Puteti sa imi faceti si mie o compunere sau o poezie (chiar nu trebuie mare)despre ceva legat de fizica? Orice.
Multumesc.

Viața este totul, totul este iubire,
Cunoașterea e întreg, întregu-i comedie.
Nimic e fără sens, totul are un motiv.
Când în esența sa, întregul e relativ.

Nici timp, nici spațiu, nu se pot cumva opune,
Totul este parte din această perfecțiune.
Când universul, în aceste cuvinte-i oglindit,
Când acum pentru mine, pentru tine-i diferit.

Când din repaus m-am născut, acum sunt în repaus,
Când tu în mișcarea ta, generezi un simplu haos,
Când între noi doi, momente diferite se împart,
În același timp, câteva secunde ne despart.

Tânăr vei rămâne, în timp ce dinți spre lumină,
Eu am să îmbătrânesc, tot timpul e de fină,
Când ne-am născut în același timp, acum e diferit,
Că tu în graba ta, tot eu am îmbătrânit.

Când o lume ne atrage, legați fiind noi de ea,
Timpul ne supune, privind cât poate fi de grea,
Cu cât mai legați fiind, cu atât timpul-i mai ușor,
Când tinde la infinit, tinde spre nici un viitor.

Încerc să explic teoria relativității a lui Einstein, faptul că dacă tu te miști, iar eu stau pe loc, rezulte într-un timp diferit pentru mine, față de tine. Tu mișcându-te experimentezi o trecere mai grea a timpului, pe când eu o experimentez normală. Când viteza tinde la viteza luminii, timpul aproape că nu mai trece, deci tu nu mai îmbătrânești, și totodată, cum este afectat de viteză, mai este afectat și de câmpul gravitațional, sau greutatea unei planete, astfel încât atunci când greutatea tinde la infinit, timpul aproape că nu mai trece nici el, ceea ce rezultă în "spre nici un viitor". Mă mai puteam lega și de formulă, dar cred că atâta e suficient...