Trebuie sa fac un referat la fizica despre reflexia si refractia sunetelor. va rog dati`mi niste link`uri de unde pot lua lucrurile astea. multumesc
FUNDA :*

Proprietatea razelor sonore de a se reflecta întocmai ca şi cele de lumină se explică tot prin principiul lui Huygens şi este cauza unor fenomene pline de interes. Undele staţionare şi rezonanţa sunt consecinţe ale reflexiei undelor sonore.
În sălile mari de formă eliptică (în plan sau în secţiune verticală) şi cu zidurile goale sau sub bolţile eliptice ale unor poduri se produce o reflexie de mare efect, creându-se zone în care sunetul este mult amplificat iar altele în care nu se aude deloc. Astfel (fig42 pag83 Acustica si muzica de Dem Urma), ascultătorul 1, care stă în unul din focarele elipsei, aude mult amplificate cuvintele pronunţate în şoaptă de vorbitorul 2, aflat în celălalt focar. În schimb, persoana 3 dintre focare nu aude nimic, dacă sala este destul de mare.
Ecoul
Fenomenul ecoului este bine cunoscut şi el se produce mai uşor la munte, unde o perdea deasă de copaci înalţi sau o stâncă plană verticală constituie suprafeţe reflectante foarte bune pentru a înapoia ca o oglindă razele sonore incidente.
Experienţă arată că atunci când între două sunete scurte există un interval mai mare ca 0, 1 secunde, urechea le aude distinct unul de altul. Dacă distanţa este mai mică de 34 metri (dus+întors), adică după 1, 2 secunde. Ca urmare, ecoul sunetului emis se va distinge cu claritate. Dacă distanţa este mai mică de 17 metri, sunetul reflectat se suprapune parţial peste cel emis şi astfel îl prelungeşte; nu se mai poate vorbi de ecou.
Sunetul
Termenul sunet are o accepţiune bisemantică, însemnând şi o cauză şi un efect, adică:
• atât o vibraţie acustică capabilă să producă o senzaţie auditivă prin unda sonoră propagată (fenomen obiectiv),
• cât şi efectul acestei unde asupra aparatului auditiv, senzaţia însăşi (fenomen subiectiv).
Datorită acestui bisemantism, se poate vorbi cu egală îndreptăţire despre „sunete audibile" şi „sunete neaubile", ca şi despre „sunete (armonice) auriculare", pe care urechea le aude, fără a fi totuşi produse de vibraţii exterioare ei.
Clasificarea sunetelor în audibile şi neaudibile pleacă de la considerente subiective legate de simţul auzului.
Senzaţii auditive se obţin numai de la ceea ce am numit „sunete". Hotarul dintre acestea şi categoriile vecine depinde de vârsta şi însuşirile individuale ale ascultătorilor.
Domeniul de frecvenţe şi intensităţi acustice obiective pe care ascultătorul otologic normal le percepe sub formă de sunete este limitat superior destul de riguros la valoarea de 16000 Hz, dar limita inferioară este relativă, fiind determinată de durata de acţiune minimă a unei vibraţii acustice care provoacă incă o senzaţie de sunet (cca 50ms). Domeniul de audibilitate este limitat superior prin nivelul de intensitate corespunzător aşa-numitului prag de durere de cca 134dB. Limita inferioară a nivelului intensitate, corespunzătoare pragului de audibilitate, se modifică cu frecvenţa, sensibilitatea maximă a urechii umane situându-se la cca 3000Hz şi nu la frecvenţa de 1000Hz pentru care s-a stabilit corespondenţa intre absenţa senzaţiei de tărie acustică şi nivelul de referinţă al presiunii acustice (p=2 x10x N/mm) este limitat. Cifrele date, care nu sunt absolute, se referă la ascultători otologici normali (persoane sănătoase, cu aparatul auditiv normal, în etate de 18 -25 ani).
Urechea lui Dionysios
Un fenomen acustic vestit în istorie este acela produs în fostele cariere de marmoră „Latomiae" de lângă Siracuza (Sicilia), numite astăzi „Le Tagliate". Acolo, Dionysios cel Bătrân (431 -368 î.e.n.), conducătorul cu puteri absolute al cetăţii, construise o închisoare formată dintr-o sală foarte lungă şi înaltă, din peretele căreia pleca o conductă îngustă. Aceasta, pe măsură ce înainta în masivul de piatră, îşi mărea diametrul şi urma larg curba spiralei unei căsuţe de melc. Forma de volută spaţială amplifica atât de mult sunetele, prin reflexii multiple succesive, încât din afara sălii se putea auzii bine ceea ce vorbeau cei închişi. Printr-o figură de stil, închisoarea a fost numită „urechea lui Dionysios". Ghizii din Siracuza care conduc astăzi turiştii în fostele cariere rup în dreptul intrării în conductă o foaie de hârtie tare şi zgomotul se aude la capătul celălalt ca o vâjâitură; o scăpărătură de amnar pare o detunătură de pistol.
Reflexii multiple
Între doi pereţi paraleli aflaţi la o distanţă potrivită, poate avea şi o reflexie multiplă a sunetului, ca de pildă în cazul vestitei „villa Simonetta" de lângă Milano. Aceasta este compusă din două corpuri de clădiri care între laturile lor ofereau doi pereţi paraleli, destul de mari şi netezi. Înainte de unele lucrări de restaurare, o lovitură de pistol trasă între clădiri, de la o anumită fereastră, se repercuta de 40 -50 de ori.
Reflexie multiplă se întâlneşte şi în Baptisteriul domului din Pisa, edificiu care are o cupolă specială. Dacă sub cupolă se căntâ destul de tare un sunet, el este prelungit un timp mare, de căteva secunde. Dacă în loc de un sunet oarecare se cântă pe rând, accentuat, notele unui arpegiu: do -mi -sol -do, datorită prelungirii fiecărui sunet, cele patru note se ajung din urmă şi se suprapun, dând naştere unui acord.
Sonarul
Sonarul funcţionează asemănător mecanismului de orientare al liliacului.
Principiul de funcţionare al sonarului (de la SOund NAvigation and Ranging, ceea ce înseamnă navigare şi localizare prin sunet), este simplu, bazându-se pe fenomenul producerii ecoului. Undele sonore sau ultrasonore emise de un generator se propagă în apă şi dacă întâlnesc un obstacol sau ating fundul apei se reflectă de acestea, putând fi captate tot în instalaţia în care au fost emise. Ecoul ajuns aici este prelucrat şi, cunoscând viteza de propagare a ultrasunetelor, se calculează distanţa până la obstacol sau adâncimea apei.
Toate navele moderne sunt dotate cu instalaţie sonar. Putând să funcţioneze în permanenţă, sonarul oferă posibilitatea să se facă determinări neântrerupte ale adâncimilor, să se traseze în mod continuu profilul fundului mării, să se descopere sedimente existente în zona cercetată etc., permiţând întocmirea unor hărţi submarine precise şi chiar transpunerea lor pe un ecran de televiziune.
Clasificarea sunetelor
Frecvenţa este numărul de oscilaţii (vibraţii) complete (dus-întors) efectuate într-o secundă de un corp care vibrează. Se măsoară în cicli/secundă sau în herţi, simbol Hz (1Hz = o oscilaţie completă pe secundă). Ultima denumire a fost dată în amintirea fizicianului german H. R. Hertz (1857-1894), care a descoperit existenţa undelor electromagnetice
Într-o clasificare bazată pe frecvenţa de vibraţie, sunetele se împart în:
• infrasunete cu frecvenţa sub 16 Hz; undele seismice, bătăile inimii sau oscilaţiile pendulului intră în această categorie
• ultrasunete cu frecvenţa peste 20 000 Hz; sunt produse şi utilizate în tehnică, iar în natură le emite botul liliacului şi al delfinului etc.
• hipersunete cu frecvenţa mult mai mare, comparabilă cu aceea a luminii, adică a oscilaţiilor electromagnetice.
Caracteristicile sunetului
Sunetul reprezintă mişcarea oscilatorie cu frecvenţa cuprinsă între 16Hz (hertzi) şi 20000 Hz a particulelor unui mediu elastic, percepută de ureche sub forma de senzaţie auditivă.
Considerând această senzaţie, sunetele se deosebesc după:
• tărie
• timbru
• înălţime
• durata
Oscilaţiile cu frecvenţe sub limita inferioară (infrasunet) sau peste limita superioară (ultrasunet) nu sunt percepute de ureche.
Propagarea sunetelor prin diferite medii are loc sub formă de unde sonore, viteza lor depinzând de natura mediului şi de tipul unde-i şi fiind direct proporţională cu rădăcina pătrată a temperaturii absolute. În aer, în condiţii fizice normale, viteza sunetului este de 340 metri pe secundă.
SURSE SONORE
Sunete produse de animale
Pentru navigatorii mărilor şi oceanelor nu a trecut neobservat faptul că unele specii de meduze sunt capabile să sesizeze, cu câteva ore înainte de dezlănţuire, apropierea unei furtuni Cercetările au arătat că, din zona în care începe furtuna, în masa apei de mare se propagă oscilaţii infrasonore (având frecvenţa de 8 – 13 Hz), provocate de mişcarea valurilor în contact cu aerul atmosferic. Aceste oscilaţii, inaccesibile omului, sunt „auzite" de meduze graţie unui organ, în formă de sferă, plin cu un lichid în care plutesc un fel de pietricele calcaroase ce pot acţiona extremităţile unor fibre nervoase. Când în locul în care pluteşte meduza ajung aceste oscilaţii, organul amintit intră în rezonanţă: pietricelele lovesc terminaţiile nervoase, avertizând meduza de sosirea furtunii.
Având în vedere faptul că barometrele obişnuite ne previn asupra furtunii doar cu 10 – 15 minute înainte – timp insuficient ca vasele aflate în larg să se pună la adăpost – bioniştii s-au gândit la realizarea unui dispozitiv care să imite „barometrul" viu al meduzei. Ei au construit un aparat în care oscilaţiile infraacustice produse în mare, captate cu ajutorul unei pâlnii, fac să vibreze un rezonator, după care sunt transformate, cu ajutorul unui cristal de cuarţ, în semnale elctrice. După o amplificare corespunzătoare, un indicator semnalizează eventuala apropiere a furtunii. Aparatul, cu o sensibilitate deosebită, poate să prevadă o furtună cu 15 ore înainte de dezlănţuirea ei.
Liliecii
S-a observat că liliacul poate să zboare cu mare rapiditate în întuneric fără să se izbească de obstacole, reuşind să-şi prindă prada cu mare dexteritate cu toată lipsa luminii. El poate să localizeze o insectă, să-i calculeze parametrii zborului, să o urmărească şi să o prindă într-o fracţiune de secundă, folosind pentru aceasta un echipament ce cântăreşte mai puţin de un gram şi care consumă o energie infimă: sub o milionime de joule!
Aparatul de „detecţie" al liliacului!
Liliacul are un laringe cu muşchi puternici care permit o vibraţie foarte rapidă a coardelor vocale. Aerul înghiţit şi apoi expirat de plămâni este expulzat prin laringe cu presiune mai mare decât presiunea dintr-un cazan cu aburi, producând un fel de şuierat de înaltă frecvenţă. Întâlnind un obstacol în calea lor, undele ultrasonore emise de liliac se reflectă şi ecoul produs poate fi recepţionat prin intermediul urechilor, care rămân ridicate în tot timpul zborului.
Ultrasunetele reflectate de obstacole, deşi ajung la urechile liliacului mult diminuate faţă de cele emise, sunt recunoscute în mod sigur de liliacul care le-a emis. Acest lucru a fost confirmat de cercetările efectuate asupra unei peşteri. În spaţiul nu prea mare al acesteia trăiesc peste 20 milioane de lilieci care zboară prin intrarea destul de strâmtă a peşterii ca şi în interiorul ei complet în întuneric, fără a se lovi unul de altul sau de pereţii peşterii.
Molia -fluturele care poate „păcăli" radarul liliacului
Unica insectă care scapă de radarul necruţător al liliacului este un fluturaş lămpar (molia de noapte).
În vara anului 1956 cunoscutul zoolog american, profesorul Kenneth Roeder dădea o recepţie pe terasa grădinii sale. Spre miezul nopţii, unul dintre invitaţi avu ideea, să răsucească un dop umed pe marginea unui pahar. Atunci, ca loviţi de trăsnet, fluturii de lampă care zburau înainte voioşi în jurul lampioanelor, s-au prăvălit la pământ. Toţi au crezut că insectele fuseseră paralizate sau ucise de ascuţimea sunetului. Spre surpriza invitaţilor, după mai puţin de un minut fluturii căzuţi se însufleţiră şi îşi reluară zborul

Sper ca te-am ajutat!

Http://www.reflexiasirefractia.meftimie.home.ro/ sper sa te ajute :*