Am momente cateodata cand simt ca nu am cu cine comunica.
Parintii mei sunt genu acela de persoane carora.nu le poti spune nimic... daca ei te intreaba ceva... iar eu le raspund... ei spun ca am prostul obicei de a comenta(chiar daca eu doar ma apar.sau doar vreau sa le raspund la intrebare).si daca nu spun nimic... spun ca am luat pozitia prostului si daca nu zic nimic...in mod normal sunt catalogata drept.vinovata.
Sunt momente cand ma fac sa imi pierd increderea in mine. .si. unoeri sa ma intreb daca merita sa lupt pentru ceea ce imi doresc.Am impresia ca sunt reci fata de mine. .si... prin tot ceea ce fac...imi dau impresia ca sunt oaia neagra a familiei.
Am incercat sa discut cu ei. dar fara sa aiba un final...pentru ca nu se poate discuta cu ei.Am noroc ca am langa mine pe iubitul meu.care ma ajuta.si ma sfatuieste...insa nu vreau sa il coplesesc cu "problemele" mele.pentru.ca si el le are pe ale lui.si daca o tot tin asa... mi-e teama sa nu il pierd.
Nu stiu ce sa fac...de multe ori am tot zis ca o sa incerc sa ma angajez.si ca imi doresc sa fiu independenta...sa ma mut. undeva. unde sa nu fie ei...sa le pot arata ca nu sunt asa cum cred ei. dar prietenul meu imi spune ca asta nu este o solutie.si atunci. ce sa fac?
Nu pot purta un dialog .normal(fara tipete si morala).cu ei...+ca am 20 de ani.si ei tot nu si-au dat seama ca nu mai sunt un copil pe care sa il controleze intr-una. Daca ies in oras...ma suna de cateva ori ca sa ma intrebe cand ma duc acasa. .cu cine sunt...cat mai stau... unde sunt...ma simt sufocata. .si lucrul asta il poate deranja si pe prietenul meu.care. e cumva la mijloc.
Nu stiu cum sa ii fac sa inteleaga ca am nevoie de distanta...am nevoie de libertate...asa nu imi demonstreaza decat ca nu au incredere in mine. Voi ce ma sfatuiti sa fac?
Nu dispera, si da, cred ca la 20 ani ai putea sa te independizezi, insa daca inca studiezi mai rezista putin.Cred esti intr-un stadiu negativ in care deja tot ti se pare mult mai negru decat este.Trebuie sa te gandesti ca fiind parintii tai ei te iubesc si iti vor binele inclusiv cand se pun critici, neintelegatori si posesivi, gandeste-te ca si lor le este greu sa realizeze ca bebele pe care ei doi l-au proiectat deja este o femeie care vrea sa fie independenta, se simt dati la o parte si sunt putin orbiti, pentru ca in fond isi doresc ca tu sa ai nevoie de ei.
Un sfat imi este foarte greu sa-ti dau desi toti am trecut prin asta fiecare are propriul fel de a reactiona, singurul lucru ce tear putea ajuta este sa-i faci parte din realizarile, gandurile tale.si nu da dovada de nerabdare sau imaturitate prin certuri care nu duc la nimic.Fi calma si suporta putin, iar cand atmosfera devine incaracata fi tu cea care ii calmeaza pe ei, si mai ales nu da atata importanta situatiei pentru ca asa ti se pare totul mai rau decat realitatea.
Ca ei sa te vada un om adult, singurul lucru ce ai de facut este sa te comporti ca atare.Nu lasa sentimentele de furie sa-ti ocupe tot timpul, cand esti cu iubitul tau, chiar daca-i mai povestesti cate ceva, acordai si lui atentie si relaxeazate, te poti ajuta asa chiar si pe tine. un salut, rabdare si iubire
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Da. nu stiu citi ani ai daca esti majora. DAca da ok fa ce crezi tu dar fii direct raspunzatoare si asuma ti riscurile. daca gresesti nu vei avea curaj sa le ceri ajutorul. fi independenta dar nu te rupe de tot de ei pentru ca nimeni nu e mai aproape decit fam la greu si la bine comunica cu ei si vei mai vedea ce se intimpla dar fii cu bagare de seama ce faci mai vb
Răspunde
Unii parinti sunt mai partinitori. Treaba lor.
Si parerea mea e ca e bine sa te angajezi (cel mai bine partime) si sai banii tai si atunci ai o oarecare libertate. La salariile care sunt la ora actuala nu cred ca e bine sa te muti, ca e mai putin probabil sa rezisti financiar.
Oameni care au ei visuri nerealizate, uneori isi revarasa nemultumirea asupra copiilor. Gaseste-ti prietene (chiar de varsta mamei tale) care sa te incurajeze.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, eu am facut lucruri de genul celor care spui tu ca ar fi visurile tale. Daca esti faci tot ce depinde de tine sa fii competetena si responsabila si cu ajutorul Lui poti reusi orice. Fii realista, conteaza pe imposibil! acesta e motto ul meu.
Eu zic sa lupti, sa te angajezi si sa te muti. Sa iti demonstrezi in primul rand tie ca poti face ceva. De prietenul tau nu cred ca trebuie sa-ti faci griji. Te asculta si te sfatuieste pentru ca tine la tine. Fa si tu la fel cand are vreo problema. Incercati sa va ajutati reciproc. Eu consider ca e o solutie sa fii independenta si sa ai viata ta. Ai 20 de ani. Apropo de 20 de ani... E cea mai frumoasa varsta. Bucura-te de ea!
Mmmm te inteleg perfect.si eu trec prin momente d'astea si am aceleasi probleme ca tine.ba mai rau 
doar ca eu inca sunt minora...si intr'adevar ar trebui sa te lase mai lejer avand in vedere ca ai deja 20 de ani. Faza e ca atat timp cat stai sub aripa lor, in cuibul lor si te intretin... le da dreptul sa te 'controleze" intr'un fel. Da ai putea sa te muti singura si sa fii independenta... dar nu totdeauna e ste o solutie.intrebarea e...esti pregatita? Prietenul tau stie ce zice el acolo... 
inca ceva... n'ar trebui sa'l pierzi doar pentru ca ai probleme...cred ca daca te iubeste si etc, chiar vrea sa stie de tine si sa te ajute, nu? :-s
Nu stiu sincer ce sa te sfatuiesc, si nu stiu daca am dreptul sa fac asta... dar treaba ar sta in felul urmator: Incearca, doar de dragul lor, sa joci dupa cum iti canta. Si arata'le ca poti fi responsabila si ca esti matura in de'ajuns sa te lase mai lejer. Multi parinti nu pot accepta ideea ca fiica(in special) lor nu mai este un copil. Eu cu tata am avut si am aceeasi problema dar, eu fiind o fire un pic mai rebela de fel, s-a cam obisnuit cu mine si nu ma mai sufoca atat. By the way, am 17 ani.
Oricum, evita sa te mai certi cu ei, nu mai tipa chiar daca te enervezi... uita'te in ochii lor, nu fugi cu privirea. Incearca sa discuti cu ei cand fac altceva, si sunt calmi. Daca nu merge opreste'te. Altceva nu stiu ce sa-ti mai zic...fii barbata
nu mai pune la suflet. Se termian si astea.
Succes, si toate cele bune *hugs*
Oricat de dureros ti se va parea, va trebui sa faci ceva, nu sa vorbesti ceva, ca a dovedesti parintilor ca le esti superioara.Trebuie sa fie cat se poate de clar ca este bine si necesat ce-ti doresti si ca nimeni si nimic nu va putea impiedica sa duci totul la bun sfarsit. Dar, sa nu fie ceva care sa fie impotriva parintilor. Accepta faptul ca din punct de vedere intelectual s-ar putea sa le fii superioara si ca asta irita. Dovedeste-le ca iti poti lua viata in serios si fara intrebarile lor si chiar in ciuda criticilor lor. Arata-le ca daca nu te pot sprijini, asa in general, nu mai este cazul sa le mai ceri parerea. Viata te este mult mai importanta si nu vei fi prima care va fi o hanticapata toata viata din cauza parintilor. Salveaza-te! Numai tu poti sa o faci. Aici este partea dureroasa : trebuie sa alegi pentru viitorul tau bun sau...
Sa-ti traiesti viata si sa-i lasi pe ei sa macane! Vezi sa ai in vedere o viitoare familie, bucura-te daca ai iubit de clipele alaturi de el. Parintii tai au viata lor, tu trebuie sa o ai pe a ta! Pastreaza-ti neuronii pentru copilul tau!
Mai eu am patit cu mama mea pana pe la 17, cand ne am certat si eu am plecat si i am demostrat ca sunt o persoana capabila sa am grija de mine, sa muncesc si sa nu hoinaresc am sta 3 lluni cu chirie la o statie de casa si nu am vb cu ea perioada asta, cand ne am vazut si ea a vazut ca m a educat cum trebui m i a oferit libertatea necesara, nu mai locuiesc cu ea de ceva vreme
dar a devenit una din prietenele mele, nu am tata
asa CA PARTEA ASTA NU STIU. OPINIA MEA ESTE SA LE DEMOSTREZI CA TE AI MATURIZAT SI ASUMATI O RESPONSABILITATE SA VADA CA ESTI SERIOASA SI CAPABILA DE INCREDERE.
Uneori parintii sunt prea ocupati cu problemele vietii pentru a-si da seama ca nu comunic asuficient cu copiii lor. Chiar si la 40 de ani te vor considera tot un copil si vor incerca sa te protejeze impotriva necazurilor vietii. Important este sa-ti castigi independenta financiara, sa le dovedesti ca esti in stare sa realizezi ceva prin fortele tale, sa observe ca ai crescut si ca vrei sa ai viata proprie.
Ma iubeste prietenul. mi-a demonstrat'o de fff multe ori...insa.se simte dat la o parte daca nu ii spun cand am probleme.sau cand ma macina ceva... vrea sa imi fie aproape.si tocmai de asta mi-e frica sa nu il pierd. el e sprijinul meu...am incercat de toate.si sa tac.si sa vorbesc...si sa calmez...si sa discut. dar nu am rezolvat nimic.deocamdata o sa mai astept.pentru ca sunt in primul an la fac.si intai vreau sa ma angajez.ca sa ma gandesc mai departe... sper sa rezist:d.multumesc tuturor pentru sfaturi.
Eu cred ca e vorba de niste greseli de comunicare din partea ambelor parti. Poate tu spui cuvintele corecte dar nu ai tonul bun, iti dai ochii peste cap sau mai stiu eu ce. Nu astepta sa te intrebe ei ce ai facut ci poveste tu pe unde ai fost, cu cine. Parintii tai iti cunosc prietenii? Eu am avut mereu grija sa imi cunoasca prietenii pentru ca asa stau si ei mai linistiti si nu isi mai fac in cap tot felul de scenarii telenovelistice. Iar ei gresesc pentru ca din start nu iti acorda prezumtia de nevinovatie ci ei sunt siguri ca ai gresit...
Un lucru important de retinut pe viitor, increderea se castiga, incearca sa schimbi tu ceva la tine sa se schimbe si ei, sa isi schimbe atitudinea fata de tine.
Si inca un lucru, mai in gluma mai in serios, pentru ca esti adolescenta este si normal sa fii oaia neagra a familiei. O sa iti dai seama mai tarziu cand vei avea copilasi sau daca ai frati mai mici. Eu am si mi-am dat seama de lucrul asta.
Si inca un lucru improtant, nu iti distruge libertatea din start angajandu-te, crede-ma ai toata viata inainte sa muncesti, o sa te saturi pana peste cap.
Am incercat...nu am cu cine comunica...am incercat si cu vorba buna...am si tacut...ca sa nu mearga mai departe certurile...pana la urma. ei uita imediat... iar eu stau ca proasta si plang.si ma enervez.Am cativa prieteni.si da... ii cunosc parintii mei.inclusiv pe prietenul meu.nu au nimic de obiectat asupra anturajului meu...dar...eu am un frate mai mare ca mine.cu 2 ani.si el este student in anglia...sunt fff mandrii de el.si...am impresia ca eu sunt ceva mai jos.ca la mine.niciodata nu sunt multumiti de ceea ce fac.sau spun... daca gresesc. e teroare. zici ca am dat in cap... daca fac nu observa nimic.trebuie eu sa le spun ca am facut ceva bine.Ma simt data la o parte.si tocmai de asta am cautat refugiu in bratele prietenului mei.pentru ca am impresia ca numai el ma asculta.Toti imi spun ca asa sunt parintii mei.mai distanti.ca nu stiu comunica. dar asta nu inseamna ca nu tin la mine... dar cateodata am nevoie de atentie.si sa imi si spuna lucrurile astea. Ei cred ca eu nu pot face nimic bine. fara ei.si tocmai de asta as vrea sa ma angajez...nici prietenului meu nu ii convine lucrul asta...dar...simt ca dau inapoi.si nu mai vreau sa simt asta... vreau sa merg inainte.si vreau sa imi vad de viata mea.chiar daca am 20 de ani...nu vreau sa ma mai faca ei sa imi pierd increderea...
Sunt multi/multe in situatia ta.Intr-adevar,parintii ne vor binele, dar nu stiu sa-si manifeste iubirea fata de noi. Vor ca noi sa fim perfecti, desi uita adeseori ca perfect este doar Dumnezeu.
Incercarea moarte nu are, deci incearca sa comunici cu ei, sa le explici ce ai pe suflet, ce te deranjeaza.cu riscul sa te certi cu ei.Preocupata de problemele tale, o sa ajungi la un moment dat cand o sa regreti ca ti-a pasat prea mult, ca ai pierdut atata timp.Si nu uita, desi ei iti spun vorbe acide, tu ramai calma, gandindu-te ca poate candva... dupa multi ani, o sa-ti doresti sa mai auzi"acele vorbe acide". Parintii raman parinti orice ar face si ar zice si noi ramanem copiii lor orice am face/am zice.Multa liniste sufleteasca iti doresc!
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
