Am știut dintotdeauna că am fost depresivă de mică până în prezent, cauzele fiind perioade și întâmplări despre care nu vreau să vorbesc, care doar sunt la mine în suflet și atât.
Am învățat să trăiesc cu ele, încerc să le înțeleg, încerc să iert și să mă iert dar știu că voi muri cu ele în suflet.
Revenind la relația cu "mama" e una cu lipsuri pe toate planurile, de la un simplu "te iubesc" până la o îmbrățișare.
Mi-am dat seama că sufăr în tăcere de mică, dar ea nu observă niciodată tristețea de pe chipul meu, apoi am preferat să trec de la stări de manifestare spontană până la izolare totală de oamenii din jur.
De mult am început să îi simt și privirea acuzatoare, materializată prin reproș că n-am nevoie să-mi exprim emoțiile, cu batjocură în glas, că n-am de ce să plâng sau să fiu supărată, de exemplu. În cele din urmă ea mereu a crezut că are un copil isteric și rău.
Vorbim foarte rar și fără profunzime, doar lucruri banale, fără să abordez vreodată despre ce mă doare cu adevărat.
De multe ori am surprins-o vorbind de mine cu alți membrii ai familiei sau chiar bolborosind, am tras cu urechea și am prins frânturi de conversație care mi-au picat ca niște pietroaie în suflet. Ea crede că eu nu am ce să îi reproșez vreodată, că tot ce a făcut și face în viață e pentru familie, dar aș putea să îi reproșez foarte multe, cum ar fi faptul că tot ce aș face nu îi e pe plac sau e greșit, oricât rău mi-a făcut mereu s-a scos arătând că are dreptate și că se poartă așa ca să mă educe moral, e pur și simplu sătulă de existența mea: "E sătulă", "Îi mănânc viața", nu i-a păsat vreodată de sentimentele mele, de părerile mele, de ședințele de la școală etc..., mă face întodeauna să cred că sunt responsabilă pentru nefericirea ei, mă jignește verbal despre fizicul meu și vorbește urât, eu ocup ultimul loc în comparație cu frații mei sau oricine altcineva, nu mă ascultă niciodată și mă ignoră, se uită la mine cu dezgust în multe ocazii etc.
Dacă ar ști ea că e mult prea târziu că toate lucrurile astea nu mai pot fi înlocuite cu nicio îmbrățișare și nimic altceva, mai ales dacă acțiunile ei nu sunt sincere... oricum, ea nu consideră vreodată că eu aș avea nevoie de încurajări sau susținere în tot ce aș face, de aceea ea nu știe multe despre mine. Mă face să cred că mă vrea perfectă ca să mă iubească, iar depresia asta nenorocită îmi întinează perfecțiunea. Uite așa prăpastia se adâncește și mai tare, deși sufletul meu e atras ca un magnet când vine vorba despre ea, nu știu dacă ea mă urăște sau doar nu știe să mă iubească, cert este că sunt afectată adânc și voi fi pe tot parcursul vieții mele.

Ai talent literar.

Și eu fac parte dintre cei ce cred că ar fi foarte util să mergi la un psiholog.
Te poate ajuta să înveți să trăiești cu aceste neajunsuri, să te facă să înțelegi că nu astea sunt lucrurile cele mai importante din viața ta.
E o vorbă veche: "de unde nu e (dragoste și înțelegere în cazul tău), nici Dumnezeu nu cere"...

Sunt mai mulți copii în situația ta decât ți-ai putea imagina. Și când ajungi să-ți imaginezi, să știi că nu ai ajuns nici la jumătate...
Ar fi prea ușor să spun că majoritatea părinților sunt animale. Dar și animalele își iubesc puii. Crede-mă că nu exagerez când spun că și Satana se miră cum de a reușit el să aducă astfel de părinți la același caracter ca al lui.
Tu n-ai treabă cu familia ta. Nu te aștepta la schimbarea caracterului mamei tale. Acești oameni mai degrabă ar muri decât să iubească.
Vei cunoaște cu adevărat dragostea unei familii dacă vei merge la biserica adventistă de ziua a șaptea. Acolo vei cunoaște cu adevărat cine îți este frate și soră, mamă și tată. Acolo vei cunoaște dragostea; dragostea aceea vindecătoare.

Buna!

Hai sa stam de vorba. Vrem sa te ajutam.
Poti primi ajutor specializat in mod gratuit.

Asociatia Telefonul Copilului poate fi partenerul tau de discutii sau poate fi prietenul tau atunci cand te confrunti cu o problema. Confidentialitatea este cuvantul cheie in relatia ta cu serviciul Telefonul Copilului, oferit de organizatia noastra.
Apelul catre 116 111 este gratuit din retelele Telekom, de luni pana duminica, in intervalul orar 08.00 – 00.00. Mai multe poti afla si la: http://www.116111.ro/intrebari-frecvente
Pentru ca problemele cu care te confrunti reprezinta subiecte delicate si te-ai putea simti in largul tau mai degraba in mediul online, te indrumam sa ne transmiti mesajul tau la telefonulcopilului@telefonulcopilului.ro

Acum poti primi consiliere gratuita si direct de pe telefonul mobil, descarcand aplicatia noastra http://www.116111.ro/descarca-aplicatia

Asteptam sa te ajutam!

Asa am fost si eu, si credeam ca ma urasc toti, da eram ei retardat. Trebuie sa spui cuiva lucrurile alea, de ex psihologul de la scoala. Eu cand am ganduri de asta depresive pur si simplu ma gandesc ca in Africa, copiii de varsta mea muncest 12 ore pe zi pentru 2-3 dolari, si asta e ziua lor, poate mai si mor in ziua aia.
Daca mie mi baie face mama asa as vorbi serios cu ea, daca nu ar intelege i as zice din inima sictir si nu stiu, as pleca de acasa.

Daca vrei sa vorbesti cu un psiholog care o sa te ajute mult, da-mi mesaj in privat

Ma regăsesc și eu în povestea ta, în mare parte și știu cât de dureros e sa nu ai o relație foarte apropiata de mama. Ceea ce te sfătuiesc eu, este sa o ierți, nu știu ce vârstă ai însă după cum te exprimi ești foarte matura. Retine ca orice s ar intampla în relația ei cu tine, ea este mama ta, și fiindcă te a crescut și ca ți a dat viata ai o datorie pe care trebuie sa o achiți tot restul vieții, respectând-o. Probabil ea nu conștientizează durerea ta, poate a avut și alte greutăți care i-a răcit inima. Nu e ușor nici sa fii în poziția de mama, tu nu mai trăiești pentru tine, ci pentru copii. Eu dacă i as reproșa mamei acum, fiind eu la rându mi adultă, toate aceste lucruri, as răni o foarte tare. O iubesc pe mama, fiindcă asa cum a putut ea, a dorit sa ma vadă om. Poate n a știut altfel. Și diferența care o face o mamă între copii iar e foarte dureroasa.dar asta e, nu poți schimba inima unui om. Încearcă sa i vezi părțile bune, poți sa scrii într un jurnal toate sentimentele tale, astfel te vei descărca. Poți consulta un psiholog, sau mai degrabă un duhovnic care sa te ajute sa te ierți și sa o ierți. Când omul e neputincios în fata durerilor, Dumnezeu împlinește, vindecă, și umple golul care aparent e de neumplut. Te îmbrățișez! Sus inima!

Așa e când nu vor să creadă că copilul chiar poate avea o problemă.
Îmi aduc aminte că atunci când mergeam cu mama pe stradă, îmi tot zicea indignată "Nu zâmbești ca toți copiii. Ce nu ai, mâncare, haine, o cameră? Ai de toate, zâmbește!" Îi mai ziceam cum să zâmbesc, să râd? de ce? că eu nu simțeam asta.
La psihologul școlii nu am putut merge că a refuzat să-mi semneze acordul.
Când plângeam îmi tot spunea că știu să mă prefac foarte bine, că-s bună de teatru. M-a rănit și mai tare cu vorbele acelea.
Un copil îl înveți să își gestioneze emoțiile, să vorbească, să mănânce, etc., dar nu, ea știa doar să zică "nu știi...", întrebam cum trebuia, ea răspundea "da' tu nu ai văzut?"...
Acum îmi răspunde foarte mult la mișto când vorbesc cu ea sau nici nu mă ascultă.
Sunt slabă, deși mănânc mult, dar nu observă, tot zice la lume că mănânc ca o vrabie, i-a spus cineva cu care am stat câteva zile că eu chiar mănânc mult, dar ea numai supraponderali îmi dă exemplu ca persoane "sănătoase ". Nu e mulțumită de nimic, dar îi mai spun că mie îmi place așa cum fac eu, cum sunt.

Draga mea ceea ce poti face e sa ti minte aceste experiente si sa decizi sa fi exact opusul mamei late in relatia cu copii tai. Poti incerca sa discuti cu mama ta despre aceste probleme, dar in eventualitatea in care ea nu doreste sa se schimbe nu ai ce face. Tot ceea ce poti face e sa nu repeti greselile mamei tale atunci cand vei avea tu copii.

Aceeasi relatie o am eu cu tatal meu, eu fiind baiat, exact aceleasi vorbe spuse altora legate de el si de mine, exact aceeasi atitudine si exact acelasi rezultat: depresie, anxietate, lipsuri emotionale, lipsa de atentie si multe altele dar eu m-am obisnuit cu chestia asta si nu ma mai afecteaza, timpul nu il mai pot da inapoi asa ca trebuie sa am grija ce voi face in continuare. Daca ai varsta necesara ca sa te angajezi ar fi bine sa te muti singura pentru ca tu ai un fel de aversiune fata de mama ta din cauza comportamentului si atitudinii ei si prezenta ei langa tine nu iti e prielnica, cel mai bun sfat care ti-l pot da sa te muti singura si sa nu mai depinzi de ea si vei lua o mare piatra de pe suflet in felu asta, vorbeste cu alte prietene sau rude de chestia asta, descarca-ti oful la cineva, te va ajuta crede-ma, si nu mai sta sa te gandesti la asta, gaseste-ti activitati de facut, integreaza-te in grupuri sociale si o sa ti se schimbe viata, trebuie sa intelegi ca nu toti avem noroc de parinti calumea, si eu ma uit la parintii altor prieteni de ai mei si sunt jos palaria si asta le-a influentat viata in bine, mie mi-a influentat-o in rau cu atitudinea lui dar asta este, sunt multe persoane in situatia mea si a ta, gandeste-te ca se putea sa ai o mama si mai nepasatoare de atat sau de cei care au crescut la casa de copii ce sa mai zici, eu cand ma gandesc ca unii cresc la casa de copii fara bani cu conditii in bataie de joc, judecati si marginalizati in societate de educatori si angajatori si oameni zic mai bine asa cum sunt eu decat sa fi crescut la casa de copii. Capul sus, schimbarea este posibila daca renunti la a te focusa pe lucrurile negative care nu le poti schimba!

Foarte trist!
Mulți părinți pot învață din experiența ta.
Bănuiesc ca nu poți vorbi cu ea.
As încerca eu.
Poate merita.