Bună TPU! Atenție, roman! O bag și eu acum pe psihologie că de ce nu. Am o mică, mare problemă și se leagă de relațiile interumane, socializarea și atașamentul. O să încep prin a vă spune faptul că părinții mei sunt divorțați, recăsătoriți și cu câte un copil în plus de fiecare. Eu am rămas la mama, mutat, alt oraș, altă grădiniță și știți și voi mai departe cum continuă. Nu prea picat absolut bine această veste, dar de, n-am avut eu ce să fac, deciziile lor, consecințele mele. Cam de aici cred eu că pleacă problema mea sau mai bine zis toate probleme mele, dar nu pot spune cu exactitate dacă chiar așa este. Oricum, am suferit mult după toată treaba asta, eram mic, sensibil și m-am simțit de parcă eram în bătaia puștii. Tata venea în oraș să mă viziteze, eu mai mergeam pe la el, nu-mi plăcea deloc că nu pot sta cu el, dar asta e. De acolo au început să înceapă problemele de atașament, eram și sensibil cum am spus mai sus, aveam nevoie de prezența și de aprobarea lor, voiam ca lucrurile să fie cum erau înainte, dar nu au mai fost niciodată la fel. Îmi cer iertare de pe acum, poate dramatizez prea mul. În fine, după ce m-am mutat nu prea m-am integrat bine, nici la grădiniță, nici la școală, nici la liceu și nici acum la facultate. Nu mai știu exact dacă înainte de despărțire sau după, dar prima profesoară care a plecat de lângă mine a fost profesoara de la grădiniță, era singura care mă înțelegea și mă aprecia, dar s-a mutat altundeva în oraș. Țin minte că aveam ceva serbare sau nu mai știu ce era exact și ne-am dus la altă grădiniță și acolo am văzut-o, mă gândeam că copiii de acolo au mult noroc s-o aibă și aș fi făcut orice să-i atrag atenția doar pentru a vedea că sunt acolo. Trecem mai departe, o s-o dau pe repede înainte. Cu toate că asta v-a părea cam ciudat, tot am s-o zic. Stăteam într-o zi uitându-mă la un desen, parcă Felinele Fulger, eram tot mic și văzusem acolo cu personajul principal era îndrăgostit de o anumită fată și acea fată îi plăcea de fratele lui. Și el ar fi făcut orice pentru ea, dar degeaba, el era tot singur, iar ei 2 împreună, își găsise într-un final pe cineva, dar acea persoană la sfârșit îl trădează și rămâne singur. În fine, desen, eu copil, mi-a venit în minte toată treaba asta cu atașamentul și că dacă te atașezi de o anumită persoană pleacă și tu rămâi și suferi, mai era și chestia cu părinții mei. În momentul ăla parcă simțeam toată treaba aia, mi-am amintit de mine și din ziua aia mi-am făcut o promisiune, cum că nu mă voi mai atașa de nimeni, absolut deloc. Tot nu pot să cred că de la desenul ăla, în fine. Am mai văzut filme, seriale și cred că treaba asta s-a întărit în interiorul meu. Au trecut anii, am mai fost cu anumite fete și le păraseam din cauza asta spunându-le că e absolut bina mea, chiar așa era. Țin minte că ieșeam cu o fată la poartă, stăteam împreună, mie chiar îmi plăcea de ea, simțeam cum inima mi-o lua razna, dar sentimentele alea nu ieșeau de multe ori la iveală, erau ascunse și îmi pare rău și azi pentru că nu i le-am arătat cu adevărat, dar nu-mi dădeam voie. Nu mai voiam să sufăr, eram cum ar zice mulți un laș. Mai târziu a ajuns să fie împreună cu cineva pe care-l cunoaștem, mă oftic penrru că n-am putut eu s-o fac fericită ci altul, dar de, măcar este fericită, asta contează. Acum am ajuns în stadiul ăla în care dacă mă întrebi dacă îi iubesc și pe proprii părinții parcă rabufnește în mine o anumită ură cu toate că aș zice că nu msi simt nimic, cel puțin în afară de ură, dar și ea e ocazională. Am vrut să devin indiferent și fix asta am devenit. Cu toate că am ridicat ziduri în jurul meu încă sunt sensibil, speriat de suferință, nesigur pe propria persoană. Poate de asta am și o stimă de sine scăzută și orice aș face pentru a schimba anumite lucruri ajung tot la punctul de start de parcă aș fi limitat, dar poate că chiar sunt limitat, cel ce mă limitează sunt eu. Mă urăsc pentru că nu am reacționat cum trebuia față de toate aceste lucruri. Ciudat este că atunci când mă gândesc la cum eram eu când eram mic, ce suferință am simțit în clipele acelea îmi vine să plâng. Nu-mi mai pot face prieteni, nu pot simți nimic față de nimeni, în afară de sentimente negative, mă simt oarecum gol. Toți au trecut peste, dar eu nu pot să trec și din cauza asta sufăr acum. Se poartă de parcă nimic din toate aceste lucruri nu ar fi existat și nu-mi place asta. Mă simt mai singur ca niciodată, chiar și cu familia și cu prietenii de au mai rămas. Vreau acel lucru " love yourself". Știu, toți avem probleme, unii mult mai grave decât ale mele, bineînțeles, știu. Chiar vreau să văd ce părere aveți, sunt prea subiectiv să-mi judec singur deciziile și problemele. Îmi pare rău că vă fac să citiți atât de mult. Nu știu dacă chiar caut ajutor sau o fac pentru a mai scăpa de stres. Mulțumesc!

Mergi la biserica si redescopera-te pe tine acolo!
Roaga-te si asculta predica preotului si usor-usor te vei schimba in bine, starea de calm se va asterne in sufletul si mintea ta si vei invata sa te iubesti asa cum esti si sa fii bun cu tine, in primul rand, ca dupa aceea sa fii bun cu altii.

In primul rand, e cam normal prin ceea ce treci. De fapt, la nr f mare de divorțuri, e deja ceva f banal.
Se numește frica de abandon și aproape toți copiii cu părinți divorțat o dezvolta, nu toți în aceeași măsură.

Daca ai ambiție, răspunsul este simplu. Invata sa faci ce-ti propui, nu ceea ce simti.

Accepta trecutul asa cum e. E imposibil de schimbat si nefolositor sa ne dorim asta.

Iarta-ti parintii, nu au fost perfecți, și nu au știut mai bine, si accepta-i asa cum sunt. Nu poți schimba trecutul, nici tu, nici ei.

Iarta-te pe tine ca simti ce simti, si accepta-te asa cum esti. Accepta-ti realitatea. Accepta ca esti more or less la fel ca ceilalți.

Si lupta pentru un viitor mai pe placul tau. Va fi minunat daca reusesti, ok daca nu.

Accepta ca ai frica de abandon, si iarta-ti acest lucru. Va rămâne cu tine asa ca imprieteneste-te. Dar, accepta si ca ai alte sentimente, care sunt la fel de valide. Lasă le sa poata sa conviețuiască cu frica ta de abandon.

Vor mai fi momente in care o sa trebuiască sa alegi intre a da curs fricii sau a da curs iubirii. E ok sa alegi oricare, dar iti dorești sa dai curs si iubirii, asa ca ambitioneaza-te. Nu va fi floare la ureche, dar macar incearca. Daca nu poti, mai încearcă. Încearcă pana reusesti.

Vor mai fi momente de frustrare. E ok. Accepta lucrul acesta si nu face din tantar armasar. Daca poti, las-o să-ți alimenteze ambitia suficient sa incerci sa schimbi ceva incat viitorul sa fie mai pe placul tau.

--
Considera si acest mod de a pune problema.

Clar ai mai multe dorințe contradictorii în același timp. Problema nu este una în care învingi sau suprimi o dorință încât să nu o mai simți. Problema ta este una de orchestrare și negociere între dorințe.

La modul cel mai simplu, atunci când vrei să te îndepărtezi de o persoană și în același timp să te apropiezi de ea, ce poți face? Te detașezi de problemă și o privești în ansamblu, iei o decizie care să te ajute să gestionezi fiecare dorință în parte încât să poți realiza decizia (nu dorinta).

Dacă reflectezi bine ai să observi că deja ai această aptitudine în multe domenii din viața ta. Așa că nu este doar o propunere teoretică. Este realmente ceva care deja aplici în multe laturi ale vieții tale.

Acest control asupra situației devine posibil cu un pic de ambiție și antrenament. Ceea ce implică și răbdare.

Așa că nu pierde nădejdea. Cum ai zis mulți a trecut peste, ce ar trebui să ți indice că și tu poți trece peste; în felul tău în tempoul tău.

CITEȘTE FOARTE BINE REZOLVAREA.

Cauți una și o iei ca de la ZERO cu toată viața ta așa

- NU mai bagi în seamă nici un prieten din trecut

- absolut nimic din trecut NU îi spui prietenei de trecutul tău

- te INTEGREZI în cercul de prieteni ai prietenei care NU ȘTIU trecutul tău și ei te vorrespecta așa cum vrei tu

O să simți că ai RENĂSCUT și ești alt om după aia

Așa am făcut eu când m-am însurat și lucram într-un MINISTER

- m-am însurat

- am luat-o de la ZERO cum am scris mai înainte

- mi-am schimbat și locul de muncă - din MINISTER m-am mutat la alții și am UITAT toți foștii colegi de muncă

Așa trebuie să faci și tu ca să UIȚI TRECUTUL.

Ești pe drumul cel bun. Fapul că te poți expima in fel in care ai facut-o, e o dovadă clară că viitorul tău va străluci.

Frate, te inteleg perfect, nu esti singurul cu astfel de dureri. Partea proasta este ca avem prea mult timp sa ne gandim la ele si sa le macinam in mintea noastra, si gandurile noastre nocive din tantari ajung armasari si atunci ne da viata peste cap pentru ca ajungem sa intram in depresie, si tot ce e in jurul nostru nu o sa il mai vedem asa cum e el..ci o sa il vedem ca o cenusa, din cauza durerii noastre din interior pe care noi o tot tinem acolo si punem carbuni peste ea si o facem tot mai mare. Partea buna este ca exista o rezolvare, dar este grea si trebuie sa desfaci acel nod de durere din aproape in aproape. Trebuie sa da-i zidurile jos, sa te lepezi de toata "stransoarea" asta pe care ti-ai propus-o a emotiilor, ele trebuiesc sa iasa la iveala si sa le constientizezi si apoi sa le intelegi. Pare cam complicat ce iti zic. Dar ceea ce am facut eu in cazul meu, eu m-am si imbolnavit din cauza depresiei. ma gandeam la moarte uneori, totul in jus era negru..nimic nu imi mai placea, pana cand mi-a dat Dumnezeu o palma sa ma trezesc si de atunci sunt cu Dumnezeu si El m-a invatat tot, prin oamenii din jurul meu, prin preoti, prin internet si mai ales prin simtamintele mintii. Ar trebui sa lasi deoparte tot ce se intampla in viata ta, cu parintii tai, adica sa lasi toate problemele in voia Domnului si sa incepi sa te schimbi sa mergi la un duhovnic, sa incerci sa te rogi, sa faci mult sport, sa iti gasesti un hobby, sa incepi sa te bucuri, sa iubesti, sa iubesti autentic si sa te bucuri autentic, nu o sa poti la inceput, dar cu timpul si insistand si lucrand la tine o sa vezi ca usor usor o sa te deprinzi de durerea asta interioara si o sa ai o luminita spre care sa te duci. Totul e sa pui mana sa faci, si sa nu te lasi dus de gandurile alea de lene, de neputinta, de tristete si depresie, pune-ti in cap sa faci ceva bun pentru tine si fa, cu Dumnezeu inainte si indiferent ce se va intampla. Mult ajuta la problema ta sa ajuti oamenii, fara a cere in schimb ceva. Ajuta nevoiasii, da-le o paine, fa un gest frumos pentru ei, si ai sa vezi ca o sa iti crape zidul ala si inima se va despietri.

Salut, te înțeleg foarte bine cum este si sfatul meu este ca ai mare nevoie de afectiune, iubire, atenție. Ar trebui sa vorbești cu Dumnezeu, sa te rogi la El pentru ca El te poate ajuta. Cerei iubire, afectiune, tot ce ai nevoie si El o sa iti dea. Iubirea de la El nu este cum o da oamenii, El are grija sa nu ti se tulbere inima. Fa chestia asta, o sa te ajute mult, creeazăti o relație cu El (de prietenie) si vorbeste cu El despre orice problema, frământare, necaz ai si cerei ajutorul, cerei orice si El iti va da, roaga-te la El neîncetat si legat de iubire cu o fata roaga-te la El sa iti dea o iubita care va fi viitoarea ta sotie, spune-i cum sa fie, etc. Roagate zi de zi la El pentru astea iar El iti va da si la timpul potrivit, la vremea potrivita îți va da o iubita pe care o vei avea toata viata si va fi perfecta pentru tine. Ce vine de la Dumnezeu este pentru totdeauna. Sper ca te am ajutat. Fii puternic si cerei Lui Dumnezeu ajutor, așteaptă cu mare drag sa ii ceri ajutor.

O problema recunoscuta e pe jumătate rezolvata.Asa ca dacă ști ca ai o problema și mai și recunoști ești pe drumul cel bun.

Nu o sa poți sa depășești situația pana nu o sa realizezi cum funcționează viata, relațiile și etc.
Și eu la rândul meu mi-am judecat părinții mulți ani pentru anxietatea pe care o am.Pentru ca ei m-au lăsat de mica intr-un loc izolat cu bunica și ma vizitau doar când și când.Am trăit o trauma pentru ca ma simțeam abandonata.O țineam pe bunica de mana când dormeam pentru ca imi era frica sa nu ma lase și ea.Ma purta saraca peste tot doar ca să nu mă simt singura,în timp ce mama venea o data la ceva timp cu un pachețel cu haine,stătea câteva ore dintr-e care mai multe fără mine și apoi ma mintea ca pleacă la magazin da nu mai venea.Iar tata, un om ok ce m-a crescut și îngrijit acum venea băut la mine, state doua zile în care o făcea pe mama în toată forma și îmi spuea ca ea m-a lasat acolo (ei erai împreună, nu divortati).
Toate chestiile astea plus izolarea m-au făcut le mine sa ma închid mult, iar când am revenit acasă sa nu mai vreau sa stau fără ei nici la școală. Tata stătea cu mine în toate pauzele ca să nu fug.
Dar mai târziu am înțeles de ce, pentru ca am analizat și pentru ca am întrebat.Am comunicat ce simt părinților mei și mi s-a spus toată povestea.
Era foarte greu pe atunci, tata isi pierduse munca și nu prea mai găsea, mama lucra în trei schimburi și mai aveau un copil de crescut.Eu eram foarte mica și aveam nevoie de atenție, de grija, de cineva cu răbdare iar ai mei nu erau acasă mai niciodată.Ba cu munca/cautatul de munca, ba mai târziu cu tata cu alcoolul pe care a început sa îl consume pentru ca i se destrama familia.Copilul nu mai era lângă el, mama era obosita și cu nervi la pământ mereu, el neputincios, asa ca bunica a spus ca ii ajuta ea cu mine o perioada.
Eu nu știam ca mama nu se înțelege cu bunica și de aceia nu poate sta mai mult cu mine, cum nu înțelegeam ca tata sufera ca nu poate face mai mult și asa i-am judecat ani de zile fără sa știu ca ei au făcut toate astea ca eu sa nu am lipsuri pe nici o parte.
Iar o data cu trecerea timpului mi-am mai dat seama de un lucru.Ca atunci am dat vina pe ei pentru problemele mele, dar o data cu ani eu m-am maturizat și ca în loc sa găsesc țapi ispășitori mai bine încercăm sa fac eu ceva pentru mine ca să ma schimb, sau sa îmi rezolv problemele.
Și eu mai am încă "traume" și frici, plus anxietate și recunosc.Dor ca diferență face ca acum pe lângă faptul ca spun "am avut o perioada grea în copilarie" mai spun și "pe care cu trecerea anilor nu am rezolvat-o sau nu am știut cum sa o rezolv".

Deci mai pe scurt tu acum dacă tot ai deslușit de unde ti-a apărut problema, poți practic sa o rezolvi.Si nu poți sa o rezolvi altfel decât vorbind cu ai tai sa te descarci, sa ii asculți când îți spun ce s-a întâmplat.sa înțelegi ca adult fiind viata e mult mai complicata decât atunci când ești copil si ca nu mereu merg toate ca pe ață, si nu în ultimul rand sa nu mai fugi de tot ce crezi tu ca ar putea ieși rău, pentru ca nu toată lumea are un "sfârșit tagic", iar dacă mereu te vei ferii de ceva, nu vei ajunge sa te bucuri de nimic și nici nu vei găsi vreodată fericirea.