) si este recitat in timpul serviciilor religioase din Turcia si Iran, fapt greu de acceptat de catre comunitatea musulmana externa. Koran-ul este un singur text, intr-o singura limba. Este memorat de milioane de musulmani din diferite parti ale lumii (musulman este numele dat celui ce adereaza la religia islamica; este un cuv�nt arab �nrudit cu termenul de Islam si inseamna cel ce se supune vointei lui Allah). Koran-ul este compus din 114 sure (capitole), care trebuie citite si recitate conform unor reguli. Musulmanul care il atinge sau citeste din Koran trebuie sa fie intr-o stare de curatenie si puritate. Scopul vietii, asa cum apare in Koran, este sa traiesti pentru ce te-a creat Allah, sa te inchini lui si sa te supui poruncilor lui, care sunt date in interesul oamenilor. Conform invataturilor din Koran, cel mai mare c�stig este sa ajungi in rai, iar cea mai grea pierdere este sa ajungi in iad. Cei care sunt atrasi numai de starea materiala, de bogatie si placeri, fara a-si cultiva calitati morale, sunt considerati de Allah, animale, sau mai rau ca ele. Cei care nu-l slujesc pe Allah si nu respecta poruncile lui sunt numiti morti, surzi, muti sau orbi. Nevoia de a invata, studia si urma Koran-ul trebuie sa fie mai importanta decat aceea de a respira, a m�nca si a bea pentru a supravietui, deoarece viata traita fara indrumarea Koran-ului este o viata mizerabila, care atrage pedeapsa vesnica. In Islam, pacatul si m�ntuirea sunt asociate cu doua conceptii: fapte si soarta (kismet). Fiecare musulman, care spera sa scape de judecata lui Allah, trebuie sa indeplineasca obligatiile celor Cinci St�lpi ai Credintei:

1. Recitarea Shahada-dei ("Nu este alt dumnezeu in afara de Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah.")

2. Cinci rugaciuni zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz). Acestea includ ingenunchieri si prosternare in directia orasului sf�nt, Mecca.

3. Milostenia (Zakat), care este deosebita de zeciuiala, devreme ce musulmanilor le este cerut sa ofere numai o patrime din venitul lor ca si contributie caritabila.

4. Postirea (Saum sau Ruzeh) in timpul intregii luni a Ramadan-ului, cand musulmanii trebuie sa posteasca de la orice m�ncare si bautura, incep�nd de la rasaritul soarelui p�na la apus, ca ispasire pentru propriile lor pacate din anul precedent (cu toate acestea, dupa apusul soarelui, multi musulmani tin petreceri, iar altii se trezesc inainte de rasarit pentru a m�nca ceva mai mult, inainte ca soarele sa rasara si postul sa inceapa din nou!).

5. Pelerinajul (Hadj) la Mecca, cetatea sf�nta, cel putin odata in viata pentru fiecare musulman.

Razboiul sf�nt (Djihadul) era considerat o conditie, sau obligatie, a credintei iar musulmanii de la inceputul existentei Islamului au crezut ca era de datoria lor sacra de a ucide pe cei care nu adoptau singura credinta "adevarata". Islamismul contemporan este mult mai moderat, desi multi doresc restaurarea Djihad-ului ca fiind unul din elementele fundamentale ale credintei islamice. Situatia politica a Orientului Indepartat, Apropiat si Mijlociu demonstreza ca Djihad-ul nu este, din pacate, doar fictiune religioasa. Intreaga lume resimte profund rabufnirile acestui fel de razboi "sf�nt", care a socat atat de mult lumea noastra prin violenta si irationalul manifestarilor lui. Fondatorul sau, Mahomed, arab de origine, s-a nascut la Meca la anul 570 d.C. Se ocupa la �nceput cu comertul, ajutat de bogata vaduva Khadija, cu care mai t�rziu se si casatoreste. Prin natura comertului intra �n contact cu crestini si iudei, fac�nd cunostinta cu ambele religii, catre care se simte atras. Convorbirile avute cu un calugar crestin in pustiul Arabiei par sa fi avut o deosebita influenta asupra firii dispuse spre meditatii a lui Mahomed. De aceea, �n religia fondata de el, influenta crestinismului este destul de mare.Ajung�nd la ideea unei reforme religioase pentru conationalii sai, beduini migratori ai desertului arab, Mahomed se consacra meditatiilor si revelatiilor transcedentale religioase vreme �ndelungata, dupa care �si �ncepe activitatea publica �n Mecca, locul sau de origine, vestind pe Allah, singurul Dumnezeu, si pe el, Mahomed, profetul sau. �n Mecca nu este luat initial �n serios. Fuge la Medina, unde predica sa e �ncoronata de succes. Aceasta fuga, intitulata hijira (begira), este socotita drept �nceputul erei musulmane: anul 622. De aici profetul decreteaza razboiul sf�nt pentru rasp�ndirea credintei �n Allah si �n profetul sau. Arabii, entuziasmati de spiritul binelicos al noii religii, o rasp�ndesc cu sabia �n Siria, Persia, Egipt, nordul Africii, Spania si chiar in sudul Frantei, de n-ar fi fost victoria lui Carol cel Mare, care sa �nfr�nga av�ntul acestor navalitori. �n rasarit, ajutat si de prielnice �mprejurari politice, islamul se extinde �n Asia (numai �n India sunt peste 60.000.000 de mahomedani) si �n Europa orientala, distrug�nd imperiul bizantin. Doctrina ilsamului este cuprinsa �n Koran, cartea sacra. Din mozaicism, a luat ideea monoteista a unui singur Dumnezeu, concretizat �n Allah. Acestuia �i adauga pe profetii Vechiului Testament: Avraam, Moise, Ioan Botezatorul si Isus, caruia �i acord un loc de frunte. �nsa cel mai mare dintre profeti este el �nsusi, Mahomed, care este trimisul special si ultim al lui Allah: Paracletul (Cel prezis de Evanghelie). �nvataturile morale, curate si frumoase, sunt �nsotite de un �ntreg ceremonial de rugaciuni, genoflexiuni, spalari rituale, posturi, care sunt zilnice, afara de postul cel mare al Ramadanului etc. Aceste prescriptii morale sunt �nsa incompatibile cu latura senzuala, �n care e conceputa �n islamism at�t viata de aici, c�t si cea viitoare din preajma lui Allah in cer. De asemenea, ele sunt afectate ca valoare de principiul fatalismului, predicat de Mahomed. Acest fatalism a fost cel care a dat av�ntul razboinic si puterea de expansiune pe care a avut-o mahomedanismul.Islam (ar.:اسلام islam) și musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acțiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلم aslama "a se supune", așadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînțelegându-se, față de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârșire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeași rădăcină سلام salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليك as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu".[1]
[modificare] Precizări terminologice

Având în vedere desele confuzii între diverșii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice:[2]

Islam: religia islamică sau musulmană.
Ummah: comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor.
Islamism: termen inventat de Voltaire, care, în definiția sa contemporană, se referă la versiunea radical extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media, islamul este confundat cu islamismul.
Mahomedanism: termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieșit din uz.
Islamic: adjectiv cu sensul de "ce aparține islamului (fie religiei, fie comunității)".
Islamolog: specialist în islam.
Islamologie: știința care se ocupă cu studierea islamului.
Islamist: musulman fundamentalist care propagă politica radicală bazată numai pe Coran.

[modificare] Izvoare principale
[modificare] Coranul

Coranul (în araba : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă "recitare". Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă.

Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.
Pagină din Coran

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind impărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.

Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.
[modificare] Sunna (Cutuma)

A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: سنة sunna "conduită", în cazul de față, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele și faptele profetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin "tradiții") pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.

Sensul gener

Era greu să cauți cu Google? Allah, mahomedanism, islamism, Mahomed, coran, etc?