Salut stie cineva de unde pot sa copiez cartea "Lumea Sofiei"?

"Lumea Sofiei", scrisă de Jostein Gaarder este una dintre cele mai frumoase carti de popularizare a filozofiei, iar eu am folosit ediţia tradusă în româneşte de Mircea Ivănescu, publicată la Editura Univers (în cadrul colecţiei Cotidianul). Ea este o carte cunoscută, cu milioane de exemplare vândute în lume. Ce o face populară şi apreciată este încercarea autorului de a explica filozofia unei fete de 15 ani, pe numele ei Sofia. Aş fi zis că încercarea e poate lipsită de şansă, dacă nu m-ar fi convins nu numărul de exemplare vândute, ci faptul că băiatul meu de 13 ani şi colegii lui de şcoala au citit această carte! Aşa e, câteodată rămâi chiar şi în urma propriilor tăi copii... Deci, clar, cartea se recomanda cu căldură tuturor vârstelor!

Pentru mine, că "om de ştiinţă" (dacă pot spune aşa) cartea m-a convins încă odată că filozofia nu este inutilă unui om de ştiinţă, ci indispensabilă. Aceasta pentru că filozofia pune sub lupă noţiunile şi conceptele fundamentale pe care noi le luăm de-a gata, ce devin apoi instrumentele fizicii. De exemplu, noţiunea de cunoaştere obiectivă, de reprezentare, de dependenţă de lumea în care suntem cufundaţi.

Pe de altă parte, prin limbajul simplu folosit, autorul ne convinge că filozofia este ca şi fizica nucleară: odată ce învăţăm limbajul, esenţa filozofiei ne este accesibilă tuturor, chiar şi unui copil de 15 ani. În fond, multe dintre conceptele fundamentale ale filozofiei sunt în esenţă gânduri pe care le are oricare dintre noi, un pic mai rafinate însă...

Aceastea fiind spuse, o să încerc să recapitulez notiţele făcute pe marginea cărţii, să îmi reamintesc cele învăţate, aşa cum am procedat şi cu celelalte cărţi. Să începem deci şirul de enumerări.

"Capacitatea de a ne mira este singurul lucru de care avem nevoie de a fi filozofi buni", spune autorul la început. Frumos, frumos, mă gândesc (de la mine acum) la un joc de întrebări care ne învaţă să ne mirăm de lucrurile cele mai obişnuite din jur... De ce cade mărul? Pentru că îl atrage Pământul. Cum se poate că ceva să atragă altceva? Pentru că unul îl influenţează pe celălalt. Cum se poate ca mărul şi Pământul să fie diferite? Pentru că cele două au margini unul faţă de altul. Sunt atunci obiectele părţi diferenţiabile ale unui întreg ce pot avea o relaţie una cu alta? Şi iată că am ajuns la una dintre ideile lui Spinoza...

Oamenii obişnuiţi sunt comparaţi de autor cu puricele din blană unui iepure folosit de un scamator. Filozofii însă sunt acei purici care încearcă să se urce pe firul de păr din blană şi să privească scamatorul în faţă...

Democrit, unul dintre părinţii reducţionismului. Nu atât pentru faptul că lumea ar fi făcut din atomi, cât pentru faptul că doar cu câţiva atomi diferiţi se pot obţine sute de combinaţii. Cu alte cuvinte, cu toate că se observă sute de lucruri diferite, acestea ar putea fi făcute din doar câteva esenţe diferite, combinate unul cu altul.

Socrate: "lucrul cel mai înţelept este să ştii că nu ştii". Socrate nu a scris, discursurile lui au fost popularizate de Platon. Socrate credea într-un fundament sigur pentru cunoaşterea umană şi că temeiul acestui fundament s-ar afla în raţiunea umană. El era deci un "raţionalist". Interesant însă (de la mine) este că ştiinţele neuronale moderne par să spună că deciziile noastre nu se bazează mult pe raţiune ci pe emoţie, sentiment. De exemplu aleg să colaborez cu compania X nu pentru că ar fi mai bine pentru compania mea, ci pentru că eu mă simt mai bine aşa.

Platon a fost discipolul lui Socrate. După el, lumea este schimbătoare, însă modele spirituale, abstracte, după care sunt alcătuite fenomenele, aceste modele deci sunt eterne şi ele fac parte dintr-o lume apartă a ideilor. Avem deci lumea simţurilor (unde se afla trupul) şi lumea ideilor (de unde vine sufletul). Omul este deci o sumă a celor două şi Platon este un dualist. Tot Platon are palabola peşterii.

Aristotel a fost discipolul lui Platon. El susţine că nimic nu există în conştiinţă care să nu fi existat înainte în simţuri... Pare logic, nu? Dar nu e chiar aşa, căci simţurile ne dau informaţie (binară să zicem) pe când conştiinţa pune această informaţie în concepte şi forme... Tot Aristotel vorbeşte de o cauză finală. Dacă am înţeles eu bine, el vrea să spună că orice lucru există pentru că el are finalitate, sau mai bine zis un rol în acea finalitate. Concepţia că femeia este inferioară a pornit şi de la Aristotel, nu atât prin puterea muşchilor bărbaţilor, cât prin ideea că întreaga caracteristică a viitorului copil este în sămânţa bărbatului, femeia fiind doar un simplu purtător.

Epicurienii erau filozofii plăcerii, extinse însă dincolo de cea a simţurilor (şi plăcerea de a filozofa sau de a sta cu prietenii).

Plotin a fost un neoplatonic. Pentru el Unul era Dumnezeu care luminează lumea ideilor şi conceptelor veşnice. Departe materia este întunericul ce nu are existenţă proprie (este lipsa luminii). Lumea materiei este deci luminată de ideile şi conceptele care ard ca într-un foc în jurul lui Dumnezeu.

În mistica occidentală se subliniază un Dumnezeu personal. În mistica orientală este întâlnirea şi contopirea cu un suflet universal. De exemplu, budismul nu are Dumnezeu. Mulţi mistici descriu însă experienţe comune, chiar dacă provin de la religii diferite, că experienţa unei iubiri universale.

Goethe: "De-ai trăit trei mii de ani/şi nu ştii să-i socoteşti/Umbli-n bezna că bezmetic/Chiar de zi cu zi trăieşti".

La Augustin lupta dintre bine şi rău se duce în istorie.

Thomas de Aquino încerca să facă o punte între raţiune şi credinţă creştină. El crede că există un şir de "adevăruri teologice naturale", ca de exemplu faptul că există un singur Dumnezeu. Cu alte cuvinte, o parte din drum o facem cu raţiunea (Aristotel) şi următoarea cu revelaţia (creştină). Există deci două căi. Raţiunea de exemplu ne spune că există o "cauza primă" şi aceasta ar putea fi identificată cu divinitatea.

Descartes (francez) este unul dintre primii care încearcă să construiască un întreg sistem filozofic. Descartes aplica metoda matematică şi filozofiei (îmi aduce aminte de Russel şi Whitehead câteva secole mai târziu). Dacă era însă aşa de precis, Descartes ajungea la concluzia că nu ne putem încrede nici măcar în simţuri, căci şi ele pot să ne înşele (înapoi la parabola peşterii lui Platon). Cum poţi fi sigur că întreaga viaţă nu e decât un vis? De unde "Gândesc, deci exist!". Descartes se referea la "garanţia" dată de Dumnezeu că tot ceea ce cunoaştem cu raţiunea noastră corespunde unei realităţi adevărate. Apoi ajunge la teoria dualităţii dintre materie şi suflet. Spre deosebire de Platon însă, el şi caută putea între cele două lumi, pe care o localizează undeva în creierul uman. Inutil de spus, ştiinţa modernă nu a confirmat existenţa acelui "tunel de comunicaţie" între cele două lumi.

Spinoza (olandez) susţine că Biblia scrisă de apostoli (nişte oameni) conţine erori umane inerente. Este dezmoştenit de familie pentru această erezie. Spinoza spune că Dumnezeu este lumea, ori că lumea este în Dumnezeu (surprinzător de asemănător cu religiile orientale, nu?). El susţine că totul (materie, suflet) este o singură substanţă, Dumnezeu adică. El este un monist. După Spinoza noi cunoaştem doar două forme (atribute) de manifestare a acestui Dumnezeu (ce se găseşte peste tot, fiind lumea), şi anume gândirea şi extinderea un spaţiu (materialitatea). Se prea poate că Dumnezeu să aibă şi alte atribute, însă ele nu ne sunt cunoscute nouă. Acest Dumnezeu al lui Spinoza conduce lumea prin legile naturii. El este cauza lăuntrică pentru tot ceea ce se întâmplă. Spinoza mai spunea că pasiunile omenseti ne împiedică să ajungem la adevărata fericire sau armonie. Pentru acesta trebuie să privim din punctul de vedere al eternităţii.

Empiriştii susţin (ca şi Aristotel) că nu putem avea conţinuturi ale conştiinţei atâta timp cât nu avem experienţe pe calea simţurilor. Dintre ei avem pe Locke, Berkeley şi Hume. Ei se deosebesc de raţionaliştii Descartes şi Spinoza. Locke spune că prin simţuri vin senzaţiile primordiale, ce formează idei simple senzoriale. Acestea sunt însă prelucrate în creier şi devin idei reflexive. Cu timpul ne vom forma o reprezentare compusă a acelor idei.

Hume (un empirist) susţine că ideile fundamentale (primordiale) sunt reprezentări ale realităţii, ele pot fi găsite în realitate. Apoi însă, creierul nostru compune mai multe idei la un loc (ca de exemplu un cal înaripat) şi în felul acest obţine idei compuse, care nu mai sunt neapărat o reprezentare exactă a realităţii. În felul acesta explica Hume cum noi putem avea idei care nu există în realitate, fără a face apel la o lumea a ideilor ca cea a lui Platon. Creierul nostru se foloseşte de foarfece şi lipici pentru a obţine noi idei compuse. Eu-l este la Hume o reprezentare compusă, deci inerent posibil falsă, o iluzie a unor idei compuse şi schimbătoare în timp! Cât de aproape de psihologia modernă... Hume mai crede că nu putem face o distincţie între bine şi rău, căci nu putem trece de la propoziţii cum este lumea la altele care ne spun cum ar trebui să fie ea.

Cele 7 idei ale iluminismului francez: răzvrătirea împotriva autorităţilor, raţionalismul, ideea iluminismului, optimismul cultural, întoarcerea la natură, creştinismul umanist, drepturile omului.

Kant a fost primul filozof de profesie. Kant le da dreptate empiriştilor, dar crede că şi în raţiune există premise importante pentru felul în care percepem lumea din jurul nostru. Există deci nişe condiţii în noi înşine care determină felul în care percepem noi lumea. De exemplu Kant că spaţiul şi timpul sunt două forme de intuiţie ale omului. Aceste forme s-ar afla în conştiinţa noastră înaintea oricărei experienţe. Kant crede deci că spaţiul şi timpul sunt însuşiri ale minţii noastre şi nu ale lumii. Gândul este ca şi apa dintr-un vas: ia forma vasului (formele de intuiţie) în care se pune. Legea cauzalităţii este valabilă la Kant deoarece raţiunea omenească explică tot ce se întâmplă ca o relaţie dintre cauză şi efect (cauzalitatea nu este astfel un fapt fizic, ci o formă de intuiţie primordială a gândirii omului). Kant e de acord cu Hume că nu putem şti cum este lumea "în sine" ci doar cum o percepem noi. El face o delimitare deci între "lucrul în sine" şi "lucrul pentru mine". Kant mai crede că nu putem ajunge la înţelegere sigură a problemelor fundamentale. El lasă loc pentru religie acolo nu mai ajung nici experienţa nici raţiunea noastră. Două lucruri sunt care îl uimesc mereu: cerul înstelat şi legea morală din el. Acestea sunt o dovadă pentru el că Dumnezeu există.

Hegel considera că "numai ce este raţional este viabil". El crede că fundamentele cunoaşterii umane se schimbă de la generaţie la alta. De aceea nu poate fi vorba de adevăr veşnic, iar filozoful este obligat să pornească de la singurul lui punct fix: istoria! Hegel crede că istoria arată o dezvoltare precisă spre o tot mai mare raţionalitate. Dialectica lui Hegel este evoluţia ideilor, de la o idee, apoi ipoteza opusă, apoi selecţia elementelor corecte din fiecare (şi de la idee şi de la contra-idee). Avem deci teză, antiteza şi sinteză. Hegel crede că totul este o manifestare a unei raţionalităţi universale.

După Kierkegaard, (povestea lui Abraham în Frică şi Cutremur) credinţa se obţine crezând în absurd, absurdul fiind ceea ce contrazice raţionalitatea. Pare logic, căci în felul acesta credinţa va rămâne veşnic credinţă, prin definiţie. Pasul însă în a crede ceva ce contrazice raţionalul (ca Abraham care trebuie să îşi omoare copilul pentru a dovedi dragostea lui Dumnezeu) nu este însă la îndemână omului obişnuit (de fapt Kierkegaard este speriat de mărimea sa). Pentru Kierkegaard creştinismul este atât de copleşitor şi iraţional, încât te afli pe poziţia fie-fie: nu poţi crede numai puţin. Fie crezi că Iisus este fiul lui Dumnezeu şi a înviat, fie nu crezi deloc în creştinism. Întrebarea este însă esenţială, încât trebuie să determine întreaga noastră existenţă. Kierkegaard se opune lui Hegel, pentru care există un Adevăr universal, impersonal, şi indiferent la suferinţă. Kierkegaard spune că Adevărul este personal, diferă de la unul la altul, şi asta este adevărul care contează. Esenţială este existenţa individului, spune Kierkegaard. Un adevăr raţional este că 1+1=2. Un adevăr personal este că am fost iertat de prietenul meu pe care l-am înşelat. Kierkergaard spune că dacă îl pot concepe obiectiv pe Dumnezeu, atunci nu cred, dar tocmai pentru că nu pot face asta trebuie să cred.

Marx: toată istoria este o luptă de clasă. Marx este interesat de structura societăţii. Introduce noţiunea de plusvaloare.

Freud introduce noţiunea de SupraEu, care însă cred că trebuie privit mai mult ca un Eu extins, mai cunoscutul "Extended Me" al lui Damasio (zic eu). Spune Freud, aşteptările morale ale celor din jur pătrund în noi şi formează Supraeul. De exemplu, băieţilor mici li se spune să nu se joace cu puţulica, iar mai târziu ei îşi formează un sentiment de vinovăţie din asta, parte acum a Supraeului (deci diferit de "Core Consciousness al lui Damasio). Mai târziu ei vor ataşa sexualităţii un sentiment de vinovăţie, zice Freud. El a dezvoltat o metodă de "arheologie sufletească" pentru a "dezgropa" subconştientul. Una dintre tehnici este interpretarea viselor, acolo unde cenzura acţionează mai puţin şi ceva din subconştient iese la suprafaţă în vis. Mai iese şi în "actele ratate" (când spui fără să vrei ceva din subconştient).

De la Freud au apărut suprarealiştii, care spuneau că arta trebuie să fie creată de către inconştient, pentru că numai în acest fel artistul îşi atinge adâncimile, "suprarealitatile", cele în care sunt depăşite deosebirile dintre vis şi realitate. Cu alte cuvinte, visul şi realitatea sunt două parte ale suprarealităţii, care nouă ni se par separate, dar care nu sunt de fapt. Un artist trebuie să distrugă cenzura conştientului, pentru că astfel cuvintele şi imaginile să izvorască libere. De exemplu "scrierea automată": scrii pe foaia de hârtie fără să te gândeşti la ce scrii!

Sartre este unul dintre filozofii existenţialismului, împreună cu Simone de Beauvoir. Ei reprezintă existenţialismul ateu. Kierkegaard este existenţialist, dar nu ateu. Pentru Sartre lucrurile fizice sunt "în sine" pe când omul este "pentru sine". A fi om este deci şi pentru Sartre altceva decât a fi un lucru. De aceea, zice el, omul este străin într-o lume fără sens. "Omul este condamnat la libertate" spune el. Omul nu-şi poate repudia alegerea pentru ceea ce face.

Eugen Ionesco (aşa scriu ei) este reprezentatul teatrului absurdului. El apare ca o reacţie la teatrul realist şi vrea să scoată în evidenţă lipsa de sens a existenţei. Prin intermediul absurdului publicul era silit să mediteze la posibilitatea unei existenţe mai adevărate şi mai personale. De aceea teatrul absurdului are şi trăsături suprarealiste. După ce am citit capitolul am văzut ecranizarea "Rhinoceros" după piesa lui Eugen Ionescu, cu Gene Wilder, făcută în 1973. Mi s-a părut o critică a existenţialismului fără sens, făcută printr-o tehnică asemănătoare lui Caragiale (multe dintre scene sunt aproape scene caragialeşti).

New Age-ul reprezintă nostalgia după ceva mistic, dar este o prostie, spune autorul (părerea lui...). El insistă că miracolul este în faţa ochilor noştri, lumină, mişcare etc. De ce trebuie să răscolim prin corturi pentru ceva care depăşeşte graniţele? Autorul insistă că "mediile", telepatia, telekinezia, etc. sunt şarlatanii şi aminteşte mişcarea scepticismului din Anglia. Aici s-a pus un premiu mare pentru prima demonstraţie supranaturală a acestor efecte, însă până acum nimeni cu a putut revendica premiul...

este doar o descriere