De curand am inceput sa ma cert cu parintii. Tatal meu se enerveaza din orice si isi deacarca nervii pe mine si pe fratele meu de 16 ani. Cateodata ma si loveste. Am incercat sa fug odata de acasa dar fratele meu mm-a prins si m-a dus in casa. M.am saturat si am incercat si sa ma tai pebtru ca am crezut ca poate asa imi va mai trece durerea. Ma gandeam sa ma sinucid. Eu fac baslet si pentru ca odata in loc sa merg la basket am mers in oras sa fac niste treburi ma prins si ma pedepsit iar acum nu mai pot sa ies singura din casa si nu mai am voie sa fac nimic doar teme
Aveti vreo solutie?
Nu mai stiu ce sa fac. AJUTOR

Incearca sa vb cu mama ta.Si poate un motiv ar fi ca tatal tau are niste probleme si se simte mereu frustrat de acelea si se supara din orice.Incearca sa nu il mai superi chiar daca este un lucru neinsemnat

Incearca sa suni la Protectia Copilului.
Sau la 112 si le spui ca te hartuieste.
Imi pare foarte rau pentru. tine! Ai GRIJA!
Sper ca te-am ajutat! Bafta!

Incearca sa ii castigi increderea si adu-l de partea ta. Ai putea si sa vorbesti cu mama ta. Daca nu se schimba nimic, suna la telefonul copilului (116111) si vorbeste cu ei, poti sa ramai anonim daca vrei.

Du-te la psiholog si nu te mai taia

În general, astfel de manifestări de "nelinişte", de "dezorientare" sunt stări foarte vulnerabile, şi indiferent de originea lor, trebuie să vezi în ele şi ocazia unei alte "aşezări" a "lucrurilor" esenţiale din viaţă, a priorităţilor, a valorilor, modul în care te raportezi la ceilalţi, modul în care te raportezi la Dumnezeu, aşteptările pe care le ai de la tine...

Într-o astfel de situaţie de lipsire de sens sau de dificultati este esenţial să cauţi sprijin moral. Nu sta aşa. Nu trebuie să îngădui nici o şansă pentru vreun gând al sinuciderii, nici în fanteziile şi nici în glumele tale.

Trebuie să fugi de un astfel de „început" de gândire, ca de sinuciderea însăşi, pentru că fiecare „început" de gând este ca o „toartă" pentru stări de mai târziu.

Stările de depresie sunt inevitabile în viaţa oricărui om, dar ele se primesc cu maturitate, demnitate, curaj şi înţelepciune (fiecare astfel de stare vrea să ne avertizeze şi să ne repare lipsuri)!
Este vital să ceri şi sfatul unui duhovnic, al unui preot cu experienţă, de exemplu, dar într-un moment liniştit în care să aibă timp să-ţi asculte şi să-ţi înţeleagă bine dificultăţile afective.

Şi trebuie să te mulţumeşti cu paşii mici dar siguri şi definitivi, ai aflării răspunsurilor, la întrebări esenţiale ale vieţii...