Imi trebuie cat mai multe informatii despre: Sfanta Alianta Austro-Ungaria Armamentul primului razboi mondial Multumesc... vreau cat mai multe informatii, site-uri, link-uri... orice.
Ordonare:
Cronologică
Sfanta Alianta
La inceputul secolului 19, odata cu incetarea razboaielor napoleoniene Europa trece printr’o perioada importanta din punct de vedere al dezvoltarii relatiilor internationale. In 1815 este convocat Congresul de la Viena, in scopul restabilirii echilibrului european. Pe aceasta baza, marii lideri ai Europei se intalnesc cu dorinta de a restaura ordinea conservatoare d’inainte de Revolutia Franceza.Principalele hotarari ce au stat la baza congresului au fost conceptele de restauratie si legitimism. Astfel Marile Puteri ale vremii ( Anglia, Austria, Prusia si Rusia) realizeaza o intelegere prin care se revine la idealurile feudale de absolutism, aceste mari puteri detinand controlul a ceea ce se petrece pe "Batranul Continent". Prin constrangerea Frantei, care este marea victima a acestor intelegeri, aspectul hartii Europei cat si privilegiile fiecarei natiuni sunt hotarate pe deplin in favoarea statelor ce au avut de suferit in urma razboaielor lui Napoleon Bonaparte. Astfel pe parcursul convocarilor principalele hotarari sunt:
Revenirea Frantei la Granitele din 1792
Recunoasterea statutului de Mare Putere maritima si coloniala al Angliei
Rusia primea o parte din Ducatul Varsoviei si i se recunostea stapanirea asupra Basarabiei si Finlandei
Austria ocupa o parte din Nordul Penisulei Italice
Cele 39 de Principate Germane s’au reunit intr’o singura confederatie
Belgia si Olanda au format Regatul Tarilor de Jos
Cea mai importanta consecinta a Congresului de la Viena este crearea, la 26 septembrie 1815, coalitiei "Sfanta Alianta", fomata din principalele monarhii absolute ale continentului reprezentate de Austria, Prusia si Rusia. Sfanta Alianta se poate considera prima organizatie internationala a securitatii si pacii Europene, alianta promova ideile crestine, insa dupa aceasta masca se ascunde de fapt o adevarata dorinta a aliantei de a instaura o noua ordine mondiala. Pornit de la conceptul de o " Noua Europa" a cancelarului austriac Mitternich, Sfanta Alianta doreste prin mentinerea asa-zisului echilibru, distrugerea oricarui gand de miscare revolutionara, fiind improtriva conceptelor ca democratia sau miscarile liberale. Ideile de dicatura si dominatie a pacii sunt oarecum desconspirate atunci cand Sfanta Alianta incearca sa se implice in politica Americii Latine, actiunile sale fiind stopate de Regatul Unit al Marii Britanii si de pozitia politica a presedintelui american James Monroe.
Pe scurt: Sfanta Alianta a fost coalitia infiintata in urma Congresului de la Viena ( 26 septembrie 1825) intre monarhiile absolutiste: Austria, Prusia si Rusia. Aceste mari puteri promoveaza ideile crestine, avand de fapt in vedere mentinerea pacii Europene si dizolvarea oricarei initiative revolutionare. Pe langa asta scopul oarecum ascuns al aliantei este tinerea sub observatie a Frantei si distrugerea oricarui ideal al ei de asi impune hagemonia asupra Europei. Sfanta Alianta va avea sa se destrame in urma neintelegerilor dintre Rusia si Austria si moartea imparatului Alexandru 1in 1825. Ideile promovate la Congresul de la Viena sunt reluate in discutie cu un secol mai tarziu, prin crearea pe rand a Legii Natiunilor si a Organizatiei Statelor Unite ( ONU ).
Austro-Ungaria
Înfrângerile militare din 1859 şi 1866 au modificat poziţia internaţională a monarhiei habsburgice, dând o nouă orientare politicii ei. Căutând o compensaţie pentru pierderile suferite în Occident, Casa de Habsburg s-a lansat într-o politică de expansiune în sud-estul Europei, dar aceasta avea s-o angajeze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu naţionalităţile asuprite şi cu statele naţionale limitrofe, locuite de aceleaşi populaţii, precum şi într-un conflict grav cu Rusia şi Italia. Aici se mai poate adăuga şi rivalitatea comercială cu Marea Britanie; tocmai de aceea , după 1870, Austro-Ungaria preconiza construcţia unei mari linii ferate orientale Viena-Constantinopol. Pentru realizarea acestui plan, Serbia trebuia cuprinsă în orbita economică a monarhiei şi împiedicată să se unească cu Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina. Acestea au fost argumentele de ordin economic invocate de monarhia dualistă pentru a justifica ocuparea celor două provincii orietale în 1878.
Această indreptare a politicii vieneze spre sud-estul continentului a fost şi rezultatul situaţiei geografice, politice şi economice în care se afla. Situaţia ei economică de ţară capitalistă cu puternice rămăşiţe feudale n.a putut permite capitalismului austro-ungar să se aventureze în lupta de concurenţă pe pieţele vest-europene, în Africa sau Asia. Austro-Ungaria a rămas „europeană" şi din cauza faptului că era un imperiu multinaţional în care două naţiuni încercau să le domine pe celelalte în special prin forţă.
Strategia politică a Habsburgilor în ceea ce priveşte noua orientare a fost bine gândită: expansiunea s-a realizat pe etape, profitând de o conjunctură favorabilă: teama noilor state independente de extinderea influienţei ruse în zonă.
Tratatul de la San Stefano, care a pus capăt războiului ruso-turc (1877-1878) a iscat prin prevederile sale o puternică opoziţie din partea Austro-Ungariei şi Angliei care obiectau că se încalcă acordurile internaţionale şi principiulde acţiune al puterilor. Diplomaţia vieneză, în frunte cu Andrássy, era nemulţumită din cauza prevederilor cu privire la crearea statului bulgar care contraveneau cu stipulaţiile acordului semnat între Rusia şi Austro-Ungaria (ian. 1877). Crearea unei Bulgarii Mari autonome era privită ca o bază pentru o mai puternică expansiune rusă şi pentru dominarea strâmtirilor.3 Guvernul britanic a insistat asupra necesităţii unui congres care să analizeze şi să decidă asupra termenilor în care a fost încheiat Tratatul de la San Stefano; în acest sens, Marea Britanie obţine sprijinul Germaniei, Franţei şi al monarhiei dualiste, iar Rusia a fost nevoită să accepte organizarea Congresului general european de la Berlin (iunie-iulie 1878). La masa tratativelor de la Berlin luau parte cei doi foşti beligeranţi, Rusia şi Turcia, precum şi celelalte cinci Mari Puteri ostile Imperiului Ţarist şi care doreau diminuarea cât mai mult a avantajelor revenite Rusiei prin pacea anterioară.4 După tratative de aproximativ o lună s-a ajuns la compromisuri care corespundeau mai degrabă nevoilor şi dorinţelor Marilor Puteri decât celor ale statelor mici. Congresul de la Berlin a fost ultima reglementare cuprinzătoare şi paşnică a problemelor europene înaintea primului război mondial.
În urma acestiu tratat, cea mai avantajoasă se pare că a fost Austro-Ungaria, deşi ea avusese o poziţie neutră faţă de războiul care se încheiase. Ocupând Bosnia şi Herţegovina şi trimiţându-şi trupe în sangeacul Novi Pazar, alături de poziţii economice şi politice puternice pe care le obţinuse în Serbia, Muntenegru şi România, ea se pregătea să lupte din răsputeri şi împotriva influienţei ruse în Principatul Autonom Bulgar.
În ceea ce priveşte Bosnia şi Herţegovina pe care le primeşte în administraţie, părerile erau împărţiteîn clasa dominantă austro-ungară:
-în cercurile militare germane, Andrassy a fost invinuit că s-a milţumit doar să ocupe în loc să anexeze, nu numai cele două provincii, ci şi toată partea vestică a Peninsulei Blcanice până la Salonic.
-o altă parte a oamenilor politici se temeau de primejdia încorporării unui nou contingent de 2 milioane de slavi în monarhie.5 Acum, monarhia habsburgică devine şi balcanică, cu un apetit mereu în creştere, deşi Andrassy declarase fariseic în timpul crizei orientale că barca austro-ungară este prea plină încât orice încărcătură în plus, fie de aur, fie de noroi, o va duce la fund.
În primul decenui după Congresul de la Berlin, Casa de Habsburg a aplicat diferite măsuri menite a întăti dominaţia austriacă în provinciile nou anexate şi in sangeacul Novi Pazar. În sangeac, care separa Serbia de Muntenegru, a fost introdusă o administraţie parţial militară, parţial civilă, lucru care a permis să fie trecute cu succes greutăţile inevitabile de început, încât majoritatea populaţiei să fie atrasă într-un circuit economic şi cultural care convenea monarhiei. În Bosnia şi Herţegovina, autaritatea austriacă a păstrat , parţial, vechea autoritate musulmană intrată în vigoare prin legea Tanzimatului (1839), substituind-o treptat, cu tact şi neprecipitat, mai ales în domeniul financiar. Concomitent, a grefat o jandarmerie şi un corp de funcţionari restrâns, dar competent, care urmărea orice mişcare a sârbilor şi croaţilor aflaţi acolo. Episcopii catolici (pe baza concordatilui cu Vaticanul, 1881), plătiţi de stat erau devotaţi autorităţii centrale de la Viena. Paralel, sunt colonizaţi germani sau devotaţi ai monarhiei, al căror număr se pare că a ajuns până la primul război mondial la circa 180.000-200.000.
În spatele acestei politici vieneze stătea vifilent Berlinul. În acea perioadă, discuţiile pe teme „Germaniei Mari" erau în toi. Pornind de la acestea, Bismark va alege o cale de mijloc: nu o unificare deplină a părţilor germane din Austro-Ungaria în jurul Berlinului, pentru a nu creea agitaţii, ci o „alianţă defensivă şi veşnică" între Germania şi Casa de Habsburg. Bismark se gândea k un astfel de acord ar garanta o preponderenţă germană în Europa Centrală şi ar aduce cu timpul şi Rusia alături de ele, dar ca partener egal sau chiar în postură subordonată. Dubla Alianţă, încheiată în oct. 1879, deşi defensivă, era antirusă şi, indirect, antifranceză.8 Acest caracter antirus reiese din clauze:
- dacă una din puterile semnatare era atacată de Rusia, cele două îşi puneau în comun forţele militare împotriva ei;
- în cazul unui atac din partea altui stat, nu Rusia, cele două îşi promiteau o neutralitate binevoitoare.
Cum am mai spus, acest tratat era în concepţia lui Bismark un mijloc de presiune asupra Imperiului Ţarist pentru a-l aduce în orbita bismarkiană. Astfel că, Rusia dorind să evite o angajare a Austro-Ungariei şi Germaniei împotriva ei în cazul unui eventual conflict cu Anglia acceptă să intre în sistemul politic al cancelarului german şi în 1881 se semnează noul Tratat al celor trei Împăraţi; era mai mult o înţelegere prin care:
- cele trei state nu îşi promiteau ajutor armat, ci doar o neutralitate binevoitoare în cazul unui război cu o a patra putere;
- cei trei împăraţi se angajează să ţină cont de interesele lor specifice în Balcani, să nu accepte o eventuală modificare a Imperiului Otoman decât după o înţelegere comună.
Exista şi un protocol separat, iar în ceea ce priveşte monarhia dualistă, aceasta primea dreptil de a anexa Bosnia şi Herţegovina într-un viitor neprecizat. Viena va avea cele mai puţine beneficii de pe urma acestui tratat care o obliga să respecte interesele Rusiei în Balcani.
Un obiectiv imediat al politicii ausrto-ungare în Peninsula Balcanică îl constituia Serbia. Urmaşul lui Andrássy, baronul Haymerle, dar şi succesorul acestuia, contele Kálnoky erau de părere că statele balcanice trebuie mai întâi subordonate economic, după care vor intra în sfera de influienţă a dublei monarhii.
Serbia era acum nemulţumită de Rusia pentru că aceasta nu i-a sprijinit destul interesele la San Stefano. De aceea, guvernul de la Belgrad s-a orientat mai mult spre Austrio-Ungaria, câştigându-i sprijinul la Berlin, ajutor care n-a fost dezinteresat, fiind soldat în 1881 cu un tratat comercial oneros. Tratatul secret de alianţă era cu largi facilităţi pentru produsele industriale austriece şi pentru cele agrare sârbeşti. Acum se va institui un veritabil protectorat austro-ungar asupra sârbilor timp de zece ani, lucru vizibil în prevederile acordului:
- Casa de Habsburg îi promite lui Milan să accepte titlul regal, neutralitatea Serbiei în caz de război si expansiunea acestui nou stat independent spre sud;
- in schimb, Serbia se angajează să nu incheie nici un tratat politic cu o altă ţară fără „o pralabilă consultare cu Viena". De aici reiese clar subordonarea politicii externe sârbe faţă de monarhie. Această prevedere a creeat mari nemulţumiri la Belgrad, şeful cabinetului vrând să demisioneze, însă Habsburgii i-au asigurat pe sârbi, în cele din urmă, că această stipulaţie nu va impieta asupra librtăţii statului lor de a negocia tratate cu alte puteri. Fără ştirea miniştrilor săi, Milan Obrenovici a trimis Vienei o notă secretă în care declara că nu va semna nici un tratat fără sprobarea monarhiei.
- pe aceeaşi linie se înscrie ideea unui „comandament superior" austro-sârb în caz de război;
- principele Milan mai acceptă mai să nu tolereze pe teritoriul ţării sale agitaţii naţionale anti-austriece care ar viza o Serbie Mare şi renunţă, în acelaşi timp, la pretenţii asupra Bosniei şi Herţegovinei şi a sangeacului Novi Pazar în favoarea Austrio-Ungariei.
Un an mai târziu, Austrio-Ungaria a jucat rolul pivotului înţelegerii cu Italia. Regele Umberto I, dezamăgit de prevederile Tratatului de la Berlin şi supărat că celelalte Mari Puteri nu i-au acordat atenţia cuvenită, a realizat o vizită de efect la Viena şi mai apoi una la Berlin, iar la 30 dec. 1881, Roma anunţă oficial cele două capitale în cauză că are intenţia de a se alătura alianţei germano-austro-ungare. Aderarea Italiei convenea Austrio-Ungariei din două considerente: stopa guvernul italian de a mai revendica teritorii, iar în cazul unui conflict ruso-austriac, tratatul asigura monarhiei dualiste neutralitatea Italiei.
Acordul dintre împăraţii Germaniei şi Austrio-Ungariei şi regele Italiei, care a pus bazele Triplei Alianţe, a fost semnat la Viena în mai 1882:
- monarhia habsburgică ajuta Italia în caz de atac din partea Franţei, dar nu-l sprijinea pe papă în problema Romei;
- Kálnoky se opunea însă încercărilor noului stat semnatar de a se face acceptat ca partener în Balcani;
- Italia trebuia să oprească mişcările iredentiste şi pe italienii din teritoriile Austro-Ungariei.
Tratatul a rămas secret şi a durat până în mai 1915, cu clauză de prelungire din cinci în cinci ani.
Atragerea României la Tripla Alinaţă a fost un alt obiectiv al politicii externe austriece. De altfel, în 1880, Andrássy, într-o scrisoare trimisă prinţului Carol afirma că România „nu trebuie decât să voiască pentru ca la un moment dat să fie a treia aliată." Încheierea acestei alianţe a fost amânată aproape trei ani deoarece clasa politică românescă se temea de recţia Rusiei, iar problema Dunării a prelungit conflictul dintre România şi monarhia dualistă. Austro-Ungaria, încurajată de Germania pretindea transformarea Dunării într-un mijloc de potenţare a influenţei sale în Europa de Sud-Est. Dupa Tratatul de la Berlin, Austro-Ungaria reclamă dreptul de control şi preşedenţia în C.E.D. pe porţiunea Porţile de Fier-Galaţi. România ca ţară riverană se opune; de aici au pornit conflictele dintre Casa de Habsburg şi statul român pe problema Dunării12.
O altă chestiune care a dus la tergiversarea încheierii alianţei între cele două state a fost situaţia românilor din Transilvania. Cucerirea independenţei depline a statului român de la Sud şi Est de Carpaţi a amplificat înrăutăţirea relaţiei Transilvaniei cu habsburgii. România Liberă devenea teren prielnic afirmării nestingherite a obiectivului politic de desăvârşire a unităţii şi chiar spaţiul adecvat iniţierii şi pregătirii acţiunilor în vederea înfaptuirii acesteia. Acum va creşte numărul transilvănenilor, băţenilor şi bucovinenilor care vor părăsi definitv monarhia dualistă spre a se aşeza în „ţară". Astfel că, între 1881 şi 1891 aproximativ 50.513 transilvăneni se stabilesc în România. Acest contingent popular interesat de recuperarea pământului natal va fi împins de la spate şi de Societatea „Carpaţii", o formă organizatorică superioară preponderent politică. Aceasta s-a constituit legal la Bucureşti, la 24 ian. 1882, după ce, timp de un an a activat, fără încuviinţare oficială, cu numele de „Iredenta română". Scopul acesteia era de a pregăti pe toate planurile înfaptuirea deplinei unităţi de stat a poporului român. Una din mijloacele sale de acţiune era insurecţia şi lupta armată; dorea declanşarea unei răscoale generale în Transilvania, înţeleasă ca un război de eliberare naţională.
Activitatea Societăţii „Carpaţii" a atins în vara anului 1882 o intensitate deosebită. Declanşarea unei insurecţii în prealabil pregătită, pe mai multe planuri, era condiţionată de ivirea momentului prielnic. O conjunctură internaţională favorabilă era una din premisele scontate. Speranţele cele mai mari veneau din Herţegovina, unde, în ian. 1882, izbucnise insurecţia populară împotriva ocupaţiei austro-ungare. Dar intrarea trupelor monarhiei în Herţegovina şi înabuşirea în sânge a insurecţiei, fără intervenţia mult aşteptată a Rusiei (datorită tratatului din ian. 1881), au contribuit la amânarea punerii în practică a planurilor de răscoală a Societăţii „Carpaţii".
Spulberarea speranţelor din vara anului 1882 de insurecţionare a Transilvaniei a stârnit un recul temporar în activitatea „carpatinilor". Însă, în lunile aprilie-mai 1883 activitatea Societăţii se intensifică în toată ţara. Fostul plan nu a fost în totalitate abandonat, el continuând să germineze noi acţiuni premergătoare pentru un viitor mai prielnic; prima încercare de declanşare propriu-zisă a răscoalei va avea loc în 1885-1886, tot în legătură cu redeschiderea crizei politice din Balcani.
Totuşi, în oct. 1883, se va încheia tratatul dintre Austro-Ungaria şi România, care, în viziunea monarhiei dualiste trebuia să fie asemănător cu cel din 1881 încheiat cu Serbia. Dar Brătianu a apărat cu energie suveranitatea statului şi demnitatea naţiunii române. Astfel că, în preambul, I.C.Brătianu a impus precizarea că tratatul are menirea de a păstra „pacea generală". Printre prevederi amintesc:
- obligaţia celor două părţi de a nu intra în alianţe ostile uneia dintre ele şi de a-şi asigura asistenţă mutuală;
- tot la insistenţele lui Brătianu s.a suprimat şi obligaţia statului român de a nu tolera manifestări ostile Austro-Ungariei, lucru care echivala cu combaterea mişcărilor de solidaritate din ţară cu mişcările naţionale ale românilor transilvăneni;
- Rusia era manţionată ca posibilă agresoare;
- clauza „comandamentului superior" dintr-o viitoare convenţie militară româno-austro-ungară este, de asemenea, suprimată.
În 1884 se reface Acordul celor trei Împăraţi, moment în care, Rusia, afectată de alianţele Austro-Ungariei cu Serbia, Muntenegru şi România va stimulată să se revanşeze şi să-şi refacă prestigiul balcanic.
Rivalitatea dintre Rusia şi monarhia dualistă a determinat bulgarii din Rumelia Orientală să se răscoale în sept. 1885, proclamând unirea cu Bulgaria. Casa de Habsburg, care avea mari interese în zonă, a declarat că prevederile tratatului din 1878 în ceea ce priveşte problema bulgară au avut un caracter provizoriu. Tocmai de aceea, regele Milan al Serbiei, la îndemnul habsburgilor cere compensaţii teritoriale şi trece la atacarea Bulgariei. Victoria rapidă a armatelor bulgare l-a făcut pe Milan să ceară medierea conflictului. Ba mai mult, aflându-se în această situaţie disperată, regele învins a hotărât să-şi vândă regatul habsburgilor, însă Kálnoky nu l-a considerat demn de cumpărat; el se bucura deja de avantajele dependenţei Serbiei fără problemele pe care i le-ar fi atras includerea Serbiei în monarhie.
Se pare că acest război sârbo-bulgar a fost un paravan pentru înfruntarea dintre Rusia şi Austrio-Ungaria.15
Una dintre clauzele Triplei Alianţe se referea la prelungirea tratatului o dată la cinci ani. În 1887, Italia acceptă reînnoirea lui.Italia dorea acum o serie de avantaje în Balcani în condiţiile unei posibile înţelegeri între Rusia şi Casa de Habsburg pentru împărţirea sferelor de influenţă. Austro-Ungaria nu dorea să se angajeze în Africa (ajutând Italia în problemele coloniale), dar acceptă concesiuni în Balcani cu condiţia să primească ajutor militar în caz de conflict cu Rusia. Tratatul reînnoit este completat de două Convenţii adiţionale: între Germania şi Italia şi între Austro-Ungaria şi Italia. Aceasta din urmă, numită şi „Aranjamentul balcanic", prevedea posibilitatea modificării statu quo-ului în Balcani, iar dacă monarhia dualistă e obligată să ocupe noi teritorii, Italia primea dreptul de compensaţii în regiune.
După căderea lui Bismark (1890) puterea habsburgilor a dominat Peninsula Balcanică. Relaţiile monarhiei cu Anglia erau destul de strâns legate17; politica germană urma un „curs nou", în mod deschis anti-rusesc, oferind Austro-Ungariei sprijin nelimitat în Balcani. În 1889, Wilhelm al II-lea îi spunea lui Franz Joseph: „Ziua în care Austro-Ungaria anunţă mobilizarea, indiferent de motiv, va fi ziua în care şi Germania va face acelaşi lucru". Prin 1892 relaţiile Marii Britanii cu habsburgii au început să se răcească din cauza revenirii la conducerea Angliei a guvernului liberal condus de Gladstone, care a repudiat Acordul Mediteranean (1887), privind cu suspiciune la monarhia dualistă. Acum, Kálnoky simte nevoia unei apropieri de Germania. Nu peste mult timp, lucrurile vor căpăta o nuanţă asemănătoare şi în Germania, pentru că în 1894 vine la putere Karl Viktor (succesorul lui Caprivi) care va reînnoi relaţiile cu Rusia, lăsând Austro-Ungaria fără sprijin.
Situaţia monarhiei dualiste era critică, ea aflându-se acum într-o izolare disperată; va cere ajutor Vaticanului pe care îl considera unica speranţă împotriva apropierii franco-ruse. Mai mult decât atât, pentru a-i face Papei pe plac, Kálnoky a încercat să intervină în politica maghiară, punând frâu anti-clericalismului. Protestele maghiarilor i-au fost fatale, fiind obligat să demisioneze (1895).
Succesorul lui Kálnoky, Agenor Goluchowski, date fiind împrejurările şi la insistenţele şi presiunile Germaniei, acceptă să încheie un acord cu Rusia în mai 1897, acord la care visaseră toţi oamenii de stat austrieci de la Metternich încoace. Această alianţă oficială cu privire la Orientul Apropiat, era încheiată în singura formă acceptabilă pentru monarhie care să amâne cât mai mult rezolvarea chestiunii orientale. Înţelegerea cu ruşii era pentru habsburgi începutul unei lungi perioade de criză, dar din interior, de data aceasta (germanii şi maghiarii, cele două „naţiuni politice" care până acum se temuseră cel mai tare de o ofensivă rusească se puteau întoarce de acum împotriva monarhiei).
Chestiunea Orientală era pe punctul de a se redeschide în 1902, când Macedonia, abandonată în urma unor înţelegeri austro-ruse a fost teatrul unor groaznice atrocităţi. În feb. 1903, Austro-Ungaria şi Rusia remit Porţii o notă comună care, de acord cu celelalte Mari Puteri, presează sultanul să aplice câteva reforme în Macedonia. Reformele nu au fost de efect pentru că nu au îmbunătăţit situaţia din provincie şi tocmai de aceea, în vara lui 1903 izbucneşte aici o puternică revoltă. Turcii au reprimat insurecţia cu cruzime iar Marile Puteri intervin semnându-se acordul de la Mürzsteg (2 oct. 1903) prin care i se impune sultanului o jandarmerie europeană. Austro-Ungariei i se permite să trimită în Macedonia funcţionari civili destinaţi să colaboreze cu guvernatorul turc al provinciei şi ofiţeri pentru reorganizarea şi controlul jandarmeriei turceşti. De fapt, Austro-Ungaria a reuşit doar extinderea influenţei sale în Macedonia şi tocmai sub o formă nedorită, a împărţirii acesteia cu Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Italia.
Perioada de criză a monarhiei dualiste nu s-a sfârşit încă. O altă problemă care apare acum este în relaţiile cu Serbia care nu au evoluat deloc favorabil pentru habsburgi. Tratatul comercial din 1881 a fost reînnoit în 1891, dar clauzele sale au iritat cercurile politice naţionaliste şi opinia publică din interior. Austro-Ungaria va sprijini o conspiraţie militară care va pune capăt dinastiei Obrenovici (ian. 1903), aducându-l pe tron pe Petru Karagheorghevici. Austro-Ungaria l-a recunoscut imediat pe noul rege, iar Rusianu s-a arătat deranjată de armata monarhiei care a ocupat Belgradul, stabilind „ordinea". În primii ani ai sec. XX, relaţiile dintre austrieci şi sârbi se înrăutăţesc progresiv, iar în apr. 1904 Serbia va încheia cu Bulgaria un acord secret de ajutor mutual în cazul unui eventual atac din partea altor puteri. Vechiul tratat austro-sârb expiră în 1905, dar se va prelungi până în martie 1906, urmând ca întrtimp să se ducă tratative pentru încheierea unei noi convenţii. Acum, Serbia va dori să obţină clauze mai avantajoase care să-i permită un plus de independenţă economică faţă de Austro-Ungaria. Monarhia în schimb, susţinea interesele proprietarilor funciari maghiari care doreau măsuri protecţioniste împotriva importului de animale din Serbia. Tot în timpul acestor tratative, monarhia află de acordul sârbo-bulgar, iar consecinţa este oprirea importului de animale din Serbia. Acest război economic s-a încheiat în defavoarea Austro-Ungariei pentru că statul balcanic şi-a găsit pieţe de desfacere similare în Turcia, Rusia, chiar Egipt. Până în 1910, Serbia a reuşit să se emancipeze de sub tutela economică a Austro-Ungariei.
În 1906, la conducerea afacerilor externe ale monarhiei vine baronul von Aehrenthal care va deveni un adevărat concurent al lui Alexandru Izvolski (ministru de externe rus) în chestiunea balcanică. Una dintre marile sale realizări a fost anexarea Bosniei şi Herţegovinei din 1908. se pare că această criză a fost o demonstraţie de forţă a Puterilor Centrale, fiind provocată de activizarea politicii Austro-Ungariei şi Rusiei în Sud Estul Europei.
Ascensiunea politicii austro-ungare, cladită pe ruinele planului ţarist de la San Stefano a devenit sursa permanentei tensiuni în Peninsula Balcanică. Popoarele din Balcani intrate pe făgaşul dezvoltării capitaliste şi al redeşteptării naţionale erau în continuă agitaţie. Pe coastele Adriaticii expansiunea habsburgică se ciocneşte de tendinţele similare ale Italiei, rivalitate domolită parţial prin încheierea tratatului din 1882. Aşadar, în perioada 1878 şi până la primul război mondial Balcanii au fost dominaţi de rivalitatea austro-ungaro-rusă.
Alina Sava
http://www.scribd.com/doc/48276038/ARMAMENT-PRIMUL-R%C4%82ZBOI-MONDIAL fundita plz:X
Răspunde
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
