Ama, dar am nevoie doar de cateva indicatii.
Avem de facut un eseu de o pagina -o pagina jumatate- de caiet studentesc in care sa prezentam cum apare tema copilariei [ jocului ] in doua opere literare, una apartinand lui Creanga si una lui Caragiale.

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei şi a candorii. Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec, reprezentând o modalitate prin care copii pot descoperi lumea inconjuratoare şi totodată minunatele lucruri pe care copilăria le poate oferi. Aceste elemente se afla intr-o legătură foarte stânsă: prin joc, copii descoperă lumea, iar adulţii se întorc la perioada copilăriei, redescoperind acea vârsta a inocenţei. Datorită acestui lucru jocul a devenit adiacent unei alte teme şi anume copilăria.
Motivul jocului se regăseşte în numeroase opere ale unor mari scriitori dar fiecare dintre aceştia ne prezintă propria sa viziune asupra copilăriei: unii scriitori ca Ion Creangă, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Mark Twain creionează in operele lor o copilărie fericită, lipsită de griji, in care preocupările principale sunt jocul şi joaca pe când alţi scriitori, precum Ionel Teodoreanu, George Coşbuc, George Topârceanu, ne prezintă o copilărie tristă in care copiilor le sunt arătate greutăţile şi responsabilităţile vieţii prea devreme, acest lucru devenind traumatizant pentru aceştia.
Cel mai cunoscut monument românesc ridicat copilăriei, „Amintiri din copilărie", ilustrează foarte bine relaţia de complementaritate dintre joc şi copilărie. Copilul Nică se joacă mereu. Fie că este vorba de furtul cireşelor sau de înscenarea unei slujbe bisericeşti ori de jocul cu băţul, atitudinea copilului este de nepăsare puerilă. Frumuseţea operei stă in dezinvoltura cu care omul matur povesteşte propria-i copilărie, identificându-se până la un punct cu mentalitatea vârstei respective, dar privind-o cu nemărginită simpatie şi umor. În fond, scriitorul îşi joacă rolul său de copil astfel invitându-ne in lumea sa pentru a ne putea arăta farmecul vârstei de aur a omului dintotdeauna şi de pretutindeni. Ca şi in povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul român are câteva puncte în comun, ne sunt povestite isprăvile unui copil de 13-14 ani, trecute de mult şi devenite de neuitat prin ceaţa amintirii. În acest sens amintesc binecunoscutul roman "Aventurile lui Tom Sawyer", al faimosului scriitor american Mark Twain. În acest roman ne sunt relatate năzbâtiile lui Tom, personajul principal, care impreună cu Huckleberry Finn, cel mai bun prieten al său, se joacă de-a detectivii. Aventura este tema romanelui şi jocul devine un motiv adiacent ei.
Un simulacru reprezentativ creat de Mark Twain rămâne „Prinţ şi cerşetor". Doi copii aparţinând unor pături sociale diferite îşi schimbă identităţile şi de aici se naşte o adevărată aventură. Jocul ia o întorsătură puţin dramatică atunci când cei doi descoperă că nu-şi mai pot căpăta înapoi identitatea adevărată. Ei sunt aruncaţi în medii diferite şi realizează că stilul de viaţă cu care fuseseră obişnuiţi este cel care li se potriveşte. Cu greu vor reuşi să redevină ceea ce fuseseră, căci aventura cunoaşterii se transformă într-o capcană din care vor ieşi abia după mai multe încercări, ca într-un joc periculos.
Poezia "Copii eram noi amândoi" reprezintă un simbol al temei abordate, reliefându-se in această creaţie copilăria, jocul şi joaca: "Din loji de nucă car cu boi/ Făceam"(fragment ce ne indică prezenţa jocului), "Adesea la scăldat mergeam/În ochiul de pădure"(fragment ce descrie o secvenţă specifică copilăriei). Între cei doi fraţi, mai probabil de cruce decât de sânge, se înfiripă o legătură puternică avându-şi originea în jocurile copilăreşti. Imaginaţia lor nestăvilită transformă în turnul Vavilon un castel din cărţi de joc şi nişte sărmane broaşte în inamici de temut. Omul matur vede cât de nesemnificative erau jocurile lor, dar realizează ce preţioasă era tovărăşia prietenului său. Sfârşitul poeziei reprezintă un suspin dureros al poetului cu privire la despărţirea lor fizică, întrucât între ei există o legătură pe care nici moartea nu o poate distruge: „Ah! V-aţi dus, visuri, v-aţi dus!/ Mort e al meu frate./ Nimeni ochii-i n-a închis/ În străinătate - / Poate-s deschişi şi-n groapă!║ Dar ades într-al meu vis/ Ochii mari albaştri/ Luminează - un surâs./ Din doi vineţi aştri/ Sufletu-mi trezeşte."
O altă legătură înfiripată tot prin joc este prietenia dintre Dănuţ, Olguţa şi Monica. Cei trei copii devin un singur suflet, un singur destin, pe moşia Medeleni, primele lor activităţi fiind jocurile. Dacă Monica, maturizată înainte de vreme, este în stare să renunţe la luptă în micile lor întreceri sportive, Dănuţ şi Olguţa au din plin spiritul competiţiei. Curiozitatea copilărească şi imaginaţia lui Dănuţ o transformă pe Monica în Ileana Cosânzeana şi, crezându-se el însuşi Făt-Frumos, o sărută pentru prima oară. Mai târziu, îndepărtat şi însingurat, el va găsi refugiu în sufletul ei bun şi iubitor. Povestea celor doi se sfârşeşte cu o căsătorie reuşită. Astfel, putem afirma că şi iubirea, sentimentul cel mai cântat în versuri, se poate naşte din joc.
Un alt joc, dureros de data aceasta, îl joacă Olguţa. Ea îşi ascunde durerea, sentimentele, gândurile faţă de familie şi de prieteni, pare mai fericită decât este. Deşi pe faţa ei se observă anumite semne - simulacrul ei nu este perfect - Olguţa îşi însuşeşte fără ca alţii să-şi dea seama, o viaţă care nu este a ei, de om fericit, de om liniştit, căci în realitate zbuciumul interior nu-i dă pace. Logodna fratelui său cu Monica distrage atenţia celorlalţi astfel încât jocul ei se desfăşoară fără vreo intervenţie din exterior. Motivele ei sunt întemeiate – ştia că ceilalţi vor suferi aflând de boala ei şi că vor încerca s-o împiedice să facă gestul disperat, aş spune eu- şi Olguţa şi-a jucat atât de bine rolul încât vestea sinuciderii ei a căzut ca un trăznet peste cunoscuţi.
Această subiectivitate cu care este tratată copilăria desluşeşte un univers specific, în care un obiect are o imagine aparte şi fiece concepţie este filtrată prin prisma proprie, devenind specifică poetului. Apărând în mai multe opere literare, jocul a luat diferite forme de-a lungul timpului. Sensul lui s-a schimbat de la un scriitor la altul, de la cel prim de activitate distractivă până la cel mai profund. Unul din meritele sale cele mai mari este că bogăţia aceasta a sensurilor sale a sporit frumuseţea şi varietatea literaturii însăşi.