Mama mea a murit spanzurata cand eu aveam vreo 2-3 ani. Eu am ramas in plasament la bunicii mei, care acum au in prezent cam 68 de ani. Ei sunt cam bolnavi si mi-e foarte frica sa nu-i pierd. Bunica mea care m-a crescut de cand mica este cea mai buna prietena a mea si totodata si ca mai importanta persoana din viata mea. Ei ii pot spune orice, mereu ma mangaie si consoleaza cand am o problema. Problema este ca acum eu am 12 ani si am inceput sa realizez faptul ca ea va mri peste cativa ani, deoarece are cancer, si alte boli. In fiecare zi cand ma uit la ea sau ma gandesc la ea plang, dar niciodata de fata cu ea. Ce sa fac ca sa nu mai plang? Nu pot sa ma obisnuiesc cu ideea ca intr-o zi ea nu va mai fi. Sim ca atunci viata pentru mine s-ar sfarsi, si cand ma gandesc la momentul cand ea nu va mai fi, imi vine sa ma omor. Dati-mi un sfat va rog! Chiar amnevoie de sfatul unui specialist, pentru ca nu mai pot sa traiesc asa, in orice moment sa-mi fie frica ca ea nu mai sufla, char si la scoala.

Nu sunt specialist dar o sa incerc sa te ajut. Cred ca ai nevoie de cineva de care sa te atasezi, asa despartirea de bunici va fi putin mai usoara. Sunt sigur ca cel mai frica iti este ca vei ramane singura pe lume fara nimeni care sa te ajute.

In primul rand, mi se pare de laudat faptul ca iti apreciezi bunicii, in special avand in vedere situatia. Moartea e ceva inevitabil si desi constientizezi acest lucru, nu poti face nimic concret sa o poti opri - e firesc. Ceea ce conteaza e sa continui sa iti apreciezi si respecti bunicii si sa le arati acest lucru, sa petreci cat mai mult timp cu acestia si daca se poate si daca doresti, sa faci mergi la cateva sedinte cu un psiholog, pentru a iti da niste sfaturi si pentru a-ti oferi niste opinii mai avizate decat cele pe care le poti primi aici.

În general, astfel de manifestări de "nelinişte", de "dezorientare" sunt stări foarte vulnerabile, şi indiferent de originea lor, trebuie să vezi în ele şi ocazia unei alte "aşezări" a "lucrurilor" esenţiale din viaţă, a priorităţilor, a valorilor, modul în care te raportezi la ceilalţi, modul în care te raportezi la Dumnezeu, aşteptările pe care le ai de la tine...

Este un moment delicat in care inveti in special doua lucruri:
- Ce valoare deosebita poate avea un om…, si prin extindere, orice om de fapt… (imi traiesc bunicii si resimt acelasi lucru- mai ales ca sunt foarte apropiat de ei);

- Nu te teme, pentru ei este doar o calatorie (inevitabila pentru fiecare dintre noi), sufletele lor continua intr-o alta existenta, pur sufleteasca, spirituala, existenta in care nu va uita de tine. Bagajul moral necesar ti-a fost deja transmis, modelul iubirii si sensibilitatii umane la fel.

Neplacuta este insa "iesirea" din comfortul sufletesc oferit de maxima apropiere de cei dragi. Vom simti totusi apropierea lor in sufletul nostru, dar e adevarat, fortati la un "efort" suplimentar…

- posibil este sa nu mai gasim persoane care sa ne confere acelasi echilibru, iubire, acelasi cadru paradiziac al linistii si caldurii sufletesti oferite de siguranta unor sentimente neconditionate impartasite de persoane dragi…

- DAR, acest moment (ce apare in viata ABOLUT ORICARUI om) este doar invitatia de a cauta mai departe, de a intrezari mai departe acest potential uman in sufletele celorlalti (chiar daca acel potential este exclusiv indreptat spre alte persoane, adevarul este ca el poate fi intalnit in sufletul oricarui om).

- Sau, reprezinta poate si invitatia de a ne forma si noi dupa modelul unui asemenea suflet, deschis, cald, plin de iubire interumana…

Imi pare rau pentru faptul ca aceasta confruntare cu temerile a venit acum si nu peste mult mai multi ani. Dar sa stii, aproape ca grija ar fi fost aceeasi...
Revino asupra legaturilor de familie. Cu siguranta exista rude fata de care aceste legaturi nu au fost fructificate pana acum. Asa fac oamenii pentru a trece peste dificultati mai mari. Se reunesc si se reconsolodeaza relatiile intre rude, indiferent cat sunt de apropiate sau indepartate. Sunt la nevoie un sprijin neconditionat...

Într-o astfel de situaţie de lipsire de sens este esenţial să cauţi sprijin moral. Nu sta aşa. Nu trebuie să îngădui nici o şansă pentru vreun gând al sinuciderii, nici în fanteziile şi nici în glumele tale.

Trebuie să fugi de un astfel de „început" de gândire, ca de sinuciderea însăşi, pentru că fiecare „început" de gând este ca o „toartă" pentru stări de mai târziu.

Astfel de temeri se primesc cu maturitate, demnitate, curaj şi înţelepciune.
Este vital să ceri şi sfatul unui duhovnic, intr-un moment liniştit în care să aibă timp să-ţi asculte şi să-ţi înţeleagă bine problema.

Trebuie să te mulţumeşti cu paşii mici dar siguri şi definitivi, ai aflării răspunsurilor, la întrebări esenţiale ale vieţii...

Nu sunt specialist dar iti pot spune ca sa-ti pui nadejdea doar in Dumnezeu

NU SUNT SPECIALIST!
Dar
cred ca ai nevoie de ajutor!
Nu te mai gandii la lucruri de genul "ce voi face" ci la lucruri CUM pot sa fac!
Varsta ta e mult prea mica pentru asemenea discutii dar totusi sa stii ca bunicii tai te-au iubit si te iubesc pana vor inchide ochii.E LEGEA FIRII si trebuie sa trecem peste ia!
Un sfat e :
Sa-i respecti cat mai mult si sa le areti dragostea atat cat poti si vor aprecia asta chiar daca nu o vor arata!

Viata ne impune astfel de sacrificii si sunt convins ca ai vrea ca bunicii sa te mai ajute dar e momentul desi e prea devreme pentru tine sa aflii VIATA E SCURTA pentru toti.

NU VREU SA TE INSTRISTEZ dar asta e viata si lumea in care traim!

UN sfat?
NIMENI POATE nu poate sa-ti dea vreun sfat in situatia ta!
Dar poate sa stii ca tot ce au facut bunicii tai pentru tine e AUR si trebuie sa le platesti cel putin inzecit!
FI PUTERNICA, NU TE LASA DE aceste gaduri, UITATA.
Gandeste mai departe si tot ceeace realizezi pe viitor sa fie in memoria MAMEI tale si bineanteles BUNICILOR!

Fi tare

In primul rand, vreau sa iti spun ca imi pare foarte rau pentru situatia ta, nu pot sa iti spun ca stiu ce simti, dar imi imaginez ca iti este foarte greu. Situatia ta este foarte delicata asa ca este normal sa te gandesti la astfel de lucruri. Prin urmare, este normal sa ai astfel de temeri, orice om normal, in momentul in care se gandeste ca parintii sai intr-o buna zi, nu vor mai fi, se intristeaza, cel putin. La 12 ani este normal sa plangi cand te gandesti la lucrul asta, avand in vedere ca la varsta asta esti foarte dependent de familie si de cei din jurul tau. Si eu mai plangeam, cand eram de varsta ta, cand aveam astfel de ganduri referitoare la parintii mei. Cu timpul, insa, te departezi de persoanele care te-au crescut, iti faci prieteni la care tii, un iubit, un sot, un copil, iar cercul tau de persoane pe care te poti baza se mareste, asa ca dependenta si sentimentul de iubire fata de cei care te-au crescut scade, desi ii vei iubi in continuare. De aceea, nu trebuie sa te gandesti la faptul ca viata ta nu are rost daca bunica ta nu va mai trai. Asa este cursul vietii, cei batrani se duc, iar cei tineri isi continua viata. Nu ai de unde sa stii cate zile mai are bunica ta, insa atatea cate mai are, incearca sa o ajuti si sa te bucuri de ea. Spune-i cat o apreciezi, aminteste-i ca este importanta pentru tine, fa-i cate o surpriza. Chestia asta ajuta pe viitor, faptul ca nu o sa ai regrete. Oricum dupa ce ea nu va mai fi, tot ti se va parea ca nu ai tratat-o cum trebuie, ca ai fi putut sa fii mai buna cu ea, insa incearca sa diminuezi aceste sentimente.
Totusi, atunci cand nu esti cu ea, incearca sa te axezi pe ceea ce faci. Daca esti la scoala, concentreaza-te pe momentul prezent, pe ceea ce iti preda profesoara si blocheaza aceste ganduri, nu te mai gandi la bunica ta, cand faci alte lucruri. O sa ai nevoie de perseverenta si putere de gandire, dar cu timpul vei reusi.
Este bine sa realizezi, ca intr-o buna zi nu va mai fi alaturi de tine, deoarece asa ajungi sa ii apreciezi mai mult. Insa nu te afunda in temerea asta si bucura-te si de celelalte lucruri pe care le ai si pe care le faci.

Orice ar fi viata merge inainte sa nu uiti asta niciodata.Eu iti inteleg durerea deoarece si parintii mei sunt in vastra si eu sunt singura la parinti,- dar crezi ca bunica ta ar vrea ca tu sa faci o nebunie daca ea ar muri? Nu! ea te iubeste si spera ca tu sa fi puternica in cazul in care ea nu va mai fi pe lume si sa mergi inainte Orice ar urma! Nu te lasa coplesita de durere ci incearca mereu sa fii tare indiferent de situatiile prin care treci! Eu te inteleg caci si eu am pierdut persone importante din viata mea, atunci credeam ca o sa mor, ca n-o sa-mi mai pot continua viata in lipsa lor, apoi dupa un timp m-am gandit ca acele persoane ar vrea ca eu sa fiu puternica, sa lupt cu viata atat cat pot-si asta fac zi de zi! Eu sper din suflet ca bunica ta sa se insanatoseze iar tu sa fi fericita indiferent de ceea ce va urma.Nu uita viata merge mai departe si are caile ei de a vindeca o inima ranita!

M-a impresionat povestea ta, chiar nu stiu ce sa zic sunt uimit ca gandesti asa la 12 ani. La varsta ta eu n-aveam nicio grija. Cred ca ar trebui sa mergi la un psiholog, ar sti mai bine ce sa-ti spuna decat noi, niste straini care nu-i cunosti sau vorbeste cu cineva apropiat despre problema ta. Faptul ca te gandesti la moartea bunicii tale este un lucru rau, deoarece poti sa faci o depresie, gandeste pozitiv. Toti o sa ne ducem odata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne gandim tot timpul la asta. Faptul ca iti vine sa te omori trebuie sa-l scoti din cap, trebuie sa fii tare si te gandesti la alta alternativa, vorbeste cu bunica ta despre asta poate te vei descarca. Eu iti doresc ganduri mai bune si multa sanatate bunicii tale, stai linistita ca bunica ta va fi bine, sper ca te-am ajutat cat de putin. imi pare foarte rau ca nu te pot ajuta mai mult. ai grija ce faci. Capul sus!

În primul rând nu te mai stresa. Gândește-te că după ce va murii (Doamne ferește) poți avea în continuare viața. Și bunica mea are reomatiz și începe să uite, să înțepenească și sunt mult mai speriată pe zi ce trece, dar încerc să mă obișnuiesc cu idea că oricum nu va mai fii. Ai spus că dacă se va întâmpla ceva cu ea, tu te vei omorî. Chiar crezi că asta este o soluție? Bunica ta a trăit ani frumoși, dar și grei, însă nu s-a sinucis. Și ei i-au murit persoane apropiate și a suferit mult, dar s-a gândit la viitor și a trecut peste, crescându-te cum a știut mai bine. Bunica ta te-a crescut ca să îți formezi un viitor, putea să te lase într-un centru de plasament. Ca să îi arăți recunoștiința trebuie să faci ceva în viață. Încerc, de asemenea să îmi pregătesc inima, dar și mintea pentru ceva dureros, căci știu că momentul se apropie. Acum doi ani nici nu mă gândeam la așa ceva, dar și eu am crescut și sunt mai tristă. Totuși, eu cred că o vei avea mult timp lângă tine. Gândește-te puțin, bunica mea are reomatiz de 35 de ani și tot de 35 stă în pat, adică nu poate să meargă. Doctorii au spus că va pleca de pe pământ când îi va ajunge boala la inimă și boala a ajuns la inimă de 30 de ani și încă trăiește. Miracolele încă există. Bine...eu nu locuiesc cu bunica, dar merg foarte des la ea. Bunicul meu s-a împăcat cu idea. Mergi la un pshiolog și discută despre asta, deoarece chiar te va ajuta. Nu știu, dar poate tu ai pshiolog în școală cum am și eu, iar la el este gratis. Învață ca să ai un viitor bun și sper să fie totul bine. Până la urmă, cam pe la această vârstă toți începem să vedem și partea reală a lucrurilor. Eu am 13 ani și gândesc la fel.

Saracuta de tine. Imi imaginez cum ar fi daca as fi in locul tau si crede-ma ca si eu as suferi foarte mult. Gandeste-te ca totul va fi bine. Pana la urma toti murim, unii mai devreme si altii mai tarziu. Sper ca te-am ajutat.